Chiar și pentru unele medii literarare, am convingerea că Leonid Dimov a rămas un poet ce încă se cere a fi descoperit în 2023. Onirismul său a capacitat în bună măsură o poetică a labirintului, un loc unde metafora se bucură de acoperiri ludico-semantice, unde dimensiunea firească este strămutată prin lentilele poetului către bucurii și spaime de un luxuriant cu totul inedit. Într-un articol dintr-un mai vechi număr al „României literare” – să fi fost prin ’79, cu prilejul unei cronici la volumul „Spectacol”, Nicolae Manolescu aprecia că „basmele acestea lirice sunt numai aparent inocente, cu zmângălituri și culori copilărești. Sunt în fond crude și anxioase, chiar dacă îmblânzite de un estetism grațios, coregrafic, povești despre viață și moarte. Ludicul nu poate masca substratul existențial, întrebarea înspăimântată despre identitate. […] Ușurința fanteziei lui Leonid Dimov induce adesea în eroare. Multe poezii par simple evocări sentimentale – impregnate de dulceața obiectelor cotidiene, de zgomotele străzii și ale casei, de un pitoresc vag balcanic – și sunt în definitiv niște parabole ingenioase ale morții, vieții, incertitudinii sau fricii”. Ei bine, un asemenea univers pare să se potrivească „mănușă” cu muzica lui Nicu Alifantis, un loc ce propune o atmosferă într-adevăr unică în muzica noastră, în cultura noastră. El însuși poet în cel mai deplin sens al cuvântului, Nicu Alifantis a dovedit de-a lungul întregii sale activități că a știut să găsească resorturile melodice interioare ale unor poeți precum Ion Barbu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ana Blandiana, Nina Cassian, Radu Stanca, Adrian Păunescu. A venit în 2021-2022 rândul și unei apariții discografice substanțiale, dedicată în totalitate lui Leonid Dimov. În paranteză fie spus, o serie din cântecele noului album fuseseră cumva compuse încă din 1973, cu prilejul unui spectacol („Swanewit”) în regia lui Alexandru Tocilescu.
„Leoneed is love” este un produs „tocilit” în casă proprie, Zan și Nicu Alifantis propunând un adevărat excurs în granițele deloc conjuncturale ale fanteziilor dimoviene. Dincolo de cântecele scrise pentru spectacolul de teatru (deja amintit) de la Brăila, alte șase au fost duse la capăt între 1975-1977, ceea ce demonstrează pe de o parte o afinitate totală față de poezia modernă de cea mai bună calitate, iar pe de altă parte o energie și o putere care vor pre-defini încă din acei ani câteva din constantele muzicii lui Nicu Alifantis (mă refer deopotrivă la muzica de teatru, cât și la muzica folk). Dar Leonid Dimov este adus acum în casele noastre în straie noi, înregistrat, masterizat etc. după toate „achizițiile” unui studio contemporan bine pus la punct – iar aici e musai să dau din nou glas acelei supărări pricinuite de faptul că muzica românească de foarte bună calitate nu se află nici acum, din păcate, pe primele poziții în topurile „de acasă”. Sigur, e o discuție mai veche, însă am rămas cumva înțeleniți în eronata părere că tot ce vine de afară e a priori mai bun. În fine, „Leoneed is love” e al nostru iar cele douăsprezece porți ale unui altfel de Levant se deschid cu acest prilej în fața imaginației ascultătorului. Nu știu cum reușește, însă Alifantis e pe mai departe deținătorul acestei rețete de-acum tainice prin care aduce în același loc simplitatea discursului melodic dar și anumite artificii interpretative ce sunt posibile probabil grație unei asimilări din interior, unei sensibilități ce își produce efectele printre reprezentările unui receptor atent în și cu propriile orizonturi. Să ne înțelegem: prietenul mai