Student al marelui Raymond Aron, un „spectator angajat” format să respingă cu fermitate ideologiile totalitare, profesorul Neagu Djuvara a ucis toți demonii artificialului, banalității, ipocriziei, fantomele instituționalizate ale istoriei, recuperate și rescrise, ca martor.
Un Maestru implică, involuntar, un transfer de personalitate adepților săi. Canonul vieții lui se reflectă în imperiul semnelor, al cărților.
„Te iubim, boierule!”, i-a strigat un prieten, mergînd în convoi, pe drumul unde nimeni n-ar vrea să fie plimbat vreodată. „Voi sunteți vizigoții mei” (nomazii cu dromaderi ai stepei), eram un grup de admiratori, îl iubeam.
Te țineai după el, student la istorie, filologie, filosofie, matematică, orice fel, cu bucurie. Vorbea „obsesiv” împotriva comunismului, ce efecte au avut stalinismul, autarhia, teama indusă. războiul (il retrăia senzorial):
„Degeaba încercam să le arăt ipocrizia rușilor care, în imperiul sovietic, continuau singurul mare sistem colonial de pe glob și să le descriu brutalitatea și minciuna sistemului, gulagul, totalitarismul și antisemitismul din URSS...” (Neagu Djuvara, În Africa subsahariană (1961-1984), Ultimii ani la Niamey, în Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005, p 401).
Eu așa l-am cunoscut pe Profesor. la curs. Ne-am împrietenit, am vorbit despre genealogii (ale familiei Djuvara/Giuvara/Juvara), despre manuscrise găsite de mine prin arhive, sau despre pisici și jazz. (fac parte din „giuvărășteni”, stră-străbunicul meu, aromân, era un boiernaș din sud, venit din Grecia, am „investigat” genealogia, mergând destul de departe diacronic, ca într-un policier).
Pisicile din Africa, pisicile de pe strada Speranței și Diana Krall
Domnului Profesor îi stătea bine în costumul bine croit al gravității filosofiei. Dar fizionomia gravă i se schimba rapid când povestea.
A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Avea energie benefică și bunădispoziție mimetice. Dădea speranță și inducea bucuria. A locuit, un timp, chiar pe strada Speranței, lângă Piața Rosetti din București (una dintre case, niciuna în proprietatea sa, niciuna oferită de statul român).
Pe strada Speranței, într-o după-amiază de vară, am hrănit amândoi pisicile străzii. Cobora în fiecare seară și le striga. Mâncarea era păstrată la frigider, într-un colț special, pentru festinul pisoilor.
„Pisicile sălbatice din Africa sunt o rasă foarte diferită de tot ce cunoaștem noi pe aici”, îmi spune. Povestea cu o plăcere deconectantă, erai vrăjit, uitai de realitatea distorsionată din țară, erai încurajat și deveneai sigur de tine, personal, iconoclast, îți „umplea sufletul”. Lumea lui era caldă.
Asculta operă și jazz, îi plăcea Diana Krall, în mod special…
La o cafea „provensală”, servită impecabil
Vizita era ca o călătorie în „jurul camerei”, a sufrageriei, cu amintiri din Provence. Verile acolo și le petrecea. Din acest motiv, ritualul cafelei avea, în mansarda din strada Alexandru Philippidi, memoria însorită a Marsiliei cu chiparoși.
Zâmbea când îi duceam un buchet de flori, mă trimitea să-i aduc vaza din bucătărie, le aranja. Se bucura de flori, de fiecare zi, de București, de prieteni.
Telefonul suna mereu, și, atâta timp cât sănătatea i-a permis-o, ieșea des în oraș. L-am invitat și eu, odată am mâncat într-un mic restaurant spaniol din Cotroceni, cu toate privirile ațintite spre el. L-au recunoscut, l-au salutat, i-au făcut urări de bine toți bucureștenii cu care ne-am întâlnit, de la șoferul de taxi, până la chelnerii și patronii restaurantului.
Simpatia o trezea instantaneu. El trăia liniștit, în gălăgia universală. Avea o expresie: „m-au ținut (n.m. la ședință, la un partid) ca pe un vas de flori”, ornamental. Pe politicieni îi comenta savuros, și după fizionomie. Fiecare amănunt, istoric sau personal, în fluxul memoriei, adus la suprafață spontan, precizia memoriei vii, miraculoase, lăsau convivii muți. După aceea, te asculta cu atenție, te încuraja, te proteja.
„Ce mai faceți, Domn Profesor?” îl întrebam. „Ești în București, unde ești? Te îmbrățișez cu drag!”
„Vornicia din năuntru„, istorii demult uitate.
„La Curte„: Gheorghe Giuvara, un aromân din Balcani, în Oltenia veacului 19
Neagu Djuvara mi-a povestit… Povestea era dramatică și complicată.
Memoria lui, enciclopedică, incredibilă, fabuloasă, a amănuntului istoric. Ar fi putut scoate la suprafață toată istoria universală, din sertarele memoriei, în cel mai complex, delicat format.
Despre istoria boierului aromân Gheorghe Giuvara, venit din Grecia în Oltenia, în spațiul dintre Dunăre și Olt, ar fi vrut să scrie o nouă carte. Oferise chiar o bursă unui student grec, să culeagă date din zonele populate de aromâni, din nordul Greciei. Era un proiect pentru care nu a mai avut timp.
În stepa valahă, aproape de orizont, pe locul numit, acum aproape două secole, „La Curte”, pe moșia sa, boierul Gheorghe Giuvara zidește o biserică.
Continuarea pe ultima-ora.ro