„Clubul de la Timișoara” este o grupare literară, în fruntea căreia se află Benoni-Ioan CĂRMĂZAN, fiu de dascăli vasioveni, cunoscut regizor și scenarist, scriitor, profesor universitar, traducător (n. 27 iunie 1948, Satchinez, Timiș). Din cinematoteca lui de regizor și scenarist amintim peliculele „Ţapinarii” (1982), „Lişca” (1983),, „Sania albastră” (1987), „Casa din vis” (1993), „Lotus” (2004), „Raport despre starea naţiunii” (2004), „Cu inima îndoită” (2006), „Dragoste de mamă” (2006), „Margo” (2006), „O secundă de viaţă” (2009), „Oul de cuc” (2010), „Conserva” (2015), „Nu există stele verzi” (2015), „Întoarcerea magilor” (2016); „Vlad nemuritorul” (2000), „În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură” (2002), „Orient Expres” (2004), „Brâncuşi – din eternitate” (2014). O parte din aceste filme au obținut premii și distincții la diferite festivaluri, la New York, Rotterdam, Teheran, Montpellier, Tokio, Costinești ș.a.
În 2018, în cadrul Colocviilor Naționale ale revistei reșițene „Reflex”, de la Băile Herculane, am putut viziona documentarul „Tata Oancea”, în prezența autorului, atunci prezentându-ne la sala de festivități de la Hotelul „Spirit Gold” câțiva membri ai „Clubului de la Timișoara”, poeți, prozatori, artiști, jurnaliști, editori etc.
Indiferent că se manifestă în film (fiind doctor în cinematografie și media), în literatură (este membru al USR din 2005) și, în general, în artă, Ioan Cărmăzan, împătimit columbofil, este un spirit așa-zis „franctiror”, „un răzvrătit” (după expresia lui Fănuș Neagu), liber atât în cugetare, în concepții de viață și artă, în limbaj, reușind a impune un „brand” în cultura românească de azi – brandul Cărmăzan. Omul se manifestă cu deplină libertate și conștiință artistică, în tot ceea ce face, ținând, desigur, la exigențele care asigură calitatea actelor sale cultural-artistice, dezavuând facilitățile confortabile și încurajând spiritul creator, atipic, chiar cu prețul de a-și atrage controverse și antipatii.
Având experiența a peste zece apariții editoriale (din 2005 este membru al USR), Ioan Cărmăzan a fondat amintitul „Club de la Timișoara”, realizând până acum câteva „dosare” de creație: Despre iubire, ediție îngrijită de Nina Ceranu (2016), Dosarul Brâncoveanu. Între real și imaginar (2017), ediție îngrijită de Doina Moț, Utopia – Despre iubire și prostie (2018, apărut tot la Editura „Eubeea” din Timișoara), O sută de ani de literatură feminină în România, vol I și II (Editura Eubeea, 2019), Dosarul Brâncuși – între real și imaginar (2022, ediție îngrijită tot de Nina Ceranu).
Personalitate de mare vază a Caraș-Severinului de azi, al cărui Cetățean de Onoare este (2015), Ioan Cărmăzan a fost omagiat cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață, prin volumul „Descifrând codul Cărmăzan”, realizat de Vasile Bogdan și cu contribuția „Clubului de la Timișoara” (Editura Eubeea, 2018).
„DOSARUL BRÂNCUȘI” este o culegere de materiale literare, de la articole, evocări, creații literare și dramatice, studii, structurată în două părți: „Brâncuși, un român” și „Brâncuși românul”. Volumul se deschide cu un dialog purtat de Vasile Bogdan cu Ioan Cărmăzan, sub genericul: „Brâncuși, românul, a marcat intrarea artei moderne în America”.
Dacă partea întâi este realizată prin contribuția „Clubului de la Timișoara” (în care „fiecare din membrii Clubului va spune ce crede despre Brâncuși”), partea a doua „va reveni Institutului Cultural Român, unde ni se va alătura Mirel Taloș, vicepreședintele I. C. R.”, ambele părți învârtindu-se „în jurul lui Brâncuși-românul”, care, de fapt și de drept, rămâne „sculptor francez de origine română”. În jurul sculptorului s-au creat atâtea legende, unele devenite de-a dreptul folclor hagiografic, răspândit pe rețelele de internet și aproape imposibil de a le mai controla. Cu toate astea, „Dosarul Brâncuși” încearcă să destructureze unele „legende”, chiar dacă, prin libertatea de exprimare asigurată colaboratorilor, nu lipsesc literaturizările pe seama unor întâmplări și evenimente din viața artistului, peste tot dragostea față de Brâncuși fiind prezentă, indiferent că avem a face cu pagini documentare, cu evocări literare, punctuale sau de viziune panoptică, sau cu interpretări eseistice, ce angajează anumite spirite mai devotate hermeneuticii brâncușiene.
