◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.07.2024

„Toată viața este o întrebare…”. Interviu cu scriitorul Adrian
ALUI GHEORGHE

„Sunt adeptul diversității, în orice loc, în orice lume. Îmi plac societățile, comunitățile multiculturale, multi-etnice” 

 

– Dragă Adrian Alui Gheorghe, ai o lungă și bogată bibliografie care datează de dinainte de 1989. În același timp, ai în biografie o bogată activitate în ceea ce privește presa literară, ai condus reviste, ai fondat reviste. Cât te-a influențat biografia în ceea ce privește opera ta? Te-a influențat activitatea publicistică în actul de creație?

– Nu putem evolua în afara propriei biografii, orice lucru, orice fapt de viață modifică ordinea interioară. Un dansator, un balerin care evoluează pe firul muzicii este dezechilibrat și de o atingere a unui fulg de păpădie, este influențat decisiv. Așa și biograficul, lasă urme adânci în minte și în inimă, în gestica creatoare, suntem ceea ce povestim, în fond. Un artist plastic poate să își imagineze o lume, alta, dar suportul este ceea ce cunoaște, la un moment dat. Îmi povestea un prieten scriitor, care a orbit pe la șase, șapte ani, purtând povara unui destin potrivnic, că tot ce face de atunci, este să amplifice ceea ce a văzut, cunoscut în acei primi ani. Artistul mai spune adeseori că a fost martor al unei realități din raiul pierdut al omenirii dintotdeauna, deși nu are dovezi, dar își aduce aminte, după cum sună o poezie deja celebră. Da, m-a influențat activitatea publicistică, cred că mi-a dinamizat verbul, versul. Și ține cont de faptul că am scris editorialul unui ziar județean, ”Ceahlăul”, vreme de aproape zece ani, șase texte pe săptămână, s-au adunat peste trei mii de pagini. E un fel de ”război și pace” al meu cu lumea din jur, am sperat, am disperat, am oftat, m-am amuzat în raport cu tot ce am trăit. Lumea aceea, din publicistica mea, se regăsește în romanele și povestirile mele, în eseurile mele, în poezie chiar. La un moment dat această lume s-a răzbunat, pentru că am pus-o în ecuație, fiindcă am ținut-o astfel în viață.

– Ce este mai ușor de formulat, întrebările sau răspunsurile? Poezia este o întrebare sau un răspuns? Mă gândesc că ai debutat ca poet …!

– Toată viața este o întrebare, care este suma multor întrebări pe care ni le punem în fiecare clipă, în fiecare zi. Răspunsul este ceea ce trăim, pe când întrebarea este despre sensul a ceea ce trăim. Poezia este o întrebare, evident. Poezia este o presupunere, o sondare a lucrurilor care nu se văd, dar pe care le intuim. Poetul întreabă creatul și increatul despre rostul și locul lui în lume, de cele mai multe ori nici nu așteaptă un răspuns. Răspunsul este, de fapt, în întrebare. Nu ai căuta ceva ce nu ai găsit deja, spune francezul. Am formulat multe întrebări și în plan publicistic, am avut multe dialoguri în revistele pe care le-am condus, la care am colaborat. Am adunat aceste diloguri într-o carte, ”Câtă viață, atâta literatură”, apărută la Editura ”Junimea” în anul 2016. Sunt interviuri cu Cezar Ivănescu, cu Emil Brumaru, Al. Cistelecan, Luca Pițu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Lucian Vasiliu, Ioan Flora, Gheorghe Grigurcu, Nichita Danilov și mulți, mulți alții dintre confrații noștri. Într-o carte de interviuri, a lui Adrian Păunescu, pe care am citit-o în copilărie, ”Sub semnul dialogului” se numea parcă, acesta spune la un moment dat că ”răspunsul este ruda săracă a întrebării”. Este valabilă și azi remarca aceasta rămasă ca o scamă în memoria mea.

– Ce accepți în preajmă, iepurii, fazanii sau porumbeii? I-am întâlnit pe toţi în cel mai premiat roman al tău, Laika…

– Sunt adeptul diversității, în orice loc, în orice lume. Îmi plac societățile, comunitățile multiculturale, multi-etnice. Detest șovinismul, detest prostia care ia forma ideologiei. În aceste condiții, răspunsul este limpede: și iepurii și fazanii și porumbeii. Fiecare își are locul său într-o alcătuire a lumii noastre.

