După restituirea monografică exemplară a poetei Yvonne Rossignon (1912-2000), în două ediții (2016, 2019), precedate de volumul de poeme al emigrantei, „Cântec de lumină frânt” (2015) – figură mai puțin cunoscută a exilului românesc care „se odihneşte acum într-un cimitir din Roma. Mai rămâne să-i facem loc şi în literatura română” (Monica Lovinescu, „România literară”, nr. 4/2000) – , profesoara clujeană Maria Vaida s-a concentrat, între alte scrieri de critică și istorie literară, și asupra „cazului” Gheorghe Pituț. Scriitorului din Săliștea Beiușului (despre autorul „Stelelor fixe” scrisesem și noi în „Luceafărul”, nr. 40/1987: „Repere contemporane: Lirica lui Gheorghe Pituț”, referință consemnată de autoare la p. 369) i-a consacrat, mai întâi, o lucrare de doctorat (coordonator: Mircea Popa), o întâie abordare monografică ambiționând să identifice simbolurile „expresionismului țărănesc” (E. Simion) din poezia „socială” și „cosmică”, în marele freamăt al acesteia simțindu-se un puternic simț al htonicului, elementarului, teluricului, cu reverberații de cosmicitate, de percepție a transcendentului. În cele opt capitole, dna Maria Vaida punea în evidență originalitatea unei viziuni lirice dezvoltată pe o fantasmatică relație a organicului imanent cu ecouri de cosmicitate, corespondențe pe care simbolurile liricii pituțiene le punea într-o lumină a creației printr-o „conceptualizare” menită a duce la identificarea unui expresionism sui generis, de la volumul de debut „Poarta orașului”, la ultimele două volume antume, „Stelele fixe” (1977) și „Noaptea luminată” (1982).
În reveria poetică pituțiană întâlnim o materie evanescent-primordială de-a dreptul „tradițională” (muntele, pădurea, cerul, soarele, noaptea, zorii, râul, ceața, cerbii, stelele veghetoare etc.) și efortul imagistic și simbolic, uneori alegoric, de transfigurare ideatică a acestei materii devălmașe, de reflectare în spațiul meditației, al saltului în imaginar, după cum poetul sugerează în poemul „Vulturii”: „Suntem vânați cu lațuri,/ pe funii nevăzute/ atârnăm de gâtul vulturilor/ îngropați în nori,/ un om și-un vultur pradă/ aceleiași balanțe/ (…)/ – însă puternici/ sus și glaciali/ pe vinele curenților magnetici/ plutesc în colonii străinii vulturi/ și trag în urma lor/ popoarele spre Dumnezeu”.
Că excelsiorul aspirației poetice vizează o transcendență nu goală ci plină de toate promisiunile se vede de peste tot, această atracție ineluctabilă a ființei „urmează o traiectorie verticală, scrie cercetătoarea, pătrunzând în profunzimea lucrurilor, fără a se vrea omniscientă, dar cu tendințe spre înălțare, în sens anabazic și catabazic, înfiorând și trăind simpatetic prin exaltare frământările vieții”: „Sus – întocmirile fără de moarte,/ lucrarea nu știu cui/ prin hăuri luminoase/ ne suge-n veci/ privirile înfierbântate…”
Același dor de smulgere din htonic spre simfonia reveriei celeste în poemul „Dor”, de o muzicalitate sugerând cântecul sferelor: „Știi, pământul nu-mi dă pace/ Să mă fluier către stele,/ M-aș desface de pe osii/ Și topit să curg în ele.”
Intitulându-și destul de sugestiv lucrarea „Ochiul și Noaptea”, autoarea construiește un articulat eseu, de factură conceptual-funcțională, stabilind cam durandian două regimuri ale poeziei, unul diurn, „al privirii și al semnificației simbolice a realului” și altul nocturn, saturnian, așezat sub semnul thanaticului.
