N-am citit nicăieri că s-ar fi instituit un „An Nichita Stănescu”, luând în calcul rotundul unor cifre: 90 de ani de la nașterea poetului (31 martie 1933) și 40 de ani de la moartea lui (13 decembrie 2023). Măcar ca un pretext pentru a discuta altfel despre Nichita Stănescu, despre destinul operei sale în posteritate, despre interesul pentru poezia sa din partea noilor generații, despre felul în care sunt promovate valorile literaturii române de ieri și de azi. N-a fost un „An Nichita Stănescu” și dacă a fost și n-am băgat de seamă e la fel de trist. Repet adesea, ca pe un slogan: nu Nichita Stănescu are nevoie de noi, noi avem nevoie de Nichita Stănescu. Doi din marii promotori ai lui Nichita Stănescu, Eugen Simion și Adam Puslojic, au ieșit și ei din roluri și s-au dus mai aproape de Nichita. Dintre cei care au moștenit drepturi patrimoniale, mă gândesc în primul rând la Dora, soția lui pe linia de sosire, nu prea am văzut să se facă ceva. M-au contactat traducători, din dorința de a obține acordul de traducere/tipărire a unor texte. Nu s-a finalizat nimic. Vreo ediție „populară” (adică ieftină, accesibilă), precum Starea poeziei, antologia apărută în 1975, la BPT, n-am auzit să se fi tipărit. Nu știu ca vreo Universitate, în cadrul facultăților de profil, să fi organizat sesiuni științifice, dedicate lui Nichita Stănescu, și nici dacă Academia Română a organizat vreun eveniment omagial. Nu știu să fi fost marcat un „An Nichita Stănescu”. Și dacă a fost cumva marcat, nu cred că a fost atinsă ținta. Ploieștiul, prin Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, a dus, și de această dată, aproape singur, steagurile poeziei izvoditorului de necuvinte. Restul a fost tăcere. Complice.
Nicolae Băciuț