Am primit ce am vrut
„Autografia unui poet constă în poezia lui. Restul nu sunt decât note de subsol”, spunea poetul, romancierul, scenaristul și regizorul rus Evgheni Evtușenko. Cunoscând volumele de versuri ale doamnei Beatrice Silvia Sorescu, scrierile oferite cititorilor zi de zi prin mijloacele moderne de comunicare, de socializare, nimeni nu se poate îndoi că avem de-a face cu o poetă autentică, dăruită „muzicii sufletelor”, cum frumos definea Voltaire poezia.
Pășind între copertele celei mai recente cărți de poeme publicată de domnia sa la Editura Sitech din Craiova, intitulată „Cere-mi ce vrei!”, ai impresia că intri într-o altă lume, creată de autoare pentru a-i întâmpina aici pe iubitorii de poezie. Îți cauți cu grijă drumul printre simezele tablourilor realizate de autoare cu migală și cuvinte în tonuri potrivite și îndrăznești să pășești printre „anotimpuri” pentru a le găsi devenirea. Întâlnești în „Iarna din mine” un „Cântec de Crăciun”, o găsești pe autoare stând „pe prispa iernii”, a unei ierni cât se poate de „dulce, cu miros de plin”, sub un cer albastru, așteptând o lumină vie cu magi și îngeri în sunetul idilic de colinde.
Cu gândul la troiene și la zăpezile din trecutul fiecăruia dintre noi, cu un fulg în palmă mergem cu pași mărunți pe lângă tablourile amintirilor albe, calme, învăluite-n „aur și tăceri” și ale „omuleților de-un cot”, către tabloul însorit la capătul căruia „Se coc cireșii, iată, și graurii vin iar…”, unde „E primăvară nouă, e cald și e lumină.” Treci cu grijă roșul aprins din „Timpul de foc” al verii, acolo unde „Regina nopții” te așteaptă cu iubire, frământări și margini învelite în frasini.
Din ton în ton și din culoare în culoare, din vers în vers, din rimă în rimă, înaintezi spre raionul din care ajunge la tine chemarea „Hai, vino la cules!”, prin locul unde „Se-întorc spre noi copacii/ Cu crengile vânjoase”, pentru a putea auzi șoptindu-se nostalgic „S-au copt gutuile, iubito, ia coșul, haide la cules,/ Se duce soarele îndată și noi avem atât de mers…”. Vezi aracii pictați ușor tremurat și simți cum te cheamă acum via de pe deal cu aromele și gusturile sale: „Miroase iar a vin domnesc, a tămâioasă și a coarnă…”, fiindcă „din nou e toamnă…”.
Pașilor oaspeților visători, porniți printre culorile anotimpurilor, li se prind fire nevăzute dintr-un „Tablou de seară”, din care se pare că cineva mai nostalgic decât ei șoptește „M-adăpostesc în căușu-ți de gând/ Mă aprind și mă sting rând pe rând”, când „Coboară-n taina nopții dorințe nechemate,/ Un iureș viu, aprins, al gândurilor-nalte”. Nu se aude „Niciun șuier, niciun zvon, niciun glas” și te întrebi, firesc, „Pe unde m-am rătăcit? Pe unde-am rămas?”.
Iubitorul de frumos însă nu s-a rătăcit. Prin expoziția unor melodioase ritmuri și rime ce dau senzația că tablourile sunt vii, printre tonurile sensibile ale metaforei garnisite cu sentimente și simțiri profunde, nu se poate ajunge decât la imaginea în care „De sub clopote de somn, mii de greieri ies la lună,/ Și încep un lung concert, cel mai mare împreună”. Este vorba, desigur, de tabloul unui „Concert la Bulzești”, „Aici, pe vatră”, unde, iată, „S-a copt porumbul” „În pridvor de gând” și s-a pornit „Hora”. Și nu orice horă, una în care „rotundul horei e un cerc ales,/ Se umple de lumină și de vers”.
Doar în casă e liniște, se gătește „Lada de zestre” cu „Prosoape fin țesute în nopțile târzii,/ Și gulere-apretate, mileuri și carpete…”, iar mama, atunci când „Din ochii ei albaștri se nasc poieni de rouă”, „cu mâinile ei aspre” „coace pâine cu jarul din înalt”: „Azi coace mama pâine în jarul dintre stele,/ O văd târziu, spre ziuă, cum cerne liniștit,/ Și-aprinde vatra, iarăși, și arde focu-n ele,/ Încheag-aluatul moale și-l pune la dospit”. E un tablou frumos, în linii clare, cu iz de vechi, de tradiție, de acasă. Îmi vine să-l iau cu mine, fiindcă este poate cel mai potrivit și pentru altă mamă, pentru mama mea ce arde țestul pentru a mă hrăni și de dincolo de moarte.