– Nu ți-a fost niciodată teamă că nu semeni cu lumea în care viețuiești?

– Nu am fost atent la aceste deosebiri, deși mi-am dat seama că ele există. Cu cât am vrut mai tare să semăn cu lumea din jur, cu atâta m-am îndepărtat de ea, am constatat că nu semăn. Este foarte important să rămâi tu însuți în orice împrejurare, pentru asta îți trebuie și ceva curaj. Lumea este dusă mai departe de oamenii cu imaginație, care sunt într-un procent foarte mic, în timp ce procentul cel mare, semnificativ, este cel care atârnă, trage ”corpul lumii” înapoi. Nu este confortabil, nu este ușor să nu semeni cu cei mulți, din jur. Îți amintești de filmul pentru copii, ”Oblio”? Cei cu capetele țuguiate nu puteau accepta varianta unui semen de-al lor cu capul normal. Deși, în lumea noastră este greu de stabilit ce mai înseamnă normalitatea. 

– Este literatura un joc cu focul?

Literatura, arta în general, este mai mult un joc de-a focul …! Literatura nu arde, literatura exorcizează, purifică, întărește. Când literatura se încarcă de ideologie, este posibil să deturneze destinele unora, să facă rău. Literatura trebuie să fie o aspirație spre magic, spre ceresc, spre o lume posibilă. Sau spre o lume imposibilă? Un Daniil Harms, un Kafka, un Ionesco, un Bulgakov sau un Becket nu propun lumi normale, dar lumile lor sunt profund literare, imaginative. Literatura este viața de a doua zi, fără de care ziua de azi își pierde rostul. Sunt foarte mulți oameni nefericiți pe lumea asta care nu știu să caute, care nu știu să își imagineze viața de a doua zi. Literatura îi poate vindeca, arta îi poate vindeca, dar nimeni nu le-a spus asta. Aici intervin școala, educația, politica generoasă, familia, credința …! Suntem produșii imaginației proprii, suntem produșii imaginației celor din jurul nostru.

– … Marquez, Llosa sau Pascal Bruckner?

– Și Marquez, și Llosa, și Pascal Bruckner. Toți trei m-au marcat, m-au pus pe gânduri, m-au fascinat. Când am citit Un veac de singurătate am crezut că acolo se termină literatura, că nu se mai poate spune nimic mai departe. Apoi, Războiul sfârșitului lumii, a lul Llosa, m-a zgâlțâit până la frison, am fost bolnav multă vreme. Iar Luni de fiere, a lui Bruckner, o consider o capodoperă a literaturii europene. Mai mult, un personaj din ultima mea carte de proză, încă nepublicată, face o obsesie din această scriere, orice discută cu cei din jur are o referință din Luni de fiere. Dar și Borges, Unamuno, Kobo Abe sau Cheever. Literatura este diversă, infinită, cuceritoare. Într-un poem apărut în volumul ”Comunitatea artistică”, Biblioteca, un condamnat la moarte are dreptul la o ultimă dorință și el cere să i se permită să citească, înainte de moarte, toate cărțile din biblioteca lumii. Este o sugestie pentru fiecare din noi, pentru o viață fără de sfârșit. Literatura oferă această perspectivă, această iluzie.

 

„Limbajul tinerilor este între emoticon și onomatopee, efect al lipsei de lectură, al lipsei de emoție în vorbire”

 

– Suntem un popor sănătos? Citim din ce în ce mai puțin. Cititul vindecă, cititul însănătoșește individul și societatea. Este unul din avertismentele din romanul Laika, considerat romanul revoluției române, deși, narativ, este mai mult decât atât. Este o radiografie a societății românești de după ultimul – sper! – război.

– Individul, omenirea s-au ridicat în picioare din starea de târâre abia în momentul în care au descoperit cuvântul, rațiunea, povestea. Dacă omul va renunța la citit, va urma procesul invers, va renunța la postura sa de învingător, se va întoarce la mersul târâș, fără nicio perspectivă. Omenirea trece printr-un periculos proces de analfabetizare, care va afecta și memoria și comportamentul în istorie. Cred însă în rolul benefic al elitelor care există la nivel local, zonal sau chiar mondial, care își asumă soarta prezentului și viitorului omenirii cu ceea ce numim și trebuie să rămână rațiune. Deși generațiile tinere au la îndemână mijloace de informare nesfârșite, uluitoare, internetul fiind o resursă incredibilă, constat o sărăcie de cunoștințe la majoritatea, constat o sărăcire a limbajului. Limbajul tinerilor este între emoticon și onomatopee, efect al lipsei de lectură, al lipsei de emoție în vorbire. Este un fenomen tare riscant, vom avea un fenomen de imbecilizare care va afecta viața în tot ce are ea mai frumos, mai firesc. Nu vreau să jignesc pe cineva spunând asta, constat doar. Ca scriitor mă întreb adesea pentru cine scriu, dar amân răspunsul, fiindcă acesta m-ar întrista peste măsură. 