Vom reține câteva contribuții, relevând nu numai noutatea viziunilor respective, dar și „valabilitatea” unor teze, idei, aserțiuni, în contextul mai larg al brâncușiologiei, cu accent pe aspecte mai noi ale cercetărilor și interpretărilor.
Dacă unele materiale merg pe linia unei documentări cât mai credibile (Constanța Marcu – „Constantin și Peggy”), a unor reflecții sensibile, tremurat emoționale, onirice chiar (Anca Munteanu – „Darul peren al unui vis”), ba chiar a unor abordări reflexiv-eseistice (Rodica Pop – „Tezaurul Brâncuși”), alte abordări se desfășoară într-un spațiu de literaturizare mai apăsată, cu mijloace specifice domeniului. În acest sens menționăm paginile dramatizate semnate de Silvia C. Negru („Comori în cer și pe pământ”), Doru Arăzan („Brâncuși”, piesă în VI tablouri, reprezentabilă, felicitări!), Cristian Tiberiu Popescu („Cine vrea să-l oprească pe Brâncuși?”, iarăși o veritabilă realizare de „teatru panoptic”, grav, nelipsind fantezismul ironic, absurdul, integralismul panoptic), Olimpia Sârb („Sărutul”).
Volumul începe de fapt cu evocarea „Joc de zaruri cu zeii”, în care poeta, prozatoarea și jurnalista Veronica Bălaj dezvoltă, imaginar, o convorbire avută cu profesorul George Uscătescu, pe care l-a însoțit de la Timișoara spre Cluj, în 1994, când acestuia i-a fost decernat Premiul „Lucian Blaga” la Festivalul organizat în orașul de pe valea Someșului Mic. Făcând dovada unor abilități de prozatoare (are la activ câteva romane), în dialogul purtat, află de la ilustrul profesor de filosofie al Universității din Complutense (Madrid) că l-a vizitat pe Brâncuși în mai multe rânduri, după ce îl văzuse prima dată la Tg.-Jiu, în 1938, cu prilejul alămuirei Coloanei, artistul tocmai întorcându-se din India, unde fusese nu „la expoziția de la Indore”, ci dând curs invitației Maharajahului Y. Rao Holkar, care dorea în memoria maharanei sale (soția) să ridice un „Templu al Meditației”. Autor al unei monografii (Constantin Brâncuși, 1958), pe care sculptorul nu a mai apucat-o, dar și al unui excelent studiu despre arta statuarei brâncușiene („Estructuro de la imaginacion”, Ed. Reus, 1976, Madrid), gorjeanul George Uscătescu îi povestește curioasei și entuziastei sale însoțitoare de drum despre vizitele făcute în atelierul sculptorului de la Paris, despre discuțiile avute cu acesta (deși ne îndoim că artistul ar fi fost atât de „explicit” în ceea ce privește semnificația și simbolistica lucrărilor sale, știindu-se că niciodată nu a dat „explicații” nimănui, invitându-și interlocutorii să privească lucrările lui până reușesc a le „vedea”!). Dincolo de „teoretizările” speciale inspirate de unele lucrări cu „texte brâncușiene” sau exegeze gen Constantin Zărnescu (despre „semne și forme inițiatice”, „Coloana este susținerea Cerului”, „Coloana duce către Arborele cosmic”, „în Poarta stâlpilor sunt motive care vin de departe, din copilăria lumii”, „Toată viața am căutat numai esența zborului. Zborul, ce magie!”, „Ați adus prin artă, la vedere, miracolul”, „Să știi că și cuvintele au duhul lor. Ca și piatra, ca și lutul. Eu cred în magia lor. Cuvintele cu duhul lor să ne fie aproape!” etc.), reținem că mai tânărul oaspete este invitat de artist la o mâncare de fasole, cu ceapă și brânză de capră, stropite cu vin de Bordeaux. Destul de afabil și deschis convorbirii, fără rezerve, sculptorul îi vorbește despre Camil Petrescu, care l-a vizitat, iscodindu-l în legătură cu o eventuală lucrare (ceea ce nu i-a plăcut taciturnului Brâncuși), dar mai ales despre poetul și eseistul Ezra Pound, care în 1921 publicase în cea mai importantă revistă americană de avangardă, „The Little”, un studiu însoțit de 20 de fotografii (deși îl cunoștea, profesorul Uscătescu îi aduce paginile revuistice conținând textul respectiv, producând gazdei „mare bucurie”). „Maestrul gorjean și universal” Brâncuși îi spune oaspetelui că, în 1926, vameșii americani i-au impozitat lucrarea „Pasărea în spațiu” cu 235 de dolari, dar „nu pentru bani i-am dat în judecată (…), ci pentru că renegau arta. Noutatea”. De fapt, expozițiile din America l-au impus ca mare artist al lumii pe Brâncuși, începând cu 1913, când „atracția cea mare a fost lucrarea