Fiind în galeria tablourilor de Bulzești, nu poți merge mai departe fără a te opri câteva clipe în locul primordial pentru gazda noastră, locul nașterii distinsei poete Beatrice Silvia Sorescu, fără a-i asculta destăinuirea privind venirea pe lume ca să-i intuiești liniile nevăzute ale destinului. „M-am răstignit din prima zi de viață,/ Pe-o cruce albă, dăltuită-n lemn,/ La ora șapte fix de dimineață,/ Am început pe ea să mă aștern.// O port în spate și o car cu mine,/ Oriunde-n lume vreau să mă îndrept,/ Strânsoarea ei sălbatică mă ține,/ Dar sufletul îmi e mereu prezent”.
La celălalt capăt al galeriei însă, tablourile își schimbă mesajul. Dragostea de viață se preschimbă în tristețe și regret, într-o stare cuminte, împăcată deplin cu soarta, așa cum oamenii meleagurilor noastre au moștenit încă de la străbunii daci darul de a nu crede că acolo-i sfârșitul. Tabloul acesta vast poartă în mod fericit titlul ce a făcut dintr-un sat oltenesc o celebritate, așezându-l cu grijă între minunile rurale ale lumii, „La lilieci”. Aici, „se-aude câte-un cântec necântat” unde „mai poposesc aceia ce s-au dus”. „Spre ziuă vin cei vii să-și plângă morții,/ Răsună glasul lor în depărtări,/ Și pentru-o clipă, tresărim cu toții,/ Ne năpădesc atâția reci fiori/ … La Lilieci ies morții să mănânce,/ Pomenile le-ntind pe iarbă, jos…”. „La lilieci dorm sufletele noastre”, spune plină de duioșie poeta, „De veacuri dorm sub coviltir de cer,/ Sub zările înalte și albastre,/ E totul doar tristețe și mister,// Aici e pacea-n forma ei cea pură…”. Doar cine nu are în pomelnic măcar un mort, un singur mort, nu-i aproape de a lăcrima la redarea atât de poetică, de duioasă, a ritualurilor noastre sau a stărilor pe care le avem la întâlnirea cu cei dragi ce-și dorm somnul de veci în cimitirul satului.
Către capătul galeriei celor aproape o sută de tablouri pictate de autoare cu pensula fină, plină de înțelesuri, a verbului, ajungem în curtea gătită cu roze – „Apusul lasă urme, le sângeră privirea,/ Se-aprinde-n noi dorința de-a crește trandafiri,/ Se macină întruna și visul, și iubirea,/ Pe margine de gând, adorm niște zefiri.” – unde ajungem cu privirea spre un „Peisaj montan”, despre care cineva spunea odată că se vede adesea din Bulzești: „Câtă liniște, ce freamăt, raiul seamănă aici,/ Să te-așezi lângă izvoare și să nu te mai ridici./ Să privești când cade bolta peste-ntinderea pustie,/ Sufletul să îți vibreze ca și-un cânt de ciocârlie”. De la munte, vizita noastră poetică ajunge la mare printr-un alt reușit tablou, un „Tablou marin”, prin care poeta ne sugerează că are marea sa, pe care se așază ca pe o câmpie, pentru a clădi din valuri un cer mai curat: „Am marea mea, o mare de cerneală,/ Și-not ca un delfin neastâmpărat,/ În valuri cu aprindere de seară,/ Clădesc un cer mai proaspăt, mai curat”.
Nu mă pot opri din vizită însă fără a remarca tablourile din „pictura de albastru” ale poeziei din această carte, ce luminează galeria din loc în loc cu o culoare considerată rece, devenită profundă, caldă, primitoare, numai cer și azur, în versurile poetei. „Gândirea ta e cer albastru, e-un necuprins de-albastre flori”; „În marea de priviri se-neacă zorii,/ Și eu mă pierd în necuprinsul lor”; „Nu ți-am cerut nimic, Nici nu voiesc să-ți cer,/ Decât albastrul zării, frumosul giuvaer”; „Din ochii ei albaștrii se nasc poieni de rouă”; „În depărtări corăbiile trec, cu aripi moi, albastre și ușoare”.
Abia acum, când pașii ne-au scos dintre simeze și dintre copertele cărții, ne dăm seama de ce volumul se numește „Cere-mi ce vrei!”, pentru că autoarea îți poate oferi la cerere, ca într-un bazar unde se vinde cu amănuntul, tot ce starea de poezie poate oferi cititorilor săi.
Să facem la final o analiză despre strofe, mărimea versului, rimă și alte mijloace specifice de analiză poetică, să ne lansăm în comentarea muzicalității, imaginii, ideii literare, la poeziile volumului, ar fi o impietate față de distinsa autoare și în raport cu noi, cititorii iubitori de poezie. Ne despărțim de frumoasele poeme ale acestui volum purtând cu noi frumoasele cuvinte ale lui Pablo Neruda, care spunea: „Am crescut în acest oraș, iar poezia mea s-a născut între deal și râu, a preluat vocea ploii și, asemeni cherestelei, s-a născut în mijlocul pădurii”. Fiindcă această carte poartă între copertele sale deopotrivă orașul nașterii și al creșterii – în cazul doamnei Sorescu, satul –, dealul, râul, vocea ploii…
Adrian Nicola – prozator
membru al Uniunii Scriitorilor din România
(Prefața volumului)