– Laika a murit la Revoluție …! Ce ne-ar fi spus azi?

– Poate ne-ar fi lătrat și ne-ar fi deschis mai bine ochii. Cred că romanul ”Luna Zadar” ar putea fi citit în cheia unei continuări a romanului Laika. În fiecare supraviețuitor al epocii comuniste există sindromul Laika, cineva care ne mușcă pe dinăuntru, care ne pune pe gânduri atunci când uităm din ce epocă venim, ce istorie am traversat. Trăim un periculos fenomen de spălare a creierului, a memoriei, uităm prea lesne de unde venim, din ce „istorie recentă”. De vină este școala, ca și întregul sistem de educație, care face abstracție de epoca comunistă, de închisorile comuniste care au decapitat intelighenția românească, a deturnat sensul istoriei. Trăim un recul al istoriei care atrage după el un recul al educației, al situării în lumea de azi.  

– Mai este posibilă întoarcerea definitivă la poezie, după ce s-a întâmplat la sanatoriul de la Glod, locul acțiunii din Laika? Ai trecut ușor de la poezie la proză? Ce pierde poetul scriind proză, ce câștigă prozatorul care a trecut prin poezie?

– Scriu poezie numai atunci când cuvintele nu-mi dau pace, când textul se cere scris cu irepresibilitate. Scriu poezii ocazionale, în cel mai bun și consacrat sens, nu am proiecte poetice pe termen lung. Cea mai recentă carte, în curs de apariție la Editura Tracus Arte, se numește ”Nu-i mai așteptăm pe barbari” și adună poemele scrise în ultimii patru ani. Am aici un ciclu consistent de ”poeme americane”, sunt vreo patruzeci de texte care reflectă ciocnirea civilizațiilor, așa cum am perceput-o cu sensibilitatea poetului, după ce am stat vreo trei săptămâni în America. Mai am un poem amplu în carte, ușor epic, Muntele, care este o obsesie învinsă, scrisă. Dacă am avea cititori de poezie, așa cum erau cu câteva decenii în urmă, poate că alta ar fi receptarea și valorizarea poeziei de azi. Din păcate, nu poeții ne lipsesc azi, ci ne lipsește acel ”hypocrite lecteur”, cititorul obișnuit, despre care vorbea Baudelaire. Și critica de poezie mai nouă ne lipsește, una care să citească obiectiv, fără interese de grup, gașcă, facțiune. Ce pierde poetul scriind proză? Nu pierde, diversifică discursul, gestica literară. Nu sunt poet în proză, cum nu sunt prozator în poezie. Nu confund genurile, nu-mi plac prozele prea poematice.

– Înainte de 1989, ai avut revelația că trăim într-o lume greșită. După 1989 ai mai avut această senzație?

– Ceea ce ai croit prost de la început, greu îndrepți mai apoi. Societatea românească nu avea cum să se vindece peste noapte, după o lungă etapă de situare la marginea democrației, în plină dictatură. Din păcate, nu părem să fi învățat prea multe din acea perioadă, o buimăceală istorică ne încețoșează mințile, memoria. Cred că apropierea/ reapropierea de Europa, obținută cu mare șansă, este cel mai important lucru care ni s-a întâmplat după 1989. Din păcate, văd mișcări subterane, cu pulsiuni vizibile în lumea noastră, care ne-ar întoarce în afara Europei, care ne-ar scoate din civilizație. Văd și nu-mi vine să cred ce văd …! Văd/ vedem partide care luptă să ne scoată din civilizație și nu pot să cred că aceste ”adunături ideologice” folosesc sloganuri și imagini din istoria noastră profundă. Ștefan cel Mare, de exemplu, se voia și se considera un european, din acest motiv mi se pare primitiv și șmecheresc faptul de a-l considera un agent electoral antieuropean. Ca și Vlad Țepeș. Ca și Brâncuși. Ca și Eminescu. Ar trebui interzise simbolurile acestea definitorii în campanii electorale care au mesaje retrograde. Nu mai detaliez.    

