Între prozatorii bucovineni de azi, dl CONSTANTIN ARCU, magistrat pensionar (n. 24 februarie 1956, Flămânzi, Botoșani) estre un nume care se recomandă de la sine. Membru al Filialei de Proză București a Uniunii Scriitorilor din România, d-sa este autorul unor apreciate volume de proză scurtă (Cenușa zilei, 1995; Omul și fiara, 1996) și romane („Faima de dincolo de moarte”, 2001; „Ceremonial de despărțire”, 2005; „Cocteil în cranii mici”, 2011; „Măștile exilului”, 2014, dar și al unor însemnări de călătorie pe meridianele lumii, „Prin lumea largă” (2020), în patru volume, din America de Sud până în Orientul îndepărtat…
Recent am primit romanul „Tramvaiul 13”, din care autorul a tot publicat în presa literară, pregătindu-și astfel publicul printr-un bine dozat orizont de așteptare, o carte consistentă pe o temă destul de actuală, care dă măsura valorică a prozei pe care o scrie, nu numai prin buna structurare în cele XXXIII de capitole dar mai ales prin punerea în pagină a unui subiect stringent și reliefarea unor personaje în sensul unei tipologii variate, surprinzând, până la panoramarea în basorelief a unor caractere și comportamente din zilele noastre, „felii de viață” de o autentică individuație.
Este vorba de „un roman despre «pandemia» noastră cea de toate zilele”, cum sună dedicația, în care narațiunea îmbogățită cu observații descriptive de amănunt și, desigur, cu dialoguri ce „expun” psiho-comportamente, prevalează, reușind a rotunzi o operă cu acțiune foarte apropiată în timp, începând din primul an al pandemiei de Covid 19 (2020).
Suntem în Bucureștiul anului 2020, mai exact în primăvara în care asupra țării s-a abătut pandemia cu întregul ei cortegiu de drame și neliniști, de incertitudini și suspiciuni, într-o „bâjbâială” oficială frizând ridicolul (atât prim măsurile abuzive luate cât mai ales prin consimțirea la un… „mal-praxis medical” fără precedent), o atmosferă aducând cu „dansul morții” din Evul Mediu european, pe care presa vorbită și scrisă, îndeosebi televiziunile la unison, o revărsau necontenit în mintea omului, care, înfricoșat, trăia coșmarul pandemiei de Covid, vărând totodată cum îi sunt suprimate drepturi și libertăți, printr-o strivitoare, sufocantă „purtare de grijă” statului. Primele patru capitole evocă strania, fantasmatica atmosferă a tramvaiului 13 cu care călătoresc două din personajele mai vârstnice ale romanului, Nae Panait, șef într-o tipografie, acum „tras pe linie moartă”, și Geo, fost avocat, pensionat în urma un accident vascular cerebral (AVC), ambii cunoscându-se de la jocul de șah din parc, dar nefiind prieteni apropiați. Tramvaiul cu care călătoresc (care amintește de cel cu care merge profesorul de muzică Zaharia Fărâmă din proza fantastică „La țigănci” a lui Mircea Eliade), este „un tramvai al seniorilor”, care pleca dimineața târziu din Gara Veche și „ajungea spre seară, zdruncinându-se și hodorogind, în periferiile îndepărtate din vestul orașului”. Pe pereții decojiți al celor două vagoane erau scrise cu graffiti lozinci la ordinea zilei, precum „Moarte boșorogilor!”, „Pe eșafod cu dinozaurii” sau „Desființați pensiile și pomenile pentru hodorogi!” Se revărsa, astfel, o ură la adresa seniorilor, pe care o vor simți din plin atât Nae Panait cât și Geo Mihnea, care se vor trezi legitimați de șefa „comisiei din tramvaiul 13”, Jana (fiica unui ministru pe vremea lui Gheorghiu Dej, care „se pricepe la organizare”), și „luați în evidență” de o anume Agenție pentru Vârstnici și Persoane cu Handicap, de care „nu auziseră până atunci”. La început Panait Nicolae crede că este o farsă, dar lucrurile îl vor convinge că totul este adevărat, mai