Printr-o întâmplare destinică, i-am spune, ca o lecție de viață incomplet asimilată, pe când contempla Piatra învățătorului, Daskalopetra, de pe insula grecească Chios, locul unde, se spune că ar fi poposit și Homer, ca să-și recite poemele, pictorița „callatiană” Luiza Cala (pe numele său real Luisiana Calaidjoglu, n. 23 septembrie 1957, membră a UZPR, Filiala Presa Culturală) se decide să facă „o pauză de la pictat” și să se „reapuce de poezie”: „Poezii am scris mereu. Am iubit compunerile pentru acasă. Am venit pe lumea asta ca să mă mir de frumusețile ei, și să plec, între altele, pentru a povesti despre ea”, mărturisea recent, poeta, jurnalistei și scriitoarei Alice Năstase Băciuța, de la publicația Revistatango.ro. Astfel, ca o provocare, ori ca un mod activ de a se „redescoperi”, dar și de a-și investiga și testa anduranța creativă, artista, în mod deliberat și irevocabil, „s-a întors către poezie”, asta după ce, în 2007 primise Medalia de Aur la Concursul Internațional de Pictură, de la Cannes, redebuând, literar de acestă dată, cu un volum cu totul neconformist, după titlu: Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun (Satu Mare, Editura Inspirescu, 2017), urmat până azi, într-un ritm alert, și de câte două volume pe an, de o duzină de alte cărți din aceeași zonă literar-avangardistă (cea mai nouă, Sunt o callatiană, Apahida, Editura Neuma, 2023), un record literar sui-generis, majoritatea volumelor fiind subsumate ideii de exemplificare a „sentimentului spațiului”, așa cum este definit în morfologia culturii: spațiul ca factor sufletesc creator și ca mod de existență.
Dobrogeancă „nativă”, provenită dintr-o mamă germană, dar născută în Basarabia, și dintr-un tată cu ascendențe oltenești, Luiza Cala a reconstituit, pe malul mării, în locuința-Atelier de la Saturn, populată de artiști, de oameni de cultură și iubitori de artă, un spațiu creativ original, în care trecutul se oglindește în prezent, asta și pentru că, scria poeta în Postfața celei mai recente cărți a sa, în ianuarie 2023: „Cetatea merită nemurire pentru că sunt Cala și am dăruit un nedrămuit omagiu cetății mele în cea de-a douăsprezecea carte a mea, Sunt o callatiană”.
Poetă de factură modernă, apropiată tematic și ideatic de Gruparea Poezia Vie, concentrată către introspecția interioară și reconstituirea unui trecut ipotetic și ideal, Luiza Cala „redescoperă” relația dintre poezie și peisaj, conferind coerență estetică unui orizont spațial ales anume pentru acccentele sale locale, spațiul dobrogean. Această relație, revelatoare, dintre individ, în cazul nostru o poetă fascinată de trecutul „cetății” în care locuiește, anticul Callatis, azi Mangalia, și spațiul înconjurător, răsună vibrant în poezia Luizei Cala, confirmând parcă remarcile făcute cândva de un mare filosof și sociolog german, Oswald Spengler, anume că orice cultură are ca specific sentimentul spațiului. În cazul Luizei Cala nu este vorba de un spațiu static, încremenit în dinamica sa existențială, ci de un spațiu tridimensional, orizontul dobrogean fiind un amestec între cultura grecească, luminoasă, măsurată, „apollinică”, cea musulmană, misterioasă și izolată în contemplarea sa, și, în fine „spațiul-matrice” local, fundamental cum îl numea Blaga, cultura „doinei și a „plaiului” reunite metaforic sub forma „melancoliei” și a „dorului” unui suflet care vrea să treacă „dealul”, ca pe un obstacol al sorții.
Concret, poezia Luizei Cala are un substrat grav, reflexiv, suprapus peste o undă de mister, totul pus în valoare într-o lumina crudă, solară: „Nu știu de unde vin / Sau unde plec / Nu știu de vrei să vii cu mine / Nu știu de poți purta / Atâta istorie / Cu bune și rele / Nu știu dacă pot semăna stropi din măreția / Fermecătorului Callatis/ Dar/ Știu / Sunt / Cala de la Calaidjoglu / Cala din Callatis // Sunt Cala din Callatis” (p.108). Inserând, aproape la fiecare poem, câte o concluzie, sau o repetiție, ca o semnătură distinctă, Luiza Cala recompune liric o lume uitată, nu doar fizic, ci mai degrabă spiritual, un orizont cultural obosit, jertfit, menit să fie săpat în piatră, să fie nemurit în poezie: „Din ilicitele mistere/ Mai răzbătea câte un gând / Înnobilat de veșnica durere / Curând agonizând. // Azi nu mai rătăcesc/ Cu tine în poveste / Obosită, iubirea se jertfește / Nefiind păcătuiește. // Mai ai un strop de timp?” (p. 50).
Rând pe rând, greci luminați, femei frumoase ca niște coloane cu capiteluri dorice, sfinți și martiri creștini, războinici rătăcitori aduși de „crivăț și tsunami”, pașale obosite căzute în iatac, ori pictori „cu nume de alint”, au croit vechiului Callatis un nou destin („Mangalia nouă / Curge prin noi”), asumat deplin de poetă. Iar peste toți și toate, anotimpurile curg egal, mioritic și destinic, adeverind parcă o concluzie repetată: „Un dor orfan / Mă căuta în toate/ Câte au fost // Ce este acela un dor?” (p. 59). Când lascivă, vibrantă, insinuantă, confesivă și revendicativă, când palidă și estompată, ca o acuarelă veche, poezia Luizei Cala tălmăcește adâncimile inconștientului, pune „plaiul” în relație cu „stepa” și cu marmura Elladei, conferind orizontului spatial dobrogean o fascinație aparte, la concurență cu magia.
„Callatismul” poetei, mai mult decât un simplu loc geografic este „tărâmul celălalt” al sufletului nostru etern și legat de trecut, este, dacă vrem, „extaz și măreție”, laolaltă: „În umbra falezei / Callatisul ardea / Rubicondele cuvinte / Mă fremătau intens. // Doar la amiază ard cuvintele?”. Prin Luiza Cala poezia dobrogeană și-a găsit calea: „Oare când se va trezi (și) cetatea?”.
Marian Nencescu