– Spui, tot în „Mușcătura de măr”, că un lucru greu de gestionat este libertatea. De ce? Nu avem vocația libertății?

– E un lucru verificat, din închisoare tinzi să ieși la lumină, la libertate. Important este ce faci după ce ajungi la libertate, cum o gestionezi. Ai văzut papagali puși în libertate? După ce dau un ocol prin curte, se întorc la cușca lor.  Părem, din păcate, în această postură. Sondajele de opinie arată procente consistente de lume nostalgică după perioada comunistă, acolo unde libertatea era raționalizată, alături de pâine, carne, ulei și acces la un pașaport de călătorie. Până și iluzia era pe cartelă, știi și tu prea bine. Este greu de explicat, generațiile tinere nici măcar nu pot fi bănuite de nostalgie, doar de o slabă relaționare cu istoria recentă. De vină sunt școala, mediul academic, politicul, memoria slabă a fiecăruia dintre cei care au trecut prin comunism. Spunea cineva, ca să fii fericit este de ajuns să ai o digestie bună și o memorie slabă. Dar, vai de fericirea care se reduce numai la aceasta, vai de societățile fără memorie.

– Prin anii `80 se vorbea mult despre o grupare literară nemțeană. Ce s-a ales de aceasta?Dar mai sunt, aceste junimi o realitate? Mai credeți în forța grupului?

– Un grup contează numai în măsura în care se sparge, la un moment dat, în individualități. Ceea ce s-a întâmplat și la Neamț, cred. Pe Aurel Dumitrașcu l-am ținut în viața literară, cu mare efort de timp, de energie cheltuită, răspunsul celor din familia lui a fost, din păcate, o ducere în derizoriu a muncii mele, a operei valabile a lui Aurel. Niște închipuiți din jurul memoriei lui Aurel vor să-l mai omoare o dată, fac destul de mult efort pentru asta. Poate că vor reuși, va fi marele lor merit, să facă din Aurel o valoare comunală, redusă la anecdotica minimalizatoare a relațiilor pasagere, a corespondenței cu diverse figuri care se salvează precum scaieții pe lâna de aur. Ceilalți, Daniel Corbu, Nicolae Sava și-au consolidat opere, au ajuns la nivelul la care au aspirat, visat. Da, mai cred în grupurile de tineri, în măsura în care se sprijină unul pe altul cultural, se încurajează, se motivează unul pe altul. 

 

„Ne justificăm neputințele, eșecurile prin oculta mondială, dăm vina mereu pe un altul care nu ne lasă să evoluăm”

 

– După 30 de ani am zărit orizontul libertății… Spre ce ne îndreptăm? Știm cu exactitate? În ce sens, literatura mai poate fi un aliat?

– Am ajuns în Europa, suntem umăr la umăr cu civilizațiile europene solide, la care am aspirat de o istorie întreagă. Este marele merit al istoriei noastre contemporane, consider că orice individ din societatea românească, care pune la îndoială locul nostru în Europa, este un dușman al civilizației, un dușman declarat al României și trebuie tratat ca atare. Partidele anti-europene sunt ca un cancer care provoacă celulele bolnave din societate, care derutează pe indivizii fără cultură, fără educație. Sloganurile ultra-aționaliste nu prea mai au loc într-o democrație europeană, globalizată. Eu nu sunt deranjat de globalizare, de exemplu, îi înțeleg principiile, mecanismele, limitele. Nu ne oprește nimeni să fim români în Europa, în lume, într-o competiție a valorilor de orice fel, de la literatură la arta plastică, de la arta culinară la arta tradițională, de la economie la sport. Ne justificăm neputințele, eșecurile prin ”oculta mondială”, dăm vina mereu pe ”un altul” care nu ne lasă să evoluăm. Este o teorie tare falsă, care dă apă la moară șmecheriei naționaliste care îi păcălește pe cei mai sărăcuți intelectual. Că avem destui și din aceștia într-o lume ca a noastră, analfabeții nu mai sunt cei care nu știu să citească, analfabeții sunt cei care nu știu ce să citească.

– Viața se visează, nu se trăiește, spui undeva în Mușcătura de măr. Dar literatura?