ales când tramvaiul în care călătorea Geo este urmărit de o mașină roșie cu tineri furioși care amenințau călătorii și trăgeau cu pistolul. Tinerii din bandă, inclusiv cei din tramvai, „doreau să-i lichideze pe babalâci din tramvai”. Geo va fi agresat pe motivul că nu poartă mască, punând în primejdie viața altora care se conformează. Se impusese purtarea obligatorie a măștii, în ciuda faptului că unii nu credeau în existența virusului („nu sunt fraierul lui Bill Gates”). Se răspândise zvonul că bătrânii vor trebui internați în stabilimente speciale („Cu interdicțiile aste, cred că vor scăpa de seniori. Ce să le mai dăm pensii la boșorogi, îi închidem, și gata! Cică ne protejează de viruși.” Spune un bătrân în tramvai). Altul, cu părul grizonat, declară că „toți suntem în aceeași oală” și că „facem parte dintr-un scenariu mondial de înșelăciune”, fiindcă „nu există niciun virus sau este un virus fals, inventat de stăpânii planetei pentru a distruge economia mondială, afacerile și viața oamenilor”. Un grup de indivizi „intenționează să schimbe ordinea mondială și pentru asta au slobozit o fantomă care zgâlțâie lumea din temelii”, o fantomă care le țipă în timpane „că nimic nu va mai fi la fel”. Lumea este, prin urmare, prada „vaccinurilor lui Bill Gates cu cipuri”, urmând „înrobirea omenirii”: „Toate măsurile astea au fost impuse guvernelor statelor, care au sarcina să ne ducă înapoi în sclavagism”. De aceea, – zic seniorii prezenți în tramvaiul care „se târâie hodorogind prin zăpușeala zilei”, – „azilul ăsta pe roți ne este de mare ajutor”, „aici ne putem face planul de bătaie și putem stabili strategia”, în vederea „salvării din ghearele lor”. Este, altfel zis, „ambasada seniorilor”, a celor „peste șaizeci de ani”, care „fac degeaba umbră pământului”, ce trebuie „înregistrați”… Alt călător, intrigat că va fi obligat să poarte masca precum chinezii, spune franc: „Eu nu cred în covidul ăsta într-o mie de ani!” Părerile sunt, așadar și printre oameni, împărțite: unii se conformează, alții neagă realitatea vreunui virus, suspicionând că „suntem cobaii unei conspirații mondiale”, într-un moment de „reformare radical” a omenirii. „Bătrânii încurcau mersul istoriei”, deci „dinozaurii trebuiau să dispară”, așa cum au dispărut prin cataclism, de data aceasta „asteroidul” fiind „virusul invizibil” prăvălit peste lume. „Cifra fatidică 60” nu trebuia pronunțată, ea te izola, te de-socializa, te expunea. Dar Nae Panait era căsătorit cu Dana, care lucra într-un cabinet de avocatură, mai mică cu 17 ani, cu care discută despre posibilitatea declarării „carantinei” și că „vor să-i izoleze pe toți de peste șaizeci de ani, sau șaizeci și cinci, nu-i sigur, să-i închidă într-o colonie, pentru protecția lor, cică”… Celălalt cuplu, Geo-Rafila era cam de-o seamă. Deși nimeni din guvern nu a vorbit despre „carantinarea persoanelor în vârstă”, de aceea „te miri că un medic poate debita enormități din astea” (cazul actualului ministru al sănătății, prof. univ. dr. Al. Rafila, fiul unui fost torționar n regimul comunist!).
„La drept vorbind, nimeni nu știa nimic sigur și toți acționau orbește”, notează autorul, circulau tot felul de zvonuri „care se băteau cap în cap”, „voci subversive, trâmbițând scenarii aiuritoare, e care guvernele le taxau drept conspiraționist și îndemnau oamenii să poarte mască și să păstreze așa-zisa distanțare socială de 1,5 m.” Alții, mai contestatari, inclusiv medici, specialiști, spuneau că „masca nu folosește la nimic, iar distanța de 1,5 m este discutabilă”… Cei internați căpătau alte boli, infecțiile nosocomiale, intraspitalicești, răpunându-i „bacteriile și mizeria”.