Domnișoara Pogany”. Apoi Brâncuși „se laudă” că lucrările sale îi fascinase pe mulți, între care sunt amintiți Nicolae Titulescu și Petre Țuțea. Îi împărtășește musafirului, tot mai curios, câteva amintiri din viața sa, privind fie bodega Fraților Spirtaru din Piața Gării de la Craiova ori a lui Ion Zamfirescu, servind ca „băiat de prăvălie”. „Eu unul eram elev la Școala de meserii, nu prea-mi dădea mâna să fiu mușteriu…”, spune Brâncuși, care, înainte de a fi elev servise în restaurantul gării și fusese „băiat de prăvălie… cu șorț din postăvior verde”. Sunt câteva episoade din viața lui Brâncuși amintite de el însuși, precum: întrecerea „la băut” a lui Păstor Teodoreanu, într-o adunare de artiști avangardiști la un restaurant din București (p. 26), prietenia cu Ezra Pound, pe care-l servește cu pui fript în mujdei și mămăliguță cu brânză, stropite din plin cu vin (pp. 27-28) sau plăcuta amintire a prezenței sale în America, prietenia cu „artistul fotograf Eduard Steichen”, care fusese însuși avocat în procesul cu vama americană și marele prieten ce-i organizase expozițiile americane, intuind exact valoarea operei brâncușiene. Reținem, printre altele, gândul lui Brâncuși despre tradiția dacică (cum că ar fi „urmașul unui tarabostes”!), imaginea atelierului oricât de sumară și, mai ales, jocul de table cu vestitele zaruri meșterite de însuși artistul, în care norocul îl ocolește pe musafir. Personal, nu dau crezare acestei „amintiri”, cum nu este adevărat, conform mărturisirii consemnate de jurnalistă, că localitatea în care s-a născut George Uscătescu ar fi vecină cu Hobița lui Brâncuși („prietenul și oarecum consăteanul lui Brâncuși, fiind născut în satul vecin cu Hobița, la Curteana-Crețești”!). Spre clarificare, satul Curteana aparține de orașul Tg.-Cărbunești, situat la o distanță de 8 km, iar de la Tg. Cărbunești la Tg.-Jiu sunt 28 km, și de la Tg.-Jiu la Peștișani-Hobița mai sunt încă 25 km… Deci, satul Curteana se află la peste 60 km de Hobița, nici vorbă de „învecinări”… Desigur, evocarea dnei Veronica Bălaj, cu evident relief artistic și oarecum documentată, împletește jurnalismul cu elemente de beletristică, de unde rezultă că „așa stau lucrurile” într-o anumită privință. Personal îi mulțumesc și cu acest prilej pentru interviul luat în direct la „Radio Timișoara” cu prilejul apariției „Dicționarului Constantin Brâncuși. Oameni din viața lui” (2020), lucrare amintită cu loialitate documentară în nota de final ce însoțește această frumoasă proză memorialistică, în definitiv un „interviu” luat unei personalități de excepție din cultura europeană…
Din evocarea reveriantă a poetei Manolita Dragomir-Filionescu, deducem că, împreună cu soțul Tavi, tânăra femeie își bea cafeaua pe terasa unei familii din Zgornje Gorje, peisajul colinar deschizându-se larg către poalele muntelui. În apropierea terasei cu mușcate roșii se desfășura grădina casei, în care se vedea o masă rotundă din piatră neșlefuită. Acolo l-a zărit într-o dimineață pentru prima oară pe bărbatul cărunt cu ochi vii, pătrunzători, „cu barba cam lungă”, cu „părul vâlvoi pe creștet” și „acum cu o mare uimire pe față”… „Era Brâncuși”, scrie autoarea, „marele artist”, care „stătea pur și simplu acolo, lângă masa lui visată în altă parte, tăcut și rigid neînțelegând cum acel loc era și colțul lui din Gorj, pur și simplu”. Artistul se apropie și vorbește cu admiratoarea în franceză „despre masa aceea din piatră care se găsea neverosimil în curtea familiei Zapan, la mii de km de Oltenia lui natală.” „Oare ce căuta Masa tăcerii pe iarba străină de vecinătatea aceea?” se întreabă admiratoarea marelui sculptor, încercând a ne lămuri că în familia Zupan (gospodărie dedicată de mulți ani turismului rural, „gazde primitoare”), Toni cel Bătrân „se pricepea la statui bisericești”, cioplind sau restaurând. Pătrunsă ea însăși de misterul mesei de piatră grunjoasă din grădina casei, care în fond era o piatră de moară veche de peste 200 de ani, autoarea imaginează „ca într-un film” întâlnirea cu vestitul sculptor stabilit la Paris, făcându-le cunoscut gazdelor că bătrânul cu care vorbește este „un foarte mare sculptor, cel mai important poate care a modificat traiectoria pietrei și a marmorei, dar care apăruse de ne-unde la ei în curte”… Astfel, Tavi „a pus pe telefon, de pe Google, câteva din cele mai cunoscute sculpturi ale lui Brâncuși și le-a arătat familiei Zupan”, spre uimirea sculptorului căruia i se părea straniu „să-și vadă sculpturile așa la grămadă pe un ecran micuț.” Bătrânul casei, sloven de origine, uimit și el de simbolurile sculpturilor văzute pe ecranul telefonului („Dass kann nicht war sein!