– Literatura poate prelua, la un moment dat, toate ritmurile vieții, viața însăși. Când citești, trăiești. Deci, viața se citește, pe când literatura se trăiește, de foarte multe ori. Când un Camus sau un Blazac fac considerații despre viață, este limpede că ei citesc viața. Iar când un cititor preia ceva din Dostoievski sau din Blaga, ca să își explice viața sa în raport cu lumea, este limpede că trăiește literatura. Se infuzează una pe alta, viața fără poveste este fadă, povestea fără viață este de necrezut, de neacceptat.

– Este literatura română în impas? Care sunt piedicile de care se lovește?

– Avem o literatură valabilă, din păcate este tributară unor deprinderi tare păguboase. Literatura română de azi nu încearcă să fie competitivă cu alte literaturi, cu marea literatură a lumii, se concentrează pe un segment tare îngust, al unui localism fără perspective. E prea multă șuetă în discuțiile literare și nicio polemică adevărată. Scriitorii tineri nu au tendința celor din perioada interbelică, de a se afirma în Europa, ei vor să fie recunoscuți în România, dispută niște clasamente care nu conferă valoare. Dacă generația mea nu a putut să plece din țară, să se afirme în Europa, generațiile tinere pot, dar nu o fac în măsura în care ar trebui.

– Talent sau muncă? Ce crezi că stă la baza evoluției unui scriitor, azi?

  Și talent și muncă, ar fi răspunsul ideal. Nu (prea) cred în scriitorii fără carte, fără studii, se vede chinul „facerii” în scrierile lor. Dacă în perioada interbelică un scriitor cu „bacalaureat” era cu adevărat școlit, astăzi nu mai cred în bagajul cultural al unui absolvent de liceu, îi trebuie multă trudă în bibliotecă, ca să intre în dialog cu marea cultură. Apropierea de cultură este o chestiune instinctuală, cred, dar și parte a unui program individual de lectură. Ca să glumesc, important este să citești mai mult decât scrii, lucru care nu este valabil la toți scriitorii de azi. Sunt câteva exemple de scriitori industrioși, chiar în generația 80, care nefăcând carte, la timp, nu au complexul valorii, compensează, în mintea lor, prin cantitate. Unii sunt foarte bine situați în plan critic, sunt lăudați fără să fie citiți, s-au creat niște „automatisme critice”. Nu are rost să le dau numele aici, sunt deja cazuri „folclorice”. Este, de exemplu, un scriitor optzecist, cu studii ”pe sponci”, care intră în sevraj dacă nu ia premiu pentru fiecare carte înseriabilă pe care o scoate, leșină public, blestemă toată istoria literaturii. Și i se dau premii, ca să nu se sinucidă, așa cum declară, chiar dacă textele sale sunt inconsistente, însăilări onomatopeice, guguștiucisme. Am scris, de altfel, „o fantezie epică” care se numește „Povestea scriitorului multipremiat”, a stârnit ecouri și haz. Mult haz.

– Ce este prietenia? Cât a contat în evoluția ta? Ce preț îi pui azi?

– Cred că prietenia a dispărut azi, fiindcă a dispărut ideea de dor. Mijloacele de comunicare rapidă au înlăturat dorul, nostalgia, reinventarea celuilalt în minte, în așteptare, stări care erau la baza prieteniei. Și a iubirii, chiar. Cred că și iubirea s-a subțiat, și-a modificat consistența, iubirea este confundată cu acuplarea rapidă, fără emoție. Faptul că poți fi în contact instantaneu cu celălalt, datorită mijloacelor de comunicare, pierde mult din emoția prieteniei, din căutarea celuilalt. Prietenul este con-locuitorul tău, în accepția lui Platon, îl cauți îndelung, dar de vreme ce îl afli la un click distanță, cum se spune, pare să îi reducă misterul. Am avut multe experiențe cu prietenii de circumstanță, care mi-au fost aproape doar cât am avut ce să le ofer, după care s-au reorientat. Într-un poem, din volumul „Paznicul ploii”, spun că „la prietenii pe care îi am nu mai am nevoie de dușmani”. S-a adeverit în timp. Prietenii judecători sunt specimenele cele mai periculoase din preajmă, sunt cei care au pumnalul pregătit pentru situațiile favorabile lor. Spunea Tudor Mușatescu, la un moment dat, într-o falsă publicitate la capitolul pierderi, așa cum erau anunțurile în ziare, pe vremuri, când pierdeai un act, un document: „Pierdut prieteni. Îi declar nuli”. Am multe exemple de prieteni care „sunt nuli”, am investit prea mult în ei, trec și investițiile la capitolul pierderi. Pierderi de vreme, de viață, de emoție.