Totodată, este o mare problemă violența juvenilă, „răzmerița împotriva părinților”, așa cum în 1968 la Paris generațiile tinere anarhiste protestau „împotriva a tot și a toate”, așa cum la noi, după Revoluție, „junii au luat-o razna, cerând răspicat ca dinozaurii să plece din funcții și din viața publică”…
Se aude că în curând se va institui „starea de urgență” cu purtarea obligatorie a măștii, cu închiderea școlilor și instituțiilor „o vreme”, îi spune Dana soțului Nae Panait.
Și, astfel, odată intrați în lumea personajelor, autorul detaliază câteva date din viața cuplurilor Nae Panait – Dana și Geo Mihnea – Rahila (vânzătoare într-o librărie, cu un copil Marian dintr-o primă căsătorie cu un sergent). Marian devenise membru marcant al lumii interlope, petrecându-și zilele la berării, alături de complicii lui de bătăi, furturi etc. După internarea „tatălui” său Geo (fusese cules de o echipă medicală, cu AVC, și adus în spital, fără știrea familiei), el va rămâne cu mașina acestuia marca „Skoda”, trăind din expediente și sub autoritatea mamei sale, Rahila, o femeie energică și egoistă, care vine la spital nu pentru a-i fi aproape de bărbatul său, care face un nou AVC, ci pentru a afla cui i-a dat sau unde a ascuns banii avocatul, care trăia modest și își construise o casă de vacanță la Poieni, undeva la 200 de km, în nordul Moldovei, casă care ia foc în urma descinderii acolo a lui Marean cu petrecăreții lui.
La rându-i, și Nae avea un fiu din prima căsătorie, pe Cristi atins de Dawn, dar ajuns jandarm și care va dona tatălui o parte din ficat la operația de transplant. Mult mai „simpatic” decât odiosul Marian al lui Geo (mereu prezent cu interlopii lui pe terasa birtului „La ultimul bănuț”, Cristi este o prezență de handicapat bine reliefată, cu părere de rău față de mama lui Garofina, care, în urma divorțului de Nae, se spânzură… La o viitoare triere a jandarmilor, va fi înlăturat pe motivul handicapului, ce-l făcea să se exprime greu…
Întrucât ambii prieteni, Nae (alcoolic făcând ciroză) și Geo cel cu accident cerebral, vor fi internați, autorul are prilejul de a evoca în culori destul de realiste viața spitalului cu șobolani din Capitală, mai exact a Centrului de gerontologie, instituție cunoscută din regimul trecut drept „Ana Aslan”, care se situa undeva în spatele Mitropoliei… Centrul este condus de un director general Gogu Voineag, de Jana din tramvai (cea devenită „manager”, deși nu avea studiile necesare), de doctorița Athzeimer, la fel străină de domeniu, iar la Agenția pentru Vârstnici și Persoane cu Handicap fiind numit șef Volodea, nepotul directorului general. Un fel de „ONG de șmecheri”, „o căpușă care suge bani din mule părți”, după părerea Americanului.
