Neînţelegerile dintre oameni au fost dintotdeauna. Însă am impresia că pe vremuri aceştia se certau mai cu ruşine. Să nu-i audă copiii, părinţii, vecinii, trecătorii. Iar dacă a doua zi certăreţul nostru era întrebat de vreunul ce s-a întâmplat, omul se prefăcea că nu ştie şi n-a auzit nimic, dând vina pe alţii. Dar şi cea mai urâtă discuţie putea să se desfăşoare în felul următor:
– Inculto!
– Tu eşti!
– Ba nu, tu!
Astăzi, certurile s-au ridicat la un alt nivel. Unul destul de agresiv, în care oamenii tind să-şi demonstreze unul altuia cine e mai deştept şi cunoaşte cele mai urâte înjurături. Iar dacă nu-şi aruncă cuvinte grele pe stradă, în magazin ori în mijlocul de transport în comun, o fac pe reţelele de socializare.
Unde cei obişnuiţi cu cearta pot alege oricâte victime au nevoie. Or, acest comportament îmi aminteşte de o femeie de la ţară, care, după ce-şi termina treburile prin gospodărie, ieşea în faţa porţii şi, până nu batjocorea pe cineva, nu intra înapoi în ogradă. Lumea, care-i ştia năravul, se ferea de ea pentru că a auzit-o nu o singură dată cum după vreo ceartă afirma: „Of, acum mă simt mai bine!”
Se vede că există şi astfel de oameni, cărora răutatea le umple sufletul de putere şi-i face fericiţi, ignorând că fericirea nu se ascunde în ură şi răzbunare, dar în înţelegere şi bunătate.
Aşa că, decât să ne certăm de la orice strănut, mai bine am urma sfatul preotului care spune: „În casa ta, tu să fii mută, iar bărbatul tău surd. Doar în felul acesta vei avea parte de linişte şi pace!”. Acest îndemn fiind valabil nu doar pentru familiile noastre, dar şi pentru întreaga societate. Iar dacă totuşi nu putem să ne ţinem gura, măcar să ne certăm în şoaptă, ca să ne audă numai Cel de Sus. Fiindcă El ne poate ierta în orice clipă, omul însă încă n-a învăţat ce înseamnă iertarea.
Doina Dabija