 

„Istoria se va sfârși odată cu omul. Dar până atunci cred că mai este mult de trăit, de pătimit, de visat”

 

– Ești un globetrotter literar. Ai atins, recent, Pământul Făgăduinței, dar și Cel Sfânt. Cu ce promisiuni te-ai întors?

– Călătoriile sunt ca o hrană pentru suflet, spirit, minte și inimă. Spun, poate truisme, dar din când în când trebuie spus lucrurilor pe nume. Am fost și în China, dar și în Algeria, am fost în Egipt dar și în Malta, în Europa am fost cam peste tot. Lumea este frumoasă și diversă, este ”la ea acasă” indiferent unde ajungi, unde am ajuns. Nu am luat România cu mine pentru comparație unde am ajuns, am văzut fiecare loc cu individualitatea lui. Este o artă aceea de a călători, de a vedea ceea ce ți se oferă. Am învățat aceasta călătorind. Amintirile cele mai frumoase într-o călătorie sunt legate de oameni, apoi de peisaje, de alte amănunte mai mult sau mai puțin relevante. Amintirile culturale sunt cele care pun amprente pe suflet, care lărgesc orizontul fiecăruia din noi. Cartea mea de debut ar fi trebui să se numească ”Amintiri din călătorii amânate”, un titlu refuzat de cenzură. Pentru noi, la acea vreme, în plină epocă comunistă, orice călătorie ne era interzisă, eram ostatici într-un lagăr mare cât țara. Când văd că mai există nostalgici ai acelei perioade, îmi închipui că nu sunt chiar oameni acei nostalgici, ci niște biete ființe care nu cunosc decât orizontul țarcului. Cea mai periculoasă închisoare este cea în care te simți bine, la un moment dat și societatea comunistă era o închisoare în care privilegiații sau conformiștii se simțeau bine. Să călătorești în America, în acea vreme, era mai dificil de gândit decât să ajugi să visezi la teleportare.

– România sau Ro – mânia? Ce îți este mai aproape de suflet, din punct de vedere literar?

– Vorba lui Cioran: ”Iubesc România cu o ură adâncă!”. Ei, nici chiar așa! România este sfințită prin istoria ei, prin cultura ei, prin frumusețea ei. Nu știu în ce măsură noi conștientizăm ce șansă avem, am avut, să ne naștem aici, să fim parte a unei istorii de o concretețe demnă de luat în seamă, de respect nesfârșit. Limba română este cea care ne-a dat nume, ne-a dat destin, sens, har. Dar uite, tocmai am deschis azi, la întâmplare „Primejdia mărturisirii”, a lui Nicolae Steinhardt și citesc: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință”. Da, până și pentru a ne iubi patria avem nevoie de nițică bună-cuviință, nițică înțelegere, nițică bunătate sufletească. Fără acestea vom fi niște străini în sânul unei patrii care va suferi, se va usca pe hartă și va muri. Și patriile mor dacă fiii lor nu le merită. Am scris un poem în acest sens, va apărea în volumul „Nu-i mai așteptăm pe brabari”, în pregătire.

– În jurnalism, întâlnim, frecvent, o provocare. Să ne ferim de întrebările al căror răspuns nu-l cunoaștem. În final, aș dori să formulezi un răspuns la o întrebare cunoscută, pe care ți-o pui zilnic. Ai asemenea întrebări?

– Dimineața mă întreb cum este vremea. Sau cum sunt vremurile? Și de fiecare dată am surpriza să fie altfel de cum mă aștept. Deși multă previzibilitate ne guvernează viața, deja suntem în apoca „inteligenței artificiale” care va modifica multe lucruri dintre cele pe care le credeam de nezdruncinat. Peste câțiva ani, dacă vom avea un dialog, chiar cu aceleași întrebări în față, mă întreb care vor fi răspunsurile. Noi modificăm istoria, dar și istoria ne modifică pe noi. Am acceptat provocările istoriei din ultimele decenii, am acceptat toate provocările care au vorbit de un „sfârșit al istoriei”. Istoria se va sfârși odată cu omul. Dar până atunci sper că mai este mult de trăit, de pătimit, de visat.

 

Leonard Popa/ UZPR Bacău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *