Muzeul Bucovinean din Suceava se află lângă Cetatea de Scaun a Sucevei, a lui Ștefan cel Mare, și are o serie de gospodării țărănești din zona Bucovinei, cu gard, curte, casă tradițională și anexele necesare, toate din lemn, ateliere meșteșugărești etc. În interior locuințele sunt mobilate după tradiția și etnografia specifică acestei zone: prosoape, cuverturi, război de țesut dar și cu obiecte din lut și lemn necesare familiilor de țărani.
Printre altele se află o bisericuță din lemn care domină satul, ciutură cu cumpănă, moară de apă, presă pentru semințe de unde rezulta uleiul, moară pentru măcinat cereale, atelier de olărit, fierărie, crâșmă etc.
Acest muzeu evidențiază și pune în valoare „potențialul etnografic al Bucovinei”.
Dar în acest articol mă voi opri în special la ceea ce am descoperit aici și în altă parte nu am găsit. Este vorba despre trei locuințe, fiecare cu o semnificație deosebită pentru viața omului, trei momente cruciale ale vieții sale: nașterea, căsătoria (cununia) și moartea.
Nașterea unui copil este o bucurie nemărginită pentru părinți, este un fel de primăvară în casa lor, un nou răsărit de soare, o renaștere prin care realizează care este rolul existenței lor pe acest pământ! Acest eveniment important în familie este urmat de o serie de obiceiuri și ritualuri în funcție de fiecare zonă din țară. Sunt zone unde după naștere, copilul (fată sau băiat) nu trebuie scos din casă până la botez, la fel lehuza. De regulă moașa îi lega un fir roșu pruncului la mâna dreaptă pentru a nu fi deocheat.
La prima baie sau „Scăldătoarea” se puneau în apă diferite obiecte simbolice:
„Scump ca argintul,
Dulce ca mierea,
Bun ca pâinea,
Sănătos ca oul,
Rumen ca bujorul,
Atrăgător ca busuiocul,
Alb ca laptele”
Apoi tinerii părinți aleg nașii copilului și urmează, de regulă după șase săptămâni, botezul, sau „în creștinarea” cum se mai spune.
La locuința unde este reprezentată „NAȘTEREA” într-o cameră țărănească din care nu lipsesc prosoapele țărănești și carpetele țesute la război, icoane cu sfinți ortodocși, soba din cărămidă văruită în alb, tavanul susținut de grinzi de lemn iar între ele se află scânduri, pe paturi sunt cuverturi țesute la război, masa și perdele albe și lângă pat o femeie (mama), îmbrăcată în port popular, care-și leagănă pruncul și îi cântă să doarmă liniștit. Este o melodie duioasă care te emoționează. Grupulețe de turiști stau la coadă în curte și pe scări să poată ajunge în pragul ușii și vadă această odaie.
În cea de-a doua locuință avem un alt ceremonial crucial din viața omului, formarea familiei – celula de bază a existenței umane pe Terra!
În camera respectivă, în prezența părinților tinerilor ce-și unesc destinele, a unui violonist și al unui toboșar și alți martori, tânăra pereche respectă un ritual, în genunchi, de iertare și binecuvântare.
Este adevărat că acest moment, nunta, nu întotdeauna se făcea pe iubire și uneori ea era „aranjată” pe anumite interese ale părinților cum ar fi averea.
Dar „NUNTA” tradițională are și ea câteva etape care se succed: pețitul miresei de către mire împreună cu părinții, invitațiile la nuntă, îmbrăcarea miresei, masa miresei, sosirea mirelui să-și ia aleasa inimii, în unele zone mireasa se deplasează cu bradul la o fântână, în alte zone din țară se ridică bradul pe o prăjină lângă casa mirelui, iertăciunea, cununia la biserică, cântec joc și bună voie, masa etc.
După inscripția de acolo, printre altele putem citi:
„Iertăciunea este o etapă importantă din ceremonialul nunții, în care mirii trebuie să-și ia iertare de la părinți, frați, surori, rude, legătura celor doi tineri fiind bine văzută numai dacă are binecuvântarea părinților.
Colăcerul, care este însărcinat a cere iertăciune în numele tinerilor, ține o orație în versuri prin care cere părinților să se îndure de tineri și să-i ierte.”
„Nuntași, împrejurași
Gloate și noroade,
Câte aici sunteți adunate
De pe-aproape și departe .
Poftiți stați
Și-ascultați
Pe această fiică iubită,
Care-ngenunche smerită
Și cu multă rugăciune,
Vă cere azi iertăciune
Căci dintru-nceput
Dumnezeu a făcut,
Dumnezeu sfântul,
Numai cu cuvântul,
Cerul și pământul.
Cinstiți și-ndurați părinți,
Care sunteți rânduiți
Ca pomii cei înfloriți.
Faceți bine și-o blagosloviți.
Mila cea dumnezeiască
Chemați ca s-o întărească
Și s-o înfrumusețească
Ca garoafa și ca crinul,
Să-nflorească ca măslinul;
În viață, în tot locul
S-o însoțească norocul,
În trai să se resfețe
Pân-la adânci bătrânețe.”
Solemitatea „iertăpciunii” este întregită de cântecul druștelor:
Ia-ți, mireasă, iertăciune
De la maica ta cea bună,
De la strat cu scânteuță,
De la bunul tău tătuță,
De la strat cu zmeurică,
De la sora ta cea mică,
De la stratul cu bujori,
De la ai tăi frățiori.
Rămâi, mamă, sănătoasă
Dacă n-ai fost bucuroasă
Să mă vezi sara prin casă
Ca o garoafă frumoasă”
Și pentru ca ciclul vieții să fie complet, la altă casă auzi de când pătrunzi în curte bocete de te cuprind fiorii. Un manechin, reprezentând mortul, se află într-un coșciug iar trei bocitoare la capul său. Femeile bocesc și de la difuzor jalea lor te îngrozește.
„MOARTEA” este un fenomen natural care vine după „iarna vieții”, când omul se întoarce în pământ.
La decesul unei persoane se trage clopotul la biserică de trei ori pe zi, iar membrii familiei se îmbracă în doliu (în veșminte de culoare neagră), iar oglinzile din casă se acoperă sau se întorc cu fața la perete.
După deces mortul este scăldat, apoi îmbrăcat în hainele deja pregătite din timpul vieții și este așezat în sicriu.
În zilele noastre bocitul a dispărut, se angajează o firmă de pompe funebre care se ocupă de ritualul înmormântării și defunctul este dus la capelă.
Înainte, decedatul era ținut acasă, iar seara veneau rude, vecini, prieteni, colegi la priveghi.
„De obicei bocirea se făcea de către membrii familiei (în unele cazuri și de femei din afara familiei) în casă sau afară, în dreptul ferestrelor și în urma căruței în drumul spre groapă”
Înmormântarea se făcea, ca și acum, în a treia zi de la deces. Ca recunoștință, după înmormântare, cu ritualul religios, se face masa de pomenire, „pomana”.
Nu știu dacă mai există așa ceva la vreun muzeu, cel puțin la cele vizitate de mine și soția mea.
Recomand tuturor turiștilor care ajung în ținutul bucovinean să se oprească și la Suceava, la Cetatea de Scaun a Moldovei, dar și la minunatul Muzeu Bucovinean, un păstrător al obiceiurilor, al etnografiei, tradițiilor și al ocupațiilor meșteșugărești al locuitorilor acestui ținut istoric de o frumusețe aparte, specifică, tradițională!
Ion Nălbitoru / UZPR