IOAN VASIU: Când, unde și cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru sport?
IONEL STOICA: Pasiunea pentru sport am căpătat-o în copilărie, trăită în zona „0” a cartierului bucureștean Obor, lângă Gara de Est, sub mirajul stadionului (care a existat până în 1961-1962) și a echipei de fotbal Unirea Tricolor. Amândouă realizări ale cetățenilor din cartier, îndeosebi ale negustorilor din zona pieței și halelor Obor, care din propriii bani, strânși prin donații, chete și tombole populare, au ridicat poate cel mai modern stadion interbelic din Capitală. Și, totodată, bazându-se numai pe tineri din cartier (elevi, studenți, licențiați în diverse domenii) au alcătuit o echipă care a ajuns chiar campioana țării (1940-1941). Ca întotdeauna, fotbalul a fost și rămâne un veritabil „vehicul electoral”. Ghinionul echipei Unirea Tricolor a venit în urma originii și componenței – numai tineri români; de ea s-au apropiat și au condus-o timp de circa un an de zile prof. Nae Ionescu, ideologul mișcării de dreapta, apoi „comandantul” Vica Negulescu, faimos și bogat avocat al acelor vremuri. Urmarea: comuniștii au acuzat in corpore toți jucătorii și antrenorii de „simpatii legionare”, au desființat echipa în 1948, i-au hăitut și condamnat la ani grei de pușcărie și „canal” pe mulți fotbaliști, pe antrenorii lor. Martiriul total nedrept al acelor oameni, care, când scăpau din pușcărie, se reîntâlneau ca într-un adevărat pelerinaj la vechiul lor stadion, duminică de duminică (astfel ajungând și eu să-i cunosc și să le aflu poveștile) mi-a influențat întreaga viață. Mai trebuie notat că vecini apropiați i-am avut pe marii fotbaliști Gheorghe Constantin și Titus Ozon, amândoi formați la Unirea Tricolor și ulterior afirmați, primul la CCA/Steaua, al doilea la Rapid. Și un alt vecin „celebru” – cel mai longeviv crainic sportiv de radio, Ion Ghițulescu, cel care a născut celebra emisiune „Fotbal minut cu minut”. Cam acesta a fost locul și mediul în care am trăit până la vreo 14 ani și, firesc, influențele lui.
I.V.: Ce sporturi ați practicat în decursul anilor?
I.S.: Încercările personale de a face sport în mod serios,organizat, s-au regăsit în vreo doi ani de ciclism la Școala Sportivă nr. 2 și aproape trei ani de fotbal la juniorii echipei Flacăra Moreni. Nu am ajuns să fac sport de performanță, dar pasiunea și fascinația pentru sportivi au rămas și, până la urmă, mi-au influențat și modelat viața profesională.
I.V.: Când ați făcut primii pași în jurnalism?
I.S.: În anul marelui cutremur (1977), încă student la jurnalism, am început să scriu în „Scînteia”, „Scînteia tineretului” si îndeosebi la „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. După 1978, am intrat în redacția Tineret de la Radio, condusă de Sofia Șincan și, pentru că atunci instituția era comună (Radioteleviziunea Română) și redacțiile erau comune, am început activitatea în televiziune, unde redactor șef l-am avut pe Neagu Udroiu. Captivându-mă cel mai tare, televiziunea m-a luat „prizonier” și m-a ținut „prizonier”până în 2015, la pensionare. Nu am uitat de „prima dragoste”, presa scrisă, și am colaborat tot timpul cu diverse publicații, atât înainte, cât și după 1989. Ba, în 1991, mi-am scos și o revistă proprie – „Peluza – care a fost prima revistă-magazin color din noua Românie.
I.V.: Ce amintiri păstrați despre munca în Televiziunea Română și mai ales despre oamenii lângă care ați lucrat o lungă perioadă?
I.S.: În televiziune am activat, până în 1989, ca redactor, apoi realizator de emisiuni la redacția Tineret („Ora tineretului”, „ClubT”, „Studio T”), care se difuzau săptămânal pe TVR 1 sau TVR 2. Printre colegii din acei ani au fost Ioan Simion Pop, Mihai Tatulici, Jeana Cheorghiu, Vartan Arachelian, Anca Fusariu, Lucia Pop, Elisabeta Mondanos, Petre Magdin.
