Pe uscat, cea mai mare parte a umanității nu s-a mai bazat pe vânătoare de milenii. Dar nu este cazul oceanelor. Pe măsură ce populația umană a crescut, la fel a crescut și cantitatea de fructe de mare pe care o mâncăm, iar astăzi reprezintă o parte semnificativă din dietele a trei miliarde de oameni din întreaga lume.
Dar acest bufet gratuit a avut consecințe radicale. În mai puțin de un secol, ecosistemele odinioară înfloritoare au devenit deșerturi, unul dintre peștii preferați ai lumii se apropie de dispariție, iar din Newfoundland, cele 810.000 de tone de cod capturat în mod istoric în fiecare an au făcut ca acest pește să dispară complet. Oamenii au transformat complet oceanele planetei, scăzând biomasa totală de pești cu aproximativ 100 milioane de tone încă din timpurile preistorice. Se crede că 90% din stocurile de pește ale planetei au fost deja epuizate.
Anul acesta, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a semnat un acord istoric: tratatul „pentru mări libere”, care are ca scop protejarea vieții marine în zonele oceanului deschis care nu sunt controlate de nicio țară. Această întindere vastă a suprafeței Pământului, care reprezintă mai mult de două treimi din oceanele lumii, nu va mai fi un bun comun – cel puțin, acesta este planul, notează BBC.
Ce nu a dispărut definitiv s-ar putea recupera
Desigur, omenirea nu își propune să oprească complet pescuitul. Dar cum ar arăta mările dacă am decide să-l oprim? A pune această întrebare simplă poate oferi o perspectivă surprinzătoare asupra impactului profund pe care îl avem în prezent asupra celui mai mare ecosistem al planetei – și dezvăluie ce putem face pentru a-l ajuta să se redreseze.
În martie 2006, George W Bush – președintele de atunci al SUA – se uita la televizor la Casa Albă. Potrivit zvonurilor populare, în programul din acea zi era un documentar PBS despre Insulele Hawaii de Nord-Vest, un arhipelag îndepărtat din Pacific. Se pare că era atât de fermecat, încât a început imediat să caute modalități de a-i proteja. Cu ajutorul unei legi obscure, veche de un secol, el a creat Monumentul Național Marin Papahānaumokuākea – acum cea mai mare zonă de conservare marine din lume.
Spre deosebire de vaste întinderi ale altor arii marine protejate, care încă permit pescuitul – zonele interzise de capturare reprezintă doar o cincime din această categorie – noua rezervă a impus o interdicție totală. Impactul a fost aproape imediat. „Am început să vedem efecte după aproximativ un an și jumătate”, spune John Lynham, profesor de economie la Universitatea din Hawaii, specializat în recuperarea oceanelor. În general, era mai multă viață marină, cu cele mai rapide recuperări de la speciile care au fost recoltate anterior cel mai mult. În mod uimitor, tonul cu aripioare galbene și tonul obez au fost printre primii care au răspuns – deși sunt prădători de vârf și adulții au o lungime medie de cel puțin 1,8 m.
Dar oricât de serios ia umanitatea interdicția imaginară de pescuit, unele daune nu vor fi niciodată inversate. Tragedia pescuitului excesiv înseamnă că multe specii marine au dispărut deja din oceane pentru totdeauna. Chiar și pentru cei care rămân există multe alte bariere în calea unei recuperări complete, de la pierderea habitatului până la disparițiile locale.
Reîntoarcerea prădătorilor egal reechilibrarea ecosistemelor
Poate cel mai frapant efect al unui moratoriu global asupra pescuitului ar fi rechinii.
Se crede că Marea Mediterană a fost cândva plină de rechini. Rechinii-ciocan, albaștri, macrou și treier au trăit alături de o populație străveche de albi mari care a locuit în zonă timp de 450.000 de ani. În 2010, cercetarea condusă de Chrysoula Gubili – un cercetător la Institutul de Cercetare în Pescuit, Grecia – a concluzionat că este posibil să fi ajuns inițial acolo când o femelă singură a luat un traseu greșit.
Astăzi există încă câțiva rechini mari care pândesc în Mediterana, inclusiv ocazional mare alb native, dar sunt pe cale de dispariție, cu prea puține observări pentru a estima câte exemplare mai sunt în viață. Însă pentru acele specii de rechini pentru care sunt disponibile date, numărul din locul preferat de înot al Europei a scăzut cu 99,99% de când au început înregistrările, la începutul secolului al XIX-lea. Într-o lume fără pescuit, Lynham crede că acești prădători pierduți se vor întoarce – cel puțin, cei care nu au dispărut deja: „Apoi am începe să vedem o reechilibrare a ecosistemului oceanic. Probabil, de-a lungul timpului, vor fi mai mulți prădători de top și asta poate duce de fapt la scăderea numeric a speciilor cu care se hrănesc”.
Plasticul industriei ar începe să dispară… încet
Ar exista și câteva consecințe mai surprinzătoare pentru oceanele lumii. Una este o reducere a plasticului – marea majoritate vine din pescuit. În absența acestuia, multe animale marine ar beneficia, ar avea mai multă hrană, habitate mai sănătoase și un risc mai mic de a deveni capturi accidentale. Potrivit unui studiu publicat anul trecut, mai mult de trei sferturi din resturile mai mari prinse în această grămadă de gunoi plutitoare provin din așa-numitele unelte de pescuit „fantomă” – plase, frânghii și fire, care continuă să se dovedească mortale pentru fauna sălbatică oceanică, mult timp după ce acestea sunt aruncate de bărcile de pescuit.
Pentru plasticul care ajunge în cele mai adânci părți ale oceanului, procesul de descompunere ar putea fi deosebit de lent. Potrivit unei estimări, polietilena poate dura până la 292 de ani pentru a fi complet degradată pe fundul mării, în timp ce alt plastic ar dura probabil mult mai mult.
De-a lungul timpului, cantitatea de plastic din mările noastre ar scădea – atâta timp cât oamenii nu au compensat-o aruncând mai mult plastic în ocean din altă parte. Dar chiar dacă am înceta să poluăm oceanele cu acest echipament mâine, ultimul fir de pescuit nu s-ar degrada complet până în anul 2623, conform concluziilor unui alt studiu. Între timp, poluarea cu plastic se crede că duce la moartea a aproximativ un milion de animale marine în fiecare an.
Acvacultura, un compromis promițător
Pe de altă parte, o lume fără pescuit ar avea, de asemenea, dezavantaje majore – în special pentru acei oameni care se bazează în prezent pe oceane pentru veniturile lor, dieta de bază sau ca sursă de proteine. „Dacă am vorbi doar despre flotele de pescuit industrial mecanizat oceanic, acesta este un lucru. Dar trebuie să ne amintim cu adevărat că există cel puțin sute de milioane de oameni care se bazează pe pescuitul de subzistență la scară foarte mică”, spune Stephen Palumbi, profesor de științe marine la Universitatea Stanford.
O posibilă ieșire din această situație este acvacultura, care produce deja mai mult de jumătate din totalul fructelor de mare consumate astăzi. Abordarea vine cu multe provocări – de la infestarea somonului sălbatic cu păduchi de mare până la dificultatea de a verifica bunăstarea animalelor de fermă subacvatice – dar multe organizații, inclusiv ONU, au sugerat că ar putea contribui la creșterea exploatării durabile a oceanelor. Alternativ, trecerea la practici mai durabile ar putea avea un impact uluitor asupra productivității oceanelor – cu beneficii atât pentru oameni, cât și pentru animale sălbatice. Dacă ar fi adoptate la nivel global, capturile ar putea crește cu 16 milioane de tone – suficient pentru a hrăni încă 75 milioane de oameni, conform unei estimări a Marine Stewardship Council.
Pentru moment, ideea că omenirea ar părăsi oceanele planetei este pe cât de improbabilă, pe atât de controversată. Dar dacă zone mai mari ale oceanelor lumii ar fi lăsate să revină la abundența lor anterioară – ca și în cazul atolului Bikini și al Monumentului Național Marin din Hawaii – pentru multe organisme marine, ca și pentru omenire, multe lucruri s-ar putea schimba în bine. (redacția UZPR)
Foto: Michael Roy/Pixabay