/ Asta nu e adevărat!”), îl ia alături pe Brâncuși, emoționat și el, relatându-i împrejurarea în care a adus cu tractorul, în grădina lui, piatra de moară, dintr-un sat îndepărtat de Zgornje Gorje. „Nu este a mea, – gândește la rândul lui sculptorul – dar mă duce în gând la a mea și a românilor mei, ea care nu a fost niciodată o simplă piatră de moară străveche. Acum încep să înțeleg, Doamne, de ce m-ai adus în aceste locuri, în mijlocul Alpilor îndepărtați, să privesc ceva mai mut, să mă bucur că ai îngăduit să sculptez în zilele mele pe pământ. Totul are un rost în mâinile Tale!” Apoi, o clarificare: „Nu, nu este făcută de mine. Nu-mi aparține mie în niciun fel. Am poposit lângă ea numai dintr-o voință care nici ea nu este a mea. Și doamna aceea care îmi vorbește în franceză m-o fi vizitat la Paris, în atelierul meu.” Privind spre cerul pe care începuse să strălucească Luceafărul, în mirosul dulceag de trandafiri și oleandri, Brâncuși mai înconjură o dată masa „abia atingând-o cu degetele descărnate și transparente”. Apoi, în „uimirea prelungită” a celor adunați pe terasă, „pașii lui se îndepărtau de noi și de masa din curte”, iar „silueta lui se subția cu fiecare pas și peste toate plutea un abur ușor, lăptos”, luând-o spre dealul din prelungirea curții, în sunetele clopotului de la biserica din apropiere. „Brâncuși plecare – precizează în finalul momentului de reverie evocat cu sensibilitate și imaginație dna Manolita Dragomir-Filimonescu – , iar noi stăteam ca niște copii la hotarele uimirilor dintotdeauna.”
Cunoscuta prozatoare Nina Ceranu realizează o emoționantă evocare a unui Brâncuși aflat în atelierul său „în așteptarea lui Dumnezeu”, intitulată „Pe poarta stelară a visului meu nu se dă buzna”. „Sfântul din Montparnasse”, trăindu-și o senectute răscolită de amintiri nostalgice, intră într-un dialog imaginar cu Dumnezeu, căruia îi mărturisește vizita ce i-o făcuse celebrul călugăr-pictor de icoane Andrei Rubliov, autorul „Sfintei Treimi” ajunsă până la noi, prin tradiție bizantină (canonizat ca „Sfântul Andrei iconograful”, n. 1360 în Cnezatul Moscovei – m. 1430). Cum voia să se țină „după zborul Sfântului Andrei”, Moș Costache încalecă pe „caii timpului” și, purtat de birjarul Peștil, ajunge pe meleagurile copilăriei sale, revăzând Bistricioara cea limpede cu peștișori înotând printre pietre, teiul scrijelit cu un cuțitaș ținut cu o curelușă de chimir, în general revăzând cu ochii minții acolo „în peștera mea franțuzească, în cimitirul meu de pietre”, Hobița natală, Peștișanii, Tismana… Într-un limbaj autentic gorjenesc, cu forme flexionare și mai ales cu pronunții specifice (straichină de sarmale, ureiche, deșchis, împupitul pomilor, muma și taica Bejuică, țiganca tinără, durmeați etc.), Moș Costache, gustând „amarul singurătății”, acolo, în atelierul lui parisian („temnița mea” din Paris), revede parte din icoana locurilor dragi și obiceiurile din lumea satului: trovanții pe care „nici dalta mea nu i-a mângâiat mai cu pricepere”, corturile țiganilor căldărari unde o ghicitoare îi spusese că „am înghițit un fel de cremene și că voi fi cândva statuie”, stâna cu oile rumegând la umbră și ugerele cașurilor albe-gălbui spânzurate de streșini, ritualul unei pomeni la care primește „ceva de sufletul mortului” și pentru care zice „bogdaproste”…Tot acolo în atelierul transfigurărilor simbolice, în lumina divină a Împăratului Ceresc, aureolat de semnificațiile profunde ale Operei sale, sculptorul evocă întâlnirea cu oameni care i-au marcat existența în sensul consacrării sale artistice, de la familistul Vasile Paleolog, primul monograf hermeneut al statuarei brâncușienei, la femei pentru care a vibrat emoțional și artistic: Măria (desigur Tănase), Natalița (desigur Natalia Dumitrescu, soția pictorului Al. Istrati, legatarii testamentari), dar și: Eileen Lane (cu care artistul a venit la Hobița în toamna lui 1922), al cărei chip l-a dăltuit precum al altor femei din viața lui: Nancy (Cunnard), Vera (Moore), Peggy (Guggenheim)… Și desigur eleva sa Milița (Pătrașcu), care prima l-a asemănat cu divinitatea supremă, așa cum fetișoara crescută în curtea conacului lui Vasile Paleolog de la Corlate-Dolj (autorul primei cărți despre sculptor din 1938, căreia i-au urmat altele, în 1944, 1967, cu retipăririle din 1976 și 2002), își chemase stăpânul de la muncă, spunând că „a venit Dumnezeu”…