Toți sunt complicii unui sistem odios, criminal, de căpătuială și îmbogățire pe seama bolnavilor cu fel de fel de „comorbidități”, internați cu sau fără Covid la ATI, de unde ies în saci negri de plastic. Rahila, care știa că soțul ei Geo nu avusese covid, vine și cere explicații conducerii spitalului, amenințând că va reclama la minister. Dar și ministerul era pe mână cu „halatele albe” din spitalul Centrului de gerontologie, care construiseră la Poeni un stabiliment unde „livra” bolnavi. Cel care vede totul, dar rămâne o conștiință pasivă, este dr. Alex Dorian, președinte al Consiliului de administrație, fără nicio putere, întrucât dispozițiile vin de sus și se execută (pe lângă asta, el este preocupat mai mult de iubita lui, aflată la studii la Viena, care în final va reveni în țară, episod cu care se termină romanul). Dr. Alex „se simțea manipulat”, totdeauna fiind pus „în fața faptului împlinit”, conducerea spitalului fiind în încrengătură de afaceri cu cei din minister… Mult mai curajos este Americanul, al cărui tată lucrase în regimul trecut cu Gogu Voineag în Comerțul Exterior, împreună trăgând o țeapă mare cu transport clandestin de grâu în Austria. Gogu, turnător nativ, cooperase cu organele judiciare, ajutând la „deconspirarea grupului infracțional”, celălalt fugise în SUA, considerându-se „victimă” a fostului său coleg de centrală. Fiul acestuia, care copilărise cu Jana, fii de nomenclaturiști în regimul lui Dej, este personajul cu numele „Americanul” (venit din America pentru un timp), prieten cu dr. Alex. El pare o „conștiință lucidă” și critică, observând exact, ceea ce știa și dr. Alex, impostura profesională din spital, neînțelegând „de ce oamenii sunt puși în locuri atât de nepotrivite”, și directoarea Jana, și directorul general Voineag, și doctorița Athzeimer…
La un moment dat, spitalul ia foc, bolnavii sunt evacuați. Intervin pompierii și incendiul de la ultimul etaj este stins. „Toată moșnegăria” este expediată la Poieni, la un stabiliment din nordul țării, situat la peste 200 de km, o extincție a afacerilor oneroase. Centrul de gerontologie era, vorba Americanului, „o bombă cu ceas”, cu rețele de electricitate și gaze medicinale „depășite”, precum și contractul de service și mentenanță pentru echipamentele medicale. Americanul, fost ziarist de investigații, înțelege și el că „vârstnicii se simțeau prinși în capcană”, neputând evada din acel Centru de gerontologie „din pricina interdicțiilor instituite în ultima vreme”. Deja se înregistraseră vreo șase „decese suspecte” (așa cum pe avocatul Geo „l-au decedat de Covid”), pe când la stabilimentul de la Poieni doar unul. „Pacienții șușotesc și se bănuiesc între ei, încât cu greu mai pot fi stăpâniți”, „un val de teamă” se iscase printre seniori și, spune Alex, „nu știu cât îi mai putem ține sub control, par niște oi închise într-un țarc, agitându-se înnebunite dintr-o parte în alta, în vreme ce-n jur bântuie lupii.” (XXI). Până și el credea că „totul era programat de la vârful statelor”, chiar dacă încă „nu se dăduse ordonanța de urgență prin care seniorii erau internați obligatoriu în adăposturi, mulți dintre ei s-au înghesuit să-și asigure locuri în centre speciale (…) Tramvaiul 13 continua să circule pe același traseu, punct de comandă din care vârstnicii erau repartizați în diferite centre.” Ba începuse a se vorbi de „noi tulpini ale virusului” (Delta, Omicron), inducând în populație o mare stare de neliniște. „Ce-i cu pandemia asta? – se întreabă la un moment dat însăși Jana. Ba-i în creștere, ba că scade. Nimeni nu spune ceva sigur, o bolmojesc și doctorii. Acum au ieșit la interval cu niște tulpini botezate după literele alfabetului grec. Numai de-ar ajunge odată la litera Zeta, să se termine cu tulpinile și cu toată aiureala asta.” La care dr. Alex răspunde că „lumea stă parcă în așteptare. Trăim vremuri ciudate.”
Acum „volintira” Jana, cea din tramvai „cu selecția și repartizarea seniorilor”, era „managerul” centrului medical, o femeie ce are „ceva malefic în ea”, observă Americanul, care o cunoștea din copilărie, părinții lor făcând parte din nomenclatura comunistă.