vechi al muzicii lui Alifantis nu va fi nici pe departe dezamăgit, în timp ce nou-veniții se vor lăsa purtați cu ușurință de-a lungul acestor balade vesele ori trist-nostalgice, topite în linii folk / country, ce adăpostesc când elemente de blues, când o secție ritmică îndrăgostită de rock’n’roll-ul clasic al anilor ’60, când ceva riff-uri mai mult sau mai puțin mascate. „Balada celui nevăzut” ridică cortina și lasă lumina să pătrundă într-o lume miniaturală, plină de farmec, locul de unde șoarecele-catihet își poate începe aventura. „Voiaj” continuă discursul cu o energie temperată iar sunete-cristal fac loc plusului de energie. Cu „Încotro” devenim în parte dubitativi, chitara planând între antic și modern, în timp ce „Neliniște” e o acvatică prefigurare a unui nord-ontologic. Lăsând în spate „apele clipocitoare” ce oglindesc (nu întotdeauna fidel) realități complementare, ne împărtășim de lumina „Dimineții” – poem solar, al încrederii. „Realitate” e chivernisită pe o serie de aluzii biblice, simțindu-se mai bine decât în alte locuri influențe din muzica de teatru – aș denumi-o „muzica jocurilor intelectuale”. Recunosc că una din preferatele mele este „Ai venit”, un blues contrapunctat de sonuri Hammond; „Lasă” dinamizează(?) pentru încă o dată atmosfera, „La săniuș” ne readuce într-un spațiu bogat olfactiv-cromatic / semantic. „Destin cu baobab” mizează pe un lirism mai degrabă neomodern, în timp ce „Țiparul” e ceva mai elaborată, propunând o doză de mister, coborând parcă din filmele nordice – m-a surprins aici deosebit de plăcut chitara care amintește „în treacăt” de muzica conceptuală a noilor trupe interesate de aria „pagan music”. Aceeași chitară revine imediat în centrul atenției odată cu ultima piesă („clipa de despărțire vine / rămâneți cu bine”), – de data aceasta recunosc că m-a dus gândul la David Gilmour.
Nu știu dacă se vede – sunt într-adevăr îndrăgostit de universul lui Nicu Alifantis! Va figura mereu printre primele alegeri, toate notificările în ceea ce-l privește sunt pe „on”, mai ales că e unul dintre extrem de puținii oameni de cultură de la noi care știe să se reinventeze în permanență – de scos în evidență până și maniera de a „dialoga” cu publicul său, ticluind pentru acesta o în fiecare lună o „scrisoare digitală”.
Am lăsat pentru la sfârșit dorința de a semnala apariția în condiții tipografice absolut excelente a albumului „Memorabilia – A treisprezecea noapte”, scos la Editura Muzeului Literaturii Române. Acestuia i-a fost dat să întregească o expoziție de afișe ale unor spectacole de teatru, vernisată în iunie 2022 la MNLR (curator Relu Bițulescu), expoziție care a oferit din „sertarele” și „cuferele” cantautorului o serie de piese în stare de a evoca momente de aur ale teatrului românesc. Rețin: „…Acestă colecție este pentru mine un legământ artistic cu prieteni nepereche care sfidează timpul și legile acestuia. Consider că, după 50 de ani minunați petrecuți în această familie deosebită a teatrului românesc, în care am beneficiat pe deplin de iubirea, respectul și încrederea colegilor mei, am astăzi deosebita onoare de a le mulțumi din toată inima. În rest, sunet, lumini, paiete, sclipici, emoții, trăiri, nisip, apă, vânt… După tot ce-a fost rămâne Artistul, fir de nisip cernut cu grijă și lăsat acolo, pe plaja pustie printre scoici și alge pentru a fi găsit, poate anul viitor, poate altădată, poate niciodată… Stingem lumina și dăm liniștea mai tare. Ca un ecou, rămâne cântecul de aproape, peste cea de-a nu știu câta noapte” („Confesiune” – Nicu Alifantis).
Marius Manta / UZPR Bacău
(Foto: Facebook)