Poetă, critic literar și eseistă, olteanca timișorizată MARIA NIȚU este înzestrată cu un spirit filologic aparte, vizibil îndată ce-i parcurgi textele, fie că este vorba despre poezie („En gros & en detail: cioburi de jurnal”, 1997; „În sertarul umbrei”, 2020), proză („Așteptările slăbănogilor”, 2002; „Reciclare la cubul Rubick: prozoeseme și alte farafastâcuri”, 2014) sau eseuri și comentarii literare („Seducții literare”, 2005; „Lecturi la fileu: cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat”, 2007; „Sesiune de autografe”, 2010; „Prezent continuu”, 2011; „Cu afecțiune cronică”, 2015).
Cartea de față, SĂMÂNȚĂ DE VORBĂ, subintitulată „Cuibul unor expresii românești”, înmănunchează eseurile publicate în perioada 2018-2022, în trimestrialul de cultură „Pro-Saeculum” de la Focșani, o consistentă revistă „de cultură, literatură și artă”, având, în cei douăzeci de ani de existență neîntreruptă (160 de numere/ în volume), diriguitori cunoscuți (Al. Deșliu, regretatul Mircea Dinutz și experimentata „coniță” Rodica Lăzărescu). În ultimii ani, am colaborat și noi la aceasta, așa că eseurile despre „lumea vorbelor” ale Mariei Nițu ne sunt cunoscute. Încetarea apariției în 2022 se datorează autorităților județene vrâncene, care au pierdut din vedere faptul că „Pro Saeculum” era o marcă înregistrată, prezență distinctă, vegheată de un spirit critic echilibrat, în peisajul revuistic național, la care colaborau scriitori consacrați, academicieni, oameni de știință și artă, din toate generațiile, și nicidecum vreo improvizație gazetărească alimentând orgolii locale, cum mai vedem prin provinciile Patriei…
În cuvântul său de deschidere, criticul și istoricul literar Cornel Ungureanu consideră această carte despre „lumea vorbelor” drept una „neobișnuită”, situată „la intersecția” prozei cu eseul, amintind de nume ilustre în materie: „E o cate a amintirilor de profesor de literatură, de exeget și de bun cititor al dicționarelor lui Sorin Dumistrăcel și Cristinel Munteanu. Și al cărților celor mari, care nu se joacă de-a etimologiile, de-a cuvintele: E. Coșeriu H. Tiktin./ Și Rodica Zafiu și Gr. Brâncuș s-ar adăuga și ei la «gâlceava înțelepților cu lumea».” Mai putem adăuga numele lui Andrei Oișteanu (cu „Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească”), Aurel Turcuș și Ion Viorel Boldureanu (realizatorii unor antologii de poezie dialectală), la care, de altfel, autoarea apelează, folosind un bogat material de referință din cultura română (inclusiv literatură populară, tradiție orală) în comentariile pe seama unor cuvinte, expresii, vorbe de duh, al căror sens inițial abia dacă mai poate fi identificat.
Pornind, așadar, pe firul unor expresii românești (Eminescu vedea în acestea o „zestre” veritabilă a limbii naționale, el însuși, cum se știe, valorificându-le expresivitatea stilistică, în geniale prelucrări poetice), autoarea realizează veritabile eseuri lingvistice într-o manieră plăcut-degajată, „mai jucăuș-umoristică”, livrându-ne astfel tâlcul unor cuvinte și sintagme care, ca păsările călătoare, „umblă prin lume”: „Pentru a-i înțelege zborul și rolul său în lume [fiecărei expresii, în parte], îi căutăm cuibul și scotocim în el, îl smotocim de-i merg fulgii (altă expresie de căutat „de unde vine”), acel cuib unde se pune sămânța, răsare lujerul, face alte semințe, care se-mprăștie în lume și umplu limba cu rostiri pline de tâlc.” („Pre-text / prolog la debut de rubrică”, p. 7).