Sunt urmărite și alte destine, precum cele legate de familia lui Nae Panait, fost partener de afaceri cu fratele său Anton, relațiile dintre frați fiind încordate vreme îndelungată pentru că „Nae fugise cu banii societății”. Dar, aflat în spital, Anton vine să-și viziteze fratele, iar după spitalizare cei doi își reiau relațiile, până la sfârșitul lui Nae, care va fi accidentat mortal de o mașină, în timpul unei demonstrații de stradă din târgul R. unde se mutase. De reținut că Nae și Anton erau fiii lui Oreste, tatăl petrecăreț, al cărui nărav de alcoolic învederat îl moștenea fiul Nae (acesta împreună cu fiul debil Cristi vor merge să facă libații la mormânt). Dana, soția lui Nae Panait, care lucrase la București în cabinetul de avocatură al lui Basil, devenit „consilierul personal al ministrului Voineag”, va fi angajată la primăria din orașul R., unde se mutase cu soțul după vânzarea apartamentului. Intră, de astă dată, în grațiile primarului Fluturel din târgul R., situat aproape de graniță, în Moldova de Nord.
În sfârșit lucrurile se precipită, afacerile transpar, ministrul demisionar Volodea de la Agenție pentru Vârstnici și Persoane cu Handicap, nimeni altul decât nepotul directorului general Gogu Voineag, membru al unei minorități sexuale, își pierde urma („și-a luat tălpășița, probabil e prin Dubai sau în vreo țară din care nu poate fi extrădat”). Îl recunoaștem ușor pe fostul ministru Voiculescu de la USR (aici UPR), a cărui demisie a pus în discuție însăși participarea partidului neomarxist la guvernare. (iată, zilele acestea, DNA a pus pe rol dosarul mega-afacerii de sute de milioane cu vaccinurile Covid din anii pandemiei, când ministrul sănătății era Vlad Vasile Voiculescu, apoi Ioana Mihăilă). Afacerile fuseseră devoalate, DNA-ul îi citează, chipurile, pe Jana directoarea și pe directorul Gogu Voineag, care își pregătise deja fuga în Dubai. Prin complicitatea poliției și procuraturii centrale, directorul general Gogu Voineag este coborât din avion, pe motivul unei bombe amplasate la bord („alerta cu bombă a fost inventată de DNA”), va fi scăpat „pe altă filieră”, transmițându-i-se „salutări din partea domnului ministru”. Șoferului Thomas, care îl adusese la aeroport, nimeni altul decât „fiul său natural”, care suferea de „asexualitate” făcându-l să semene „ca un cyborg”, îi transferase toate activele din țară, inclusiv autoturismul Porsche Cayenne.
Centrul de gerontologie intră în lichidare, o parte din bătrâni fiind transferați la stabilimentul din Poieni, în nordul Moldovei, acolo unde se prelungeau afacerile cu sănătatea oamenilor internați. Se va pune capăt și acțiunii de „înregistrare” a seniorilor în tramvaiul 13, faimosul tramvai urmând a fi „redat transportului în comun, ținând seama că pandemia bătea în retragere” și relațiile dintre generații nu mai erau atât de încordate în ultima vreme.” (XXXIII, p. 404). Plus că acolo, în nordul Moldovei, „vânzătorii de țară” începuseră să facă din ținuturile împădurite „nesfârșit deșert” (pentru care însuși „sfântul Cristi”, fostul jandarm, absolvent de liceu agricol, fără studii teologice, se roagă Domnului, anunțând mulțimii „venirea Salvatorului”!). Oamenii se ridică împotriva Fabricii de cherestea din târgul R., dorind să înmâneze directorului un protest. Alarmate, autoritățile cheamă trupele de jandarmi (foștii colegi ai prorocului de acum), care ocupă poziții. Acum se intervine, pentru împrăștierea mulțimii, cu o tanchetă „impetuoasă și irațională” („un prototip de ultimă generație a tramvaiului 13”) care circula cu „viteză nebună” pe șoseaua îngustă, luându-l în roți pe Nae, fiul lui Oreste și al Varvarei, fără putință de salvare (Oreste, protagonistul din romanul „Faima de dincolo de moarte”, 2001, Premiul Filialei Iași a U.S.R.)..
„TRAMVAIUL 13” este un roman dens, aducând în pagini de cronică socială recenta pandemie de Covid-19 din anii 2020-2022 (romanul se încheie în vara lui 2020, cu episodul în care dr. Alex merge să-și aștepte la un aeroport mai îndepărtat pe Sonia, soția lui, care se reîntoarce în țară de la studii urmate la Viena).