Surprins, în acest fragment epic (probabil dintr-o evocare mai întinsă), într-un moment final al senectuții, când artistul refuzase internarea spunând că-l așteaptă pe Dumnezeu acasă la el, în atelier, Brâncuși apare atât de legendar și, totuși, uman, prin drama bătrâneții și a singurătății, încercat de dorul de țară și de regretul de a fi îngropat în pământ străin, departe de mama sa, cum declarase, spovedindu-se și împărtășindu-se înainte de a muri, preotului arhiepiscop Teofil Ionescu de la Biserica Română Ortodoxă din Paris, unde el însuși slujise ca ajutor…
Din aceeași categorie a evocărilor ficționale face parte și lucrarea poetei și eseistei Maria Nițu, „La taifas pe un rotund de marmoră din Impasse Ronsin”. Imaginând un dialog al lui Mircea Eliade cu Brâncuși, unul din „vizionarii Eternului”, purtat în însuși atelierul sculptorului, marele gânditor este întâmpinat „cu jovialitate”. Artistul îi povestește cum din 1916 s-a stabilit acolo în Montparnasse, având 40 de ani. Multă lume de vază „s-a perindat” prin atelierele lui, mai cu seamă după ce expusese la Salonul Independenților din Paris și, apoi, la New York, la „Armory Showe” de pe Lexington Avenue, unde acea „leading lady” (Pogany) îi încântase pe vizitatori. Așezați, nesimandicos, la o masă de marmoră „încă neșlefuită”, Brâncuși îi vorbește lui Eliade despre „prietenii și confidenții” Ezra Pound și Henri Pierre Roche, despre Modigliani, Apollinaire, Picasso, Rousseau Vameșul, Marcel Duchamp, Erik Satie, despre petrecerile cu aceștia, dar și despre Maria Tănase „pasărea măiastră din basmele populare ”, ca și despre alte „muze” pentru care a cioplit „Domnișoara Pogany” ori „Muza adormită”, ferindu-se a se lăsa „înrobit” de vreo legătură maritală („femeia e posesivă, trebuie să rămână Penelopa, așteptându-l pe Ulise, atât de repede poate deveni Xantipa lui Socrate”, crede Brâncuși)… Artistul își mai aduce aminte de Florence („o frumusețe de zeiță”) și de Agnes Meyer, mama sa, pasionată colecționară americană de artă, deținând multe din lucrările lui. Convins că în ființa artistului au rămas intacți „și țăranul, și geniul”, Eliade, și el cu origini țărănești de prin Ținutul Covurluiului, este invitat la „masa dacică”, „rotundă ca pâinea proaspătă scoasă din țăst, ca soarele, jimbla lui Dumnezeu”. Spre surprinderea celor care știu că sculptorul niciodată nu a vorbit despre mesajele Trilogiei sculpturale de la Tg.-Jiu, Brâncuși îi dezvăluie filosofului sacralitatea mesajului pe care îl exprimă Masa tăcerii, Scaunele, Portalul și Coloana fără de sfârșit, zisă „a Infinitului”… Cu regretul de a nu se mai putea duce la Hobița, artistul mărturisește celui ce i se adresează cu „bădie”: „Sunt bătrân, nu mă mai țin picioarele să mă-ntorc, cum am plecat pe jos din Hobița, poate o voi face în timpul meu de acum înainte, urcat spre cer pe treptele Coloanei. Aveam 27 de ani pe atunci, am trecut prin Viena, Műnchen, Bavaria, Elveția, doi ani mi-a trebuit să ajung la Paris, ca Badea Cârțan, cu opincile noastre pe spinare, nu știu câte perechi de opinci aș fi rupt eu.” Întrebat, la un moment dat („întrebarea crucială”), dacă el crede în Dumnezeu, Brâncuși mărturisește că de copil a trăit în strana bisericii, că la Craiova și București a cântat în corurile bisericilor „Madona Dudu” și „Mavrogheni”, apoi la Biserica Română din Paris alături de monseniorul Vladimir Ghica, „dumnezeirea e pretutindeni”! Prima sa lucrare importantă fiind „Rugăciunea”, apoi proiectul Templului de la Indore, iar ultima memorabilă Trilogia sculpturală de la Tg.-Jiu, unde Coloana nu este „sfidare a cerului”, ci simbol al înălțării, al ascensiunii „nu prin zbor de pasăre, ci prin greu urcuș”. De unde și gândul lui Eliade, la ieșirea pe poarta atelierului din Impasse Ronsin, la spiritul „dedalic” brâncușian, la idei, teme și motive din opera acestuia deslușită în „singurătatea cernită a atelierului”, determinându-l ca în 1970, prin piesa de teatru „Coloana nesfârșită”, să reia semnificația acelui „axis mundi”, „Stâlp cosmic”, rămas emblemă a spiritualității artei brâncușiene…
