Născut prin violență, regimul comunist s-a menținut la putere tot prin violență dusă la extrem. O lume întreagă a fost și este încă oripilată de modul în care acest regim a înțeles să guverneze popoare recunoscute în trecut ca fiind pașnice. Exemplul de față este unul din miile petrecute pe pământ românesc ca urmare a urii cu care adversarii democrației credeau că se vor putea menține la putere.
Izverna, sat din nordul Mehedințiului, aflat într-o zonă muntoasă cu peisaj mirific, locuit de oameni renumiți în țară și nu numai ca păstrători ai tradițiilor străbune, talentați, harnici, cinstiți și credincioși a fost la mijlocul secolului trecut martora unor scene de o cruzime cum rar se petrecuseră până atunci în România. În fiecare an, în prima duminică din luna iulie, Asociația Foștilor Deținuți Politic Filiala Mehedinți, împreună cu Episcopia Severinului și Strehaiei comemorează crima săvârșită la Izverna în urmă cu 75 de ani.
Trei tineri cu vârste cuprinse între 18 și 21 ani au fost împușcați în ziua de 31 martie 1949 fără nici-o condamnare, fără nici-o judecată, fără nici-o somație, fără nicio vină. Au plătit cu viaţa pentru că au manifestat ostilitate faţă de regimul comunist fraţii Ion – Puiu şi Eugen Bocârnea şi colegul şi prietenul lor, Gheorghe Eftimiu.
Primii doi erau fiii şefului de gară de la Vîrciorova. Mama lor era învăţătoare, o femeie cu frica lui Dumnezeu, care-şi vedea liniştită de casă şi slujbă . Eugen Bocârnea era student în anul trei la medicină, în București, iar Puiu era elev la Liceul Traian din Tr. Severin, coleg cu Gheorghe Eftimiu.
Cei trei, în timpul alegerilor electorale din 1946 făcuseră propagandă electorală pentru Partidul Naţional Ţărănesc. Acest lucru nu era un delict şi nu ar fi trebuit să stârnească mânia nimănui. Comuniştii gândeau însă altfel.
Şi pentru că în urma falsurilor făcute comuniştii au ajuns la putere, au început răfuiala cu cei care nu erau de aceeaşi parte a baricadei cu ei.
Fireşte, fraţii Bocârnea au intrat în vizorul celor dornici de răzbunare. Ei au stat o vreme ascunşi prin Tr. Severin şi împrejurimi, fără să mai facă în nici-un fel propagandă anticomunistă, în speranţa că vor fi lăsaţi în pace. Însă, pe măsură ce timpul trecea, ei se simţeau tot mai mult urmăriţi şi persecutaţi. De aceea, şi pentru a-şi proteja şi familiile de prigoana comunistă, în vacanţa de primăvară a anului 1949 au hotărât să se retragă în zona de munte a judeţului, la prieteni din liceu, unde se considerau în afara vizorului comunist.
Prin colegul lor, Doru, au luat legătura cu preotul Ioan Stroiescu, tatăl lui Doru, din Prejna. Acesta i-a găzduit o perioadă scurtă, apoi i-a sfătuit să meargă mai la munte, unde vor fi mai la adăpost, fiindcă prezența lor în Prejna deja fusese semnalată Miliției locale.
Nefiind prea bine pregătiţi, fără un plan dinainte stabilit, străini de locurile acelea, fără o călăuză care să-i îndrume, au greşit drumul. În loc să apuce spre Herculane, au urcat spre Izverna.
Au ajuns spre seară la un conac mai izolat şi au hotărât să ceară găzduire. Cel de-al patrulea tovarăş al lor, Aurică Firulescu, a refuzat să rămână alături de ei la o gazdă pe care n-o cunoşteau, despre care nu ştiau nimic, care nu i-a inspirat încredere şi s-a întors la Tr. Severin.
Aşa au rămas la conacul lui Pătruţ Pîrvănel doar cei doi fraţi şi Gh. Eftimiu. Se pare că gazda ar fi alertat miliţia, speriat că localnicii sesizaseră prezenţa unor străini la conacul său.
Fratele gazdei, Ion Pârvănel şi sora lor au anunţat autoritățile locale. Şeful de post din Izverna, Boboc, dornic să iasă în evidenţă şi să obţină o avansare, a intrat imediat în acţiune. A format o echipă din vreo doi pădurari, primarul, notarul, ajutoarele sale de la post şi au plecat să-i prindă pe „criminali”.
