Ceea ce astăzi reprezintă un tărâm de vis, o oază de serenitate, ca un blazon de noblețe al Carpaților, încât un vizitator coborât din Orient Expres în Gara Sinaia ar crede că se află într-o stațiune elvețiană, era în urmă cu un secol și jumătate un „no manʿs land” pașnic, aflat în stăpânirea urșilor carpatini, a cerbilor și turmelor aflate în trecere în valea umbrită de brazi falnici.
Doar vechea Mânăstire Sinaia, ctitorie cantacuzină, uitată în inima munților, era singurul semn de viețuire pe aceste ținuturi de poveste, care se întindeau de la Izvor până la Predeal, cunoscute sub numele Podul Neagului.
Ocolită de vizitatori, doar ici și colo drumeți curajoși voind a trece cu treburi dincolo de munți, prin vama Strungăi sau pe calea Mălăieștilor (fiindcă nu existau drumurile de azi), Sinaia era domeniul unor răzlețe turme de mioare, însoțite de ciobanii ce se încumetau să calce pe cărările munților, prin văi sau luminișuri, din primăvară până în toamnă.
Și totuși, acest peisaj de o sălbăticie naturală, cu ape argintii, cu vuiet de cetini de brad, cu munți semeți ale căror culmi abia le vedeai dintre nori, cu râpe ascunzând cine știe ce tenebre, a impresionat puternic un călător venit de curând pe meleagurile țării noastre.
Era o zi frumoasă de vară (august 1866). Călătorul, coborât dintr-un poștalion tras de opt cai, era nimeni altul decât Prințul Carol I. El se lăsă vrăjit de magnifica frumusețe a acestor cuprinsuri înmiresmate de cetină de brad, răcorite de boarea ridicată deasupra cristalinului șipot Peleș.
Fire milităroasă, domnitorul Carol era însă și un mare iubitor al munților, un temerar alpinist, iar Bucegii erau tot ce își dorea, mai ales în timpul verilor călduroase de la București, unde paludismul făcea pe atunci ravagii.
În 1873, venind din străinătate, Carol și Elisabeta decid să cumpere de la Scarlat Creţulescu munţii Pietricica, Pâraiele şi Cazacu, făcând un schimb cu Eforia Bisericii, pentru a așeza castelul chiar lângă mânăstire, pe moșia Sinaia, de pe muntele Piatra-Arsă.
Așa a început povestea acestei reședințe regale, ce se numără printre cele mai frumoase castele din Europa.
Când se împlineau 50 de ani de la fondarea Castelului Peleș, ziarele vremii i-au dedicat reportaje, au prezentat cititorilor noua față a orașului Sinaia.
De obicei, cetățile și castelele din România se construiau pe vârfuri de deal, de munte, în locuri inaccesibile, având rol de apărare. Castelul Peleș este o fericită excepție, o cetate pașnică, în jurul căreia s-a dezvoltat o stațiune turistică, în doar câțiva ani.
Iată ce scria Liviu Rebreanu: „Acasă, în fundul Ardealului, mic copil, am auzit întâia oară despre castelul Peleş. Era ca o minune misterioasă şi se confunda cu palatele din poveştile noastre. În Bucureşti, inima României, azi, castelul Peleş îmi apare tot în aureola basmului. Şi aşa va rămâne totdeauna: leagănul visului împărătesc al tuturor românilor.”
Iar Al. Țigara-Samurcaș sublinia: „Dintre operele personale ale Regelui Carol I, Sinaia şi Castelul Peleş sunt cele mai măreţe şi mai semnificative. Castelul Peleş mai ales, cu succesivele sale transformări şi adăugiri, sintetizează activitatea neobosită şi trădează aspiraţiile spre perfecţiune, care au călăuzit pe Carol I şi în marea sa operă de creator al Românei.”
În cursul verii trecute am vizitat Mânăstirea Sinaia, muzeul acesteia, știind că în arhondaricul său se găsesc încă desenele în cărbune ale reginei Elisabeta, două dintre celebrele Tăblițe de la Sinaia, despre care am publicat un serial în Revista „Muzeul Presei Românești”.
Până să se înalțe actualul castel, Suveranii veneau în fiecare an la Sinaia, fiind găzduiți, ei și oaspeții lor, doamnele din suita Reginei îndeosebi, în arhondaricul mănăstirii, unde au poposit unsprezece veri la rând.
Viața austeră, patriarhală, măruntele plăceri ale suveranilor de pe vremea aceia, stau și azi mărturie a pasiunii pentru desen a reginei Elisabeta, care a transcris un veritabil jurnal pe pereții chiliei unde era găzduită.
Iată ce scria Chiru-Nanov: „Despre vremile de atunci ne vorbesc pereţii chiliei, pe timpul acela slujind ca sală de mâncare Suveranilor. Toată viaţa de la Curtea regească, poposită în arhondăria mânăstirii, o zugrăvește marea artistă Carmen Sylva pe pereţii sufrageriei. In cărbune negru şi cu mâna de maestru, sunt prinse gesturi, ticuri de ale persoanelor care trăiau în jurul Suveranilor. Răposata Zoe Bengescu, intima şi mult apropiata duhovnică a reginei Elisabeta, e prinsă în vre-o zece feluri, cu toate gesturile ei de drăgălăşenie, de veselie şi ghiduşie. Iată pe regele Carol în timpul vechi, cu barba neagră şi deasă; iată pe Titu Maiorescu, tânăr şi cu înfăţişarea tot serioasă; uite pe generalul Florescu, organizatorul armatei române şi pe Carol Davila, cu fruntea luminoasă şi pe Costică Nanu, sprâncenat şi hotărât în privire. Nu lipseşte nici Lavater, guvernorul care a crescut-o de mică pe regina Elisabeta; nici Vereşaghin, marele pictor rus.“
Așadar, împlinindu-se în curând un secol și jumătate de la nașterea orașului Sinaia, invităm cititorii noștri să facă un drum până acolo, să vadă stațiunea, Cazinoul, Castelul Peleș, dar mai ales Muzeul Mânăstirii Sinaia, pastrătoare de artă și spiritualitate românească.
Vor fi, desigur, și alte evenimente culturale și artistice, expoziții în această primăvară, încât merită efortul de a vedea cum s-a născut, s-a dezvoltat și ceea ce a devenit astăzi orașul Sinaia.
Tanța Tănăsescu / UZPR