Ardelenismul ce engramează poezia lui Gh. Pituț, spirit de veghe al unei veritabile conștiințe scriitoricești, este unul autentic, silvestral (poetul urmase în tinerețe o specializare în silvicultură), cu elemente ale tradiției ancestrale și ale unui spațiu natal fixat pe primordii și obârșii imemoriale, dar dincolo de un ruralism sentimental sămănătorist, în general o percepție a permanențelor în ritualistica acelui „creștinism popular și cosmic” de care vorbește Mircea Eliade în eseurile sale privind ethnosofia modului de viață la carpato-danubieni.
Sunt de remarcat, în comentariul universului liric, unele concepte și elemente operaționale de poetică bachelardiană, baudrillardiană, îndeosebi durandiană (evidențierea unor structuri antropologice ale imaginarului) etc. Nu înțelegem de ce critica tematistă a unui Jean-Pierre Richard este eludată, în cărțile acestuia de critică a poeziei moderne putând găsi multe sugestii și puncte de pornire viabile în abordarea poeziei lui Gh. Pituț. De asemenea, o lucrare ca „De la metaforele obsedante la mitul personal” a lui Charles Mauron, celebră de fapt, ar fi ajutat-o pe autoare, prin grila psihocriticii, să aducă un spor de înțelegere a personalității scriitoricești cât mai ales a universului creat, cu alte cuvinte evocarea acelui „mit personal” coagulant ce rezultă din imaginile, simbolurile și metaforele „obsedante” ce revin, în varii ipostaze și reluări, în Operă.
În acest excurs critic „temeinic” și cu reale contribuții lămuritoare, în care e loc și de o „mai bine strunită” ingeniozitate interpretativă, bazat pe o bibliografie „cea mai completă de până acum”, dna Maria Vaida se dovedește nu numai foarte bună cunoscătoare a Operei, dar și a epocii și contextelor respective, inclusiv a receptării critice de până azi: „Metaforele lirice obsedante, suflul înnoitor al unei poezii care respectă foarte puțin complexul cultural al epocii, singularizează această creație și îi arată capacitatea de absorbție a unor motive și mituri protectoare, care își regăsesc funcționalitatea dincolo de timp și spațiu, iar autoarea evidențiază cu multă acribie aceste aspecte ale liricii lui Gheorghe Pituț.” (Mircea Popa – Cuvânt către cititor).
După întocmirea unui „periplu biografic” și evocarea „drumurilor europene” ale scriitorului, autoarea rezervă în masiva monografie un spațiu consistent „Universului liric”, în care schițează raportul imaginar „Ochiul și Noaptea” și fixează câteva teme, precum Timpul (supratemă), teluricul, himericul, dimensiunea religioasă, eul liric și universurile plurale, arta poetică. Interesantă este secvența „Dimensiunea blagiană”, în care întâlnim unele referiri critice la acest autor „de influență blagiană”, în viziunea lui Marin Mincu „un postblagian”. De Blaga l-ar apropia tematica silvestrală și un irepresibil sentiment al rădăcinilor, al „obârșiilor”, propensiunea spre arhaicitate, dar și fiorul cosmic, tonurile laudative, de invocație, de apel la misterele universului. Paul Dugneanu, bunăoară, vedea corespondențe profunde între „insul coborât din pădurile nordice transilvane” și spiritul miticului Zarathustra al poetului filosof german”, dar și un anumit simț profetic din „misterul păgân” zalmoxian.
„Poetul nostru, generos și calm, într-o expresie poetică lapidară continuă lirismul blagian abstract, conturat între granițele unei spiritualități arhaice și etnice”, scrie Maria Vaida, convinsă că „opera lui Pituț, în conținutul ei ideatic, se caracterizează prin sacralizarea firii, setea de ontic, existența în anistorie și săvârșirea unor acțiuni într-un spațiu mitic derulat în forma unei geografii mitologice simbolice, de sorginte rurală.” Indiferent că merge în călătorii la Freiburg, Roma sau Paris, poeziile sale „se întorc mereu spre casă (cetate sau codru)”, nostalgia orizontului prim, Săliște de Beiuș, plutind în aerul acestei lirici. Din punct de vedere formal, avem a face în cazul celor doi poeți transilvani marcați de ethosul național cu „o construcție armonioasă, ordonat arhitecturală, cu o realitate proprie și o finalitate doar paralelă (fraternă) cu aceea a cunoașterii conceptuale: revelarea misterului.” (Ion Pop).