Dialogul imaginat de Maria Niță este, dincolo de vreo întâlnire documentată, atestată, marcat de freamătul unor lecturi esențiale despre Brâncuși, important, însă, rămânând studiul lui Eliade de mai târziu (v.: Comarnescu, Petru; Eliade, Mircea; Jianou, Ionel; Témoignages sur Brâncuși, Paris, Arted, 1982; traducere românească: Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuși, Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, 2001, 68 pag.).
*
Există multe legende despre Brâncuși, reluate din lucrări care au accentuat caracterul oarecum exponențial, mistic al sculptorului. Potrivit părerii lui Marin Sorescu, Brâncuși trebuie curățat de toate aceste „contribuții” aluvionare și redat în exactitatea profilului său uman și artistic, dincolo de orice sentimentalism de-a dreptul mistic, care nu servește portretului real, mergându-se pe imagini precum cea a „Sfântului din Montparnasse” lansată de Peter Neagoe în romanul său târziu… Astfel, ideea că ar fi parcurs drumul București – Paris „pe jos”, chiar „în opinci”, ori atâtea folclorizări privind copilăria și adolescența sau, mai grav, ideea refuzului unei eventuale „donații” pe care Statul Român ar fi respins-o în mod „academic”, nu sunt conforme cu adevărul și realitatea faptelor.
Revine mereu, ca un laitmotiv al incriminării indignând pe cunoscători (precum în materialului dlui Constantin Mărăscu, „Un norvegian la Brâncuși acasă”, pp. 35-56, și nu numai!), povestea, frecvent întâlnită, dar nedocumentată cu probe concludente potrivit căreia Brâncuși ar fi dorit ca „cu câțiva ani înaintea morții sale (…) să doneze statului român atelierul de la Paris, care cuprindea un număr însemnat de opere: 230 de lucrări, 41 de desene, 1600 de fotografii, piese de mobilier și altele, dar a fost refuzat de comisia Academiei R.P.R., formată din academicieni, profesori, scriitori, artiști plastici: Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriade, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Ion Panaitescu-Perpessicius și K. H. Zambaccian”. Necitându-se sursele de informație (documentul cu pricina, care desigur că nu există), „povestea” aceasta s-a tot rostogolit în spațiul cultural românesc, luând atitudine însăși Doïna Lemny, custodele Atelierului Brâncuși de la Paris și autoare a unor studii inamovibile despre viața și opera lui Brâncuși (atitudine luată chiar în câteva simpozioane ce au avut loc la Tg.-Jiu, noi înșine fiind de față)… Documentul la care face trimitere autorul este un al doilea proces-verbal cu „nr. 10”, întocmit în Secțiunea de Stiința Limbii, Literatură și Arte a Academiei, din 7 martie 1951, în care nu se punea problema „donării atelierului”, ci achiziționarea unor opere pentru Muzeul de Artă, neacceptându-se conform „teoriei leniniste a reflectării și artă”, Paciurea și Brâncuși fiind dați drept exemple „exemple de formalism în sculptură la noi”. Iată mai clar consemnarea: „Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă…”
Un articol recent, intitulat „Cum încercau comuniștii să intre în grațiile lui Constantin Brâncuși…” și semnat de Teodor Șerban (v. https://ziare.com/constantin-brancusi, luni, 21 februarie 2022), pe baza unor cercetări în Arhiva Ministerului de Externe, aduce lumină în cazul respectiv, cunoscut până acum de puțini brâncușiologi:
«„Printre miturile despre Brâncuși este vehiculată insistent informația potrivit căreia, la începutul anilor 1950, Constantin Brâncuși ar fi intenționat să doneze statului român atelierul său de la Paris, cu tot cu operele sale, dar autoritățile comuniste ar fi refuzat oferta. În sprijinul acestei aserțiuni este citat un proces verbal de la o ședință a Academiei Române din 7 martie 1951, în care sculptorul Ion Jalea (1887-1983) a prezentat o comunicare despre opera lui Brâncuși, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri ale celor mai importante opere de artă ale acestuia.“