Cu ușoară tentă de stranie și fantasmatică punere în scenă, scrierea surprinde foarte bine situații și tipuri umane din perioada respectivă, cu întregul carusel de abuzuri absurde și înfricoșări trăite cu toții în 2020-2022, pe fondul unei pandemii globale, dar în care s-a exagerat de către autoritățile statului, îndeosebi de sistemul medical, care a funcționat, cu concursul mass mediei semănând o frică endemică, ca mâna lungă a puterii, atentând, când nu era cazul, la viața și integritatea cetățenilor. Bolnavii de covid cu „comorbidități” au fost supuși unei exterminări cu adevărat procedurale în secțiile ATI, iar celorlalți cetățeni li s-au îngrădit drepturile și libertățile, fiind supuși la un moment dat „izolării” la domiciliu. Au prosperat afacerile băieților deștepți, ținând lumea sub teroarea flagelului, inventându-se „izoleta” și costumele de „astronauți”. S-a impus îngroparea decedaților în saci negri de plastic, interzicându-se necropsiile care ar fi putut stabili adevărata cauză a decesului. Presa a fost în tot acest timp un fel de trâmbițe ale regimului, plătite bine, ca și cadrele medicale întrecându-se într-un zel de paradă înfricoșătoare… S-au făcut afaceri cu măștile, cu produse medicale, îndeosebi cu cele dezinfectante, iar, la nivel de stat european, cu sutele de milioane de doze de vaccin (afacere instrumentată, iată, de DNA, ale cărei fire duc până la vârful statului, ba chiar până la factori din UE).
Romanul are puterea să evoce toată această cavalcadă de fapte și întâmplări, punând un accent critic, tranșant, prin situarea în interiorul problematicii, devoalând „criminalitatea” unui sistem bine organizat, sub aparențele grijii purtate omului (cel mai bine reliefat fiind sistemul medical). Felii de viață concretă din lumea Bucureștiului, cu deplasarea acțiunii și în alte spații (târgul R. din județul Botoșani și stabilimentul pentru bătrâni de la Poieni), îi prilejuiește autorului abordarea problematicii atât în ansamblu cât și în relație cu anumite cupluri, nu în sensul de a realiza romane de familie, ci de a ne oferi o imagine mai generală a societății românești, cu situații și tipologii diverse, cu încrengături de interese care merg până la vârful piramidei sociale (miniștri, secretari de stat, directori generali, politicieni, instituții corupte care-i ajută pe „fugari” să scape de mâna justiției etc.).
Autorul privește uneori cu lupa în viața personajelor sale, făcând frecvente inserturi tocmai pentru a defini psihologiile comportamentale, caracterul acestora, colorându-le totodată cu o pastă etică de reale virtuți prozastice. Este, într-un fel, un analist al destinelor, văzute într-un amplu context social și nu lipsite de specificități individuale. Cupluri ca Nae-Dana, Geo-Rahila, Anton-Aneta, Alex-Sonia, precum și figuri ca Jana, interlopul Marian, Americanul, handicapatul Cristi (devenit, din jandarm disponibilizat din cauza bolii sale, proroc pentru închinătorii creduli), corupții fugari Volodea și Voineag – sunt personaje care trăiesc aievea, se rețin, specifice categoriilor sociale respective, acoperind o plajă mai largă, de la intelectualitatea cu tot felul de păcate, la lumea băieților de cartier, chefliii și bătăușii ce-și fac veacul prin berării.
„Tramvaiul 13” este, în parte, o alegorie a unei lumi debusolate, intrate în criză, alienate, în care abuzul devine normă socială, mai ales în contextul terorii pandemice pe care am trăit-o cu toții și în care „băieții deștepți” au dat tunuri uriașe (calificate azi drept infracțiuni de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, forma participației penale fiind autoratul și, respectiv, complicitatea). „Un roman de zile mari, a cărui lectură are, cu adevărat, virtuți vindecătoare”. (Mircea Petean).
Zenovie Cârlugea