Nu lipsesc din ampla lucrare raportările și la alte modalități estetice (avangardism, surrealism, absurd) cu care proza lui Gh. Pituț, îndeosebi „Oficiul universal”, vine în atingere, capitol pe care dl Mircea Popa îl consideră „unul dintre cele mai bine conturate”, semnalând „prezența în repertoriul narativ al autorului a unei puternice laturi aluzive, subversive și chiar dizidente”, ceea ce amintește de scrierile de aceeași factură a unor scriitori din epocă precum A.E. Baconsky sau Paul Goma. „Oficiul universal”, cu aluzii orwelliene și bulgakoviene, este o scriere de un montaj inteligent, ingenios, insidios, „de mare inventivitate și fantezie, cu aerul de parabolă neguroasă și de utopie negativă, cutreierată de viziuni grotești ale unui univers coșmaresc, lipsit total de perspective, așa cum era și regimul ceaușist caricaturizat de autor” (M. Popa).
În cadrul capitolului IV dedicat „Epicului”, autoarea comentează scrierea „Oficiul Universal” (din volumul „Fum”, 1971), cu subtitlul „Un sâmbure de roman”, considerat „roman minimalist” care amintește și prin personajul Ip, trăind într-o memorie involuntară („monumental”, „aer distins” deși neîngrijit, șleampăt, „scheletic”, „ființă absolut rară, profund înzestrată intelectual”) de prozele urmuziene, de tragi-comica „Pâlnia și Stamate”. După care se referă la „Aventurile marelui motan criminal Maciste” (1983, reluat în 2006 la „Minerva”), roman alegoric și ludic, ironic și grotesc, ilustrat de Florin Pucă, cu foarte multe aluzii la personaje și anumite aspecte contemporane (portrete din viața boemei bucureștene în deceniul 8 al secolului XX, cu felina alegorică devenită „eroul urbei” pentru că salvase din dărâmături șaptesprezece persoane), ce i-au atras calificativul de „prozator de excepție” (M. Micu).
Opera publicistică a lui Gheorghe Pituț începe cu debutul în revista „Tribuna” (28 februarie 1963, poezia „Antirăzboinică”) și se continuă, mai târziu, la revista „Viața Românească”, unde a fost angajat (devenind secretar de redacție și realizând veritabile Almanahuri) până la 6 iunie 1991, ziua decesului. Autoarea scrie despre „frumusețea incontestabilă a scrierilor publicistice ale lui Gheorghe Pituț”, cu o „tensiune a ideilor” și reală „capacitate a construcției frazeologice”, reușind să exprimă nuanțat și foarte expresiv teme, idei, realități de viață și artă, în general aspecte culturale (recenzii, vernisaje de expoziții, cronici dramatice). Este vorba de o publicistică de aleasă marjă culturală, compusă din „portrete, cronici, tablete” (volumele din 2003 și 2004) sau tratând despre „locuri și oameni, scriitori și parabole” (vol. din 1982). „Publicistica este văzută – scrie criticul și istoricul literar Gheorghe Glodeanu – ca o veritabilă școală, uneori mai utilă chiar decât studiile universitare”.
Literatura pentru copii și adolescenți (scriitorul, bun familist, având o fetiță și doi feciori) este și ea în atenția monografistei, relevând atât „candoarea sufletului” cât mai ales spiritul ingenuu, febricitar și original din unele cărți pentru copii, precum „Frunze, pomi, arbori” (1968) sau volumul de versuri „Călătorie în Uriaș” (2002). Acest succes „postum” vorbește de un scriitor complex, cu mare disponibilitate creatoare, în literatura de această factură regăsindu-se teme și idei grave (copilăria, drumul inițierii, cunoașterea, etica înțelepciunii, valori etc.)
