Agresiunea Federației Ruse în Ucraina începută în 2014, odată cu ocuparea peninsulei Crimeea și continuată cu secesiunea teritoriilor rusofone din estul țării și invazia din 24 februarie 2022, marchează sfârșitul unei epoci de relativă pace în această parte a Europei. Rusia era parte ,,asociată’’, să zicem, a acestei situații și, câtă vreme a fost suficient de slabă politic și militar – era Elțîn – nu s-a manifestat în vreun fel, cu excepția unor scurte episoade în perioada conflictului din fosta Iugoslavie. În condițiile invadării Ucrainei, o nouă Cortină de Fier a apărut pe continent, dar, spre deosebire de cea definită de Winston Churchill în 1946, aceasta se află mai spre est cu una sau două mii de km. De fapt, termenul ca atare fusese menționat de către George Orwell într-un articol publicat cu 6 luni înaintea discursului de la Fulton – Missouri (SUA) al fostului – la timpul respectiv – premier britanic în publicația londoneză Tribune. Era vorba atunci de ceva care ne urmărește și azi: capacitatea Uniunii Sovietice de a construi bomba atomică și instaurarea unui gen de echilibru al terorii la nivel planetar. Adică, Războiul Rece. Chiar mai înainte, în februarie 1945, Joseph Goebbels – ministrul nazist al propagandei – utilizase expresia făcută celebră de Churchill într-un comentariu de presă din revista Das Reich privind Acordurile de la Yalta (URSS – Crimeea). Cei doi termeni – Cortina de Fier și Războiul Rece – făceau parte din vocabularul părinților și bunicilor noștri, dar, după cum prea bine se vede, intră treptat în lexicul nostru cel de toate zilele, până când vom fi în măsură să inventăm alți termeni care să reprezinte mai bine realitatea pe care o trăim în acești ani. Dacă aici, lângă noi, armele zăngănesc continuu și aduc moarte, iar pământul revendicat de războinici își primește cu generozitate tributul de vieți omenești, de cealaltă parte a lumii, în Pacific, războiul este soft și încă nu a primit o denumire pe măsură.
Din Ucraina în Pacific prin Irak și Afganistan
Modul cum se va încheia conflictul din Ucraina nu este important doar pentru că va genera o nouă Cortină de Fier care va separa Rusia de Occident pentru nu se știe cât timp ci și pentru că va modifica substanțial configurația geostrategică a estului Europei. Dacă Federația Rusă va rămâne cu doar o parte a ,,cuceririlor’’ sale din Ucraina înseamnă că încă este posibilă schimbarea prin forță militară a frontierelor unui stat membru ONU. Invadarea Kuweitului de către Irak, în 1990, a atras după sine reacția în forță a Occidentului consolidând credibilitatea acestuia în fața comunității mondiale. Ce s-a întâmplat ulterior în Irak dar mai ales problematica Afganistanului – în principal retragerea din 2021 – au redus treptat această credibilitate iar o victorie în termeni de expansiune teritorială a Rusiei în Ucraina i-ar anunța sfârșitul.
Consecințele războiului din Ucraina nu pot fi anticipate în totalitate dar cu siguranță vor alimenta confruntarea de ordin politic – nu neapărat în jurul unor vectori ideologici cum se întâmpla în partea a doua a secolului trecut – și de influență teritorială la nivel global între blocul democratic condus de Washington și cel autocratic având în frunte Beijingul. Simplificând puțin lucrurile, primul ar cuprinde statele aparținând structurilor euroatlantice, Australia, Noua Zeelandă și unele țări asiatice cu Japonia pe primul loc, în timp ce al doilea grupează, în principal, țări din Asia Centrală și Africa în jurul axei Beijing – Moscova. Miza este legată de controlul resurselor și impunerea propriului model politic și de dezvoltare economică. Există și o altă miză care se subordonează celei precizată mai sus și de care se vorbește mai puțin: atragerea statelor care în perioada fostului Război Rece formau așa-numitul grup al,,țărilor nealiniate’’ – populația lor o depășește pe cea a blocurilor luate împreună – între care India și Brazilia reprezintă ținte de primă importanță.
Câteodată, la distanță de câteva decenii, istoria se repetă cu aceiași protagoniști, dar în altă ordine
Dacă ar fi să luăm în discuție, ca reper istoric, momentul de ,,vârf’’ al vechiului Război Rece – criza rachetelor sovietice din Cuba,1962 – observăm că blocul occidental era condus tot de Stalele Unite, dar de cealaltă parte, direcția de acțiune era impusă de Uniunea Sovietică. Președintele John F. Kennedy a trebuit să facă față unei grupări de forțe extrem de puternice în cadrul căreia Moscova era urmată îndeaproape de unii sateliți din est – membri ai Tratatului de la Varșovia – și foarte în spate, abia vizibilă, China. Joe Biden se confruntă acum cu o Chină viguroasă – care nu are nevoie de rachete în Cuba pentru a se impune, pentru că războiul actual este de altă natură – și o Rusie mult mai slabă decât în 1962, dar agresivă și, în plus, posesoare a unui impresionant arsenal nuclear. Dacă ar fi să judecăm în afara cadrului temporal și istoric, nu aș ști să spun care dintre cei doi președinți americani, Kennedy și Biden, ar fi mai fericit. Kennedy a depășit momentul, Biden și urmașii lui mai au de luptat.
George Miloșan