Singurii martori în viaţă la acel trist eveniment, Maria Vintilă şi cântăreaţa de muzică populară Domnica Trop, atunci nişte copile care erau cu vitele la păscut, spun că cei trei tineri veneau pe o cărare îngustă, tot într-o veselie, însoțiți de I. Pârvănel. Cel mai mare dintre fraţi arăta cu mâna celorlalţi ceva. Erau fermecaţi de frumuseţea locurilor şi priveau în jur cu plăcere. Dintr-o dată, pe neaşteptate, s-a pornit iadul. De peste tot se trăgea asupra lor. Ei au sărit în lăstărişul de pe marginea potecii ca să se adăpostească. Era prea târziu. Urmăritorii lor îi ţintiseră bine. Toţi trei au fost împuşcaţi în cap. Doi dintre ei au murit pe loc. Eugen Bocârnea a mai trăit câteva ore. Asupra lor nu s-a găsit nicio armă sau altceva compromițător.
Trupurile lor au fost coborâte cu greu din munte, fiindcă pe cărarea unde şi-au găsit sfârşitul, locul era strâmt pentru un car sau căruţă. Locul se numeşte Culmea Cornetului, iar cărarea pe care au fost omorâţi tinerii a fost numită de izverneni mai târziu „cărarea Golgotei”.
Pe nişte pari groşi au fost legate trupurile sângerânde ale celor trei copii şi au fost duse de ucigaşii lor până la locul numit Vintilani. De acolo au fost puşi într-o căruţă care lăsa în urmă dâră de sânge. La punctul „Trei ape” au făcut popas pentru ca „bandiţii” să fie văzuţi de cât mai mulţi localnici şi să ia aminte.
Au străbătut satul Izverna ziua în amiaza mare, până la Primărie. Acolo corpurile lor au fost puse direct pe pământ, în praf. După o agonie scurtă, va deceda şi Eugen. O bătrână din sat care nu ştia cine sunt tinerii, i-a apărat de muşte toată ziua, fără să ţină seama de ameninţările miliţienilor. Între timp autorităţile s-au pregătit de înmormântare. Au poruncit să fie făcută o ladă mare, să încapă toţi trei în ea. Lada aceea a fost sicriul comun al tinerilor care au fost înmormântaţi la marginea cimitirului, în afara lui, fără preot şi fără cruce.
A fost chemat tatăl celor doi fraţi, căruia miliţienii i-au arătat fotografia celor împuşcaţi şi el a confirmat identitatea lor. Este lesne de înţeles ce era în sufletul acestui om, dar s-a purtat demn în faţa ucigaşilor fiilor săi.
Locuitorii satului spun că, pe ascuns, familia tinerilor ar fi dezgropat trupurile copiilor lor şi le-ar fi îngropat la Vârciorova. Nimeni nu poate şti însă acest lucru cu precizie.
Familia tinerilor n-a putut să creadă că fiii lor, plecaţi de acasă doar cu câteva zile în urmă, deveniseră partizani deosebit de periculoşi pentru soarta României.
Doar nişte minţi diabolice puteau considera practic nişte copii ( Eftimiu și Bocârnea cel mic nu împliniseră 18 ani!) ca fiind un pericol atât de mare pentru un regim politic instaurat „legitim”, încât să fie nevoie să fie îndepărtaţi atribuindu-le pedeapsa capitală. Au fost ucişi fără nici-o judecată.
Părinţii celor trei tineri s-au stins din viaţă cu durerea nevindecată de scurgerea anilor. Au părăsit aceste meleaguri tot din dorinţa de a-şi alina cât de cât suferinţa, să nu-i mai vadă, să nu mai audă de cei care au fost înaintaţi în grad ca nişte eroi pentru bravura de a fi împuşcat nişte copii. Trei vieţi foarte tinere şi absolut nevinovate au fost curmate de călăii comunişti, numai pentru a da o pildă bieţilor munteni de pericolul la care se expun cei ce „uneltesc contra regimului”. Comunismul a creat monştri! Dacă legile comuniste au permis ca ucigaşii celor trei tineri să rămână nepedepsiţi, ei au fost pedepsiţi de Dumnezeu, fără nici-o excepție, cu pedepse grele prin care izvernenii consideră că s-a făcut dreptate!
Prin grija Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Mehedinţi, la Izverna a fost dezvelit şi sfinţit un monument ridicat în amintirea celor trei martiri în anul 2005. De atunci, în fiecare an, în prima duminică din iulie , la acest monument se organizează comemorarea celor trei martiri, a tuturor deținuților politic, deportaților, victimelor comunismului în general. De sărbători, locuitorii acestui sat de munte aprind o lumânare şi dau un colac de pomană pentru sufletul celor trei tineri ucişi şi îngropaţi în comuna lor. Ei au luat parte cu pioşenie la dezvelirea monumentului ridicat pentru tinerii care şi-au înfrăţit pentru totdeauna, prin sacrificiul vieţii, destinul cu al eroilor căzuţi pentru Credinţă, Neam şi Ţară. Monumentul este aşezat în curtea bisericii din Izverna, lângă monumentul ostaşilor martiri ai Armatei române din anii 1916-1918.
prof. Ileana Mateescu