În sfârșit, ultimul capitol se oprește asupra „Corespondenței”, scrisorile fiind „formă de reflectare în oglinda neșlefuită”, dar cu atât mai importante în înțelegerea Omului și Operei. La fel interviurile, într-un interviu din 1971 poetul declara că „După Eminescu, Blaga e cel mai mare poet român”, „acestuia i s-a revelat sufletul colectiv al neamului nostru în urma unui studiu adânc al culturii, al spiritualității românești în sine și comparativ cu spiritualitatea altor popoare”. „Spațiul mioritic din «Trilogia culturii» este un astfel de eseu fundamental pentru definirea noastră. Ca orice mare creator, Blaga nu pune accent pe un naționalism gongoric și fără acoperire, ci patriotismul său este conținut, intrinsec poeziei și filosofiei pe care le-a creat”, spunea poetul în interviul publicat în „Pagini de ucenicie”, revista Liceului „Vasile Goldiș” din Oradea (an IV, nr 2/1971), chiar în anul în care vor fi lansate Tezele din iulie, prin care se spulbera mitul destinderii „liberale” a politicii ceaușiste și se reinstaura ideologia de partid în cultură și artă, cu alte cuvinte cenzura.
„Gheorghe Pituț, – aprecia criticul și istoricul Mircea Popa într-un articol din 2020 publicat în «Nord Literar», – era un om dintr-o bucată, franc, devotat, pilduitor. Un adevărat om de cultură care se străduia să fie la zi cu tot ceea ce se întâmpla pe plan cultural (…) Cultura lui era solidă și provenea înainte de toate din epoca studiilor liceale (la școala de silvicultură din Năsăud, n.n.) și universitare (la Filologia din Cluj și București, n.n.), a numeroaselor lecturi proprii, care l-au adus în preajma unei întâlniri permanente cu tradiția și cu contemporaneitatea, așa cum se poate vedea din cuprinsul celor două volume de eseuri și comentarii literare ale sale, Locuri și oameni, scriitori și parabole (Cartea Românească, 1982) și Culoarea visului (România Press, 2003).”
Monografia realizată de prof. dr. Maria Vaida beneficiază de lectura operei în ansamblu „din perspective multiple”, de la „lectura integrală a operei lirice” (antume și postume, inclusiv a traducerilor), la „lectura integrală a operei epice și a publicisticii antume și postume”, a literaturii pentru copii și a corespondenței, la care se adaugă „inventarierea” referințelor critice (accentuându-se lucrările anterioare semnate de Rodica Mureșan din 1998, Gheorghe Pituț. De veghe în cuvânt, și Paul Dugneanu (Gheorghe Pituț – devenirea poetică, 2007), precum și lucrarea lui Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea (2007).
Dacă în poezie, autoarea nu are decât să accepte primatul unor solide judecăți critice (E. Simion, N. Manolescu, Șt. Aug. Doinaș, Romul Munteanu, Al. Piru, C. Cubleșan, M. Popa, L. Alexiu, Daniel Cristea-Enache, Ion Simuț, Lucian Chișu ș.a.), în privința epicii, publicisticii și literaturii pentru copii „am încercat să emitem opinii personale”, opinii conforme cu realitatea și valoarea scrierilor respective.
În general, monografia „Gheorghe Pituț sau Ochiul și Noaptea” realizează un comentariu corect, de sursă informativă aproape exhaustivă, la zi, cu multe puncte de vedere valide, despre poetul, prozatorul, publicistul, gazetarul, traducătorul și autorul de literatură pentru copii, unul din scriitorii cei mai originali ai generației șaizeciste, restituit astfel, într-un excurs critic riguros și convingător, la ștacheta valorii sale.
Zenovie Cârlugea