Astfel, prezentarea lui Ion Jalea a determinat câteva intervenții pro și contra ale participanților la ședință, consemnate sumar în procesul-verbal de ședință. În timp ce George Călinescu, Alexandru Graur sau George Oprescu l-au criticat pe Constantin Brâncuși pentru că nu adera la valorile „realismului socialist”, de cealaltă parte, Camil Petrescu, Geo Bogza şi Victor Eftimiu, printre alții, au fost de părere că Brâncuşi reprezenta un adevărat simbol artistic al României şi ar fi trebuit să îi fie apreciată valoarea. Această dezbatere despre arta lui Constantin Brâncuși nu conține nicio referire la presupusa ofertă de donație a sculptorului!
Documente din Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe identificate de colega noastră, ministru consilier dr. Monica Joița, atestă faptul că Brâncuși a fost dintotdeauna o personalitate culturală mereu prețuită la Ambasada României la Paris, prima referire la acesta din arhivă datând încă din 1905, când șeful misiunii diplomatice l-a recomandat pe tânărul sculptor român pentru obținerea unei burse la Școala Națională de Arte Frumoase a Franței.
În perioada interbelică Constantin Brâncuși era unul dintre invitații de onoare obișnuiți ai misiunii diplomatice a României din capitala Franței și chiar și după instaurarea comunismului în România, Ambasada României la Paris l-a tratat cu același respect. Reprezentanții noului regim încercau cu disperare să îi intre în grații marelui sculptor, o asociere publică a acestuia, chiar și indirectă, printr-o eventuală donație a operelor sale către România, putând însemna enorm pentru conducerea comunistă de la București, din punctul de vedere al imaginii și legitimității. Documentele de arhivă consemnează vizitele periodice pe care i le făceau diplomații români, însoțiți de Margareta Cosăceanu-Lavrillier (4 ianuarie 1893– 22 septembrie 1980), sculptoriță franceză de origine română, fostă studentă a lui Constantin Brâncuși. Aceasta o informa direct chiar pe Constanța Crăciun, ministru al culturii în perioada 31 octombrie 1953–19 martie 1957. Margareta Cosăceanu-Lavrillier scria: „Nu pot descifra dacă are nevoie sau nu de partea materială, căci în interval de câteva minute, ori îți vorbește cu simplicitatea unui Diogene, sau are viziuni grandioase. Este mândru – independent – nu acceptă să fie ajutat, nici să vadă că ai milă de el. Exact același caracter ca G. Enescu. Vorbim mult de țară împreună și îi face mare plăcere, își aduce perfect aminte de cântece și poezii populare. Îmi spune versuri întregi foarte grele chiar. Apreciază melodiile și poezia noastră populară mai presus de tot. (…) Mă duc aproape zilnic la el, dacă aș putea să-i fac o plăcere sau un serviciu fie cât de mic.”
Vizitele unor medici trimiși pentru consultații sau micile cadouri oferite de Ambasada română de la Paris precum albume cu fotografii ale casei natale și locurile copilăriei, flori sau sticle cu băutură din România reprezentau gesturi menite să îi câștige încrederea lui Constantin Brâncuși. Încercările reprezentanților regimului comunist de la București au fost însă marcate de stângăcii, precum transmiterea unei scrisori dactilografiate, semnată de presupuse rude ale sculptorului, pe care a refuzat să o citească arătând că „am primit o scrisoare oficială, bătută la mașină”. (…).Părerea mea este că într-adevăr s-a făcut o greșeală cu scrisoarea trimisă. Scrisoarea este bătută la mașină, n-are nici un pic de căldură, pare că este dictată de cineva și seamănă cu un articol de fond. El a așteptat o scrisoare familiară de la nepoata sa și în schimb primește cinci semnături. Dacă vrem să-l atragem pe Brâncuși de partea noastră, ar trebui controlat în țară cine este nepoata sa și dacă este un element atașat regimului să fie trimisă la Paris și prin ea vom putea să încercăm să ne apropiem de el. Ar trebui acționat repede deoarece el este bătrân și grav bolnav, cred că nu mai are de trăit, iar doamna Lavrillier spune că el vrea să lase tot ce are statului francez.”».