Odată cu 1990, mi-am putut materializa mai bine aplecarea și pasiunea pentru zona publicisticii sportive de televiziune, aflându-mă printre primii recrutați în nou înființatul Departament Sport de către Emanuel Valeriu, Cristian Țopescu și Dumitru Graur. M-am pensionat după aprope 40 de ani de presă, cei mai mulți și mai importanți în televiziune. Deși perioade îndelungi am avut diverse atribuții de coordonare și conducere (șef Secție Fotbal, redactor șef Emisiuni și Transmisiuni, șef serviciu Organizare și Producție), niciodată nu am încetat să concep, să lansez și să realizez propriile emisiuni și programe. Oameni deosebiți mi-au fost îndrumători și colegi: Tudor Vornicu, Cristian Țopescu, Dumitru Moroșanu, Horia Moculescu, Sorin Satmari, Dumitru Graur. La rândul meu, am sprijinit afirmarea unor tineri jurnaliști, între care se numără Alina Alexoi, Radu Naum, Sorin Hobana, Emil Grădinescu, Bogdan Cosmescu, Narcis Șelaru, ale căror reușită mă bucură sincer. Îi rămân profund recunoscător, toată viața, academicianului Răzvan Theodorescu, omul care mi-a dat încredere în propriile capacități și „mi-a suflat în pânze” în primii ani de după Revoluție, la momentul startului meu în noul și cel mai iubit drum: cel de realizator de emisiuni și programe complexe (publicistic, artistic, divertisment) axate pe oameni și evenimente din lumea sportului și artei. Sub mâna domniei sale am conceput și realizat două dintre cele mai dragi și longevive emisiuni: „Repriza a III-a” și „Arena As”. Prin emisiunile, programele și evenimentele inițiate de-a lungul timpului, mi-am împlinit crezul și targetul propriu: cunoașterea și prezentarea campionului, performerului, vedetei și dincolo de arena sportivă. Nu m-a atras în mod deosebit comentariul evenimentului sportiv, ci publicistica sportivă. În această zonă s-au situat eforturile și realizările mele cele mai importante.
Fără urmă de aroganță, dar și dincolo de o falsă modestie, acum, la ani de la retragerea din „serviciul activ”, aș putea spune că „privesc înapoi cu mândrie”. Am confirmarea și satisfacția intimă că tot ceea ce am făcut în televiziune a ajuns la… „adresanți”, la public. Este o firească satisfacție, venită acum, la anii în care „fala” nu prea mai are pentru ce să existe.
I.V.: Vorbiți puțin, vă rog, despre cărțile scrise de dumneavoastră și despre cele aflate în lucru.
I.S.: Șansa adusă de profesie, de a cunoaște oameni deosebiți din „arena publică”, a condus la nașterea și consolidarea unor prietenii care durează de ani, chiar de zeci de ani. Amintirile, experiențele personale, evenimentele deosebite la care am participat, oamenii deosebiți care m-au onorat și înnobilat cu prietenia lor… toate acestea au început să-mi fie izvor pentru realizarea unor cărți pornite și bazate numai pe propriile experiențe. Astfel, la „70 plus”, mi-am luat îndrăzneala, îmboldit de cei din jur, să mă apuc, tocmai acum, când scrisul și deopotrivă cititul se află într-o cumplită suferință, să scriu o primă carte, „Prietenii din Arena As”, apărută la finalul anului trecut (personaje cunoscute, întâmplări inedite, povești neștiute). Carte distinsă cu Premiul Național de publicistică la Concursul Național de creație literară „Vasile Voiculescu”. Am predat apoi editurii cu care am realizat prima carte – „Neverland” – manuscrisul „A fost odată ca niciodată… în America!”, jurnalul reporterului care a trăit, alături de Tricolorii fotbalului românesc „visul american”, la World Cup – SUA 1994, atunci când România a ajuns pe locul 5 în lume! Și, deși vremurile nu ne îndeamnă (dar noi, „seniorii”, suntem… bătrâni, dar neliniștiți”), am început conturarea unei cărți autobiografice: „40 de ani în televiziune în 40 de întâmplări. Unele cu haz, altele cu… necaz”. O „excursie” subiectivă, bazată pe propriile pățanii în lumea televiziunii de dinainte și de după decembrie 1989. Îmi doresc ca viața, cu toate ale ei, să-mi mai ofere răgazul, puterea și inspirația împlinirii și acestui nou și ultim (deocamdată) proiect de suflet și de conștiință.
Interviu de Ioan Vasiu
(Revista UZP, nr. 30/2023)