„Nu există această poveste, cum nu există nici acea ședință – spune corect dl Ioan Cărmăzan în interviul acordat lui Vasile Bogdan. Dar există altceva: Brâncuși a cerut să se facă o expoziție la Muzeul Național al României cu cele 256 de lucrări sau, mă rog, câte or fi fost. Cererea a fost supusă dezbaterii Academiei, unde Sadoveanu a zis că ăla nu e artist, iar Călinescu l-a blamat. Singurii care au încercat să-l apere au fost Arghezi, vag – era deja bătrân -, și Camil Petrescu în stilul lui abscons, obscur. Dar a dispărut acel proces-verbal. În schimb circulă legenda că Brâncuși ar fi cerut să-și doneze lucrările statului român, iar statul român i-ar fi răspuns că nu acceptă, și atunci, vezi Doamne, supărat, ar fi cerut cetățenie franceză și le-a donat statului francez. Nu e adevărat. Înainte de a cere cetățenie franceză și înainte de a dona lucrările statului francez, a vrut să facă o expoziție la Muzeul Național. Am elucidat, astfel, ceea ce lumea îl știe strâmb și e un adevăr pentru care poți garanta.” (pp. 9-10).
Foarte aproape de această linie, cu mijloacele prozei literare, desigur, merge și articolul dlui Octavian Dragomir-Filimonescu (O expoziție bizară), în care un Sadoveanu obtuz declară ritos: „Trebuie să respingem cu indignare oferta de a lăsa moștenire statului român atelierul lui de la Paris cu toate marafeturile din el.” Deși articolul reușește să dea impresia unor confruntări pro și contra, oferind o poziție/ perspectivă neutră din partea autorului, incriminând totuși „răutățile și mizeriile cu care oamenii de cultură, sau fără morală, sau fără scrupule l-au împroșcat pe MAESTRU” nereușind „să-l întineze”, iar „unicitatea și geniul artei sale au străbătut timpul și va fi de-a pururi aureola unui spirit creator unic.”…
*
Partea a doua a volumului este rezervată unor studii semnate de cunoscuți critici de artă și hermeneuți (Mirel Taloș – Brâncuși. Sublimarea formei; Pavel Șușară – Atelierul, în ansamblul său, este însăși creația lui Brâncuși, actul direct al unei geneze comprimate, fragment din lucrarea „Brâncuși”, 2020; Matei Stârcea-Crăciun – Poarta sărutului o abordare de hermeneutică endogenă). Nu vom insista, întrucât ideile cuprinse în aceste studii sunt, în general, cunoscute în lumea brâncușiologilor, asupra unora dintre aceste nume pronunțându-ne cu diferite prilejuri, intervenții și chiar în cărțile noastre, vreo patru, dedicate lui Brâncuși…
„DOSARUL BRÂNCUȘI” apărut sub egida „Clubului de la Timișoara” este o carte de reală actualitate, pe de o parte dă glas unor contribuții literare controlate îndeaproape de o bibliografie credibilă, pe de altă parte vine într-un moment când „brandul Brâncuși” deține întâietate pe piața internațională de licitații. Desigur, „actualizarea” unui Brâncuși credibil are drept scop și de a-l scoate pe artist din toate legendele câte s-au țesut împrejurul lui, încercând a ni-l restitui cât mai autentic față de o spiritualitate românească de ecouri ancestrale. Demersul dlui Ioan Cărmăzan, precedat de intenția mai veche de a face un film, cu tot felul de date, care a intrat totuși în producție dar până la urmă „făcut de altcineva”, este nu numai lăudabil, dar și necesar, azi, când interesul despre Brâncuși a crescut și artistului i se dedică din ce în ce tot mai multe cercetări, interpretări, valorizări. Nu e nevoie să mergem la Paris ca să înțelegem o anume resurecție a spiritului brâncușian, căci vedem cu ochii noștri, noi cei de la Tg.-Jiu, interesul manifestat zilnic de vizitatori din țară și străinătate ai Operei statuare monumentale. Da, Brâncuși este unul din brandurile care au contribuit mult la cunoașterea României în lume, opera și numele său fiind prezente pe meridianele mapamondului, din Europa în Asia, din Țara crizantemelor, situată în Extremul Orient, până pe continentul celor două Americi.
Zenovie Cârlugea