Oamenii folosesc astfel de cuvinte și expresii, dar dacă-i întrebi „de unde vine” puțini reușesc să atingă exact chestiunea, cei mai mulți rămânând în zona aproximațiilor, ba chiar al datului cu părerea. Sunt multe situații de acest fel în aceste eseuri, de unde aplecarea autoarei de a scotoci lucrurile într-un chip cărturăresc, semantic dar și fonetic, dovedind fler lingvistic, umor, observație socială și caracterologică și, nu în ultimul rând, evident, o clarificatoare punere în discuție, cu trimiteri și referințe savante.
Iată, bunăoară, dintre sutele de vorbe „învârtejite în malaxorul zilei”, lexemul „Jumbo” (rege al junglei, sudanez, devenit „elefant de circ” plimbat prin Europa și, în vremea noastră, ajuns mascotă comercială pe diferite produse), desemnând „un magazin de jucării, dar nu numai, mai are și o sumedenie de alte decorațiuni simpatice, accesorii pentru petreceri cool ori chiar de carnaval”, după cum îi explică o tânără mai cunoscătoare a supermarketurilor din oraș, dar care nu știe „de ce se numește așa”… „Se pare că elefanții au în general o soartă tristă”, conchide autoarea, relatând câteva istorioare despre „starul” Jumbo, denumire rezonând numele zeiței africane „Mumbo-Jumbo ori cu cuvântul zulu „jumba”, însemnând „munte”, „grămadă mare”! Curiozități, divagări, aiureli, maimuțării – ar zice unii, în fond realități documentate cu apetit sagace de filolog, care evită uscăciunea savantă a expunerii, literaturizând problematica abordată (oferindu-le, expressis verbis, „într-o formă mai literaturizată”).
De la „Jumbo”, să trecem la expresia „mi-a sărit muștarul!”, stare trăită de autoare în ziua de 1 Mai 2020, „vinerea neagră”, din vremea pandemiei de Covid 19, „nu știu a câta zi de izolare”… Sigur, crede comentatoarea, expresia colocvială, idiomatică, semănând cu argoul de miștocar, cu „săritul muștarului” (țandăra/ țâfna/ arțagul) vine de la o zi de 1 Mai, „fără mici cu muștar” – sanchi! Căci spre sfârșitul tabletei, ca să n-o dea „pe arătură”, mărturisește că „sigur și științific nu știu de unde vine expresia «mi-a sărit muștarul»./ Dar zău că-mi sare muștarul rău de tot dacă nu aflu până la urmă…” Temă de casă, desigur, „cu muștar!” A se vedea și tableta „Stați în casă! Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați să umblați vandra!”
Dincolo de savantlâcurile lingvistice, din varii arii și epoci culturale, foarte plăcută este această „deambulare” eseistică de jovială oralitate prin viața unor cunoscute cuvinte și expresii, fixate atât de bine în limbă încât se bucură de o circulație curentă. De aici plăcerea de a povesti fapte, întâmplări, situații, în general de a literaturiza pe seama acestor cuvinte și expresii… Maria Nițu are, s-o spunem din capul locului, „sămânță de vorbă”, fapt datorat nu numai unor referințe autobiografice, dar mai ales unei pasiuni de a scotoci în varii planuri culturale, în cultura scrisă și cea populară, și pe diferite situri/ bloguri, în ajutor venindu-i atâtea instrumente de lucru (dicționare, culegeri etc.), inclusiv „Mr. Google știe tot!”
Vreți să știți de unde vine expresia foarte prolifică și ofertantă despre „caii verzi pe pereți”? Ea a devenit, iată, reclama unui „atelier creativ de decorațiuni pentru interior” și ateliere cu alt profil (Tshirt/ tricouri), ba chiar desemnând la Brașov o „agapă cenaclieră”, devenind hit (la Smiley), titlu de lung metraj (Dan Chișu), de piesă de teatru… Dar, „revenons à nos moutons”, după ce bate câmpii „cu grație” (cum zice Călinescu că face Odobescu în „Pseudokynegeticos”, 1874), autoarea vine, cu ajutorul lingviștilor citați și al DEX-ului, mai la firul apei, convocând expresii consacrate de referință: „a umbla după cai verzi pe pereți”, „a umbla după potcoave de cai morți”, „a umbla după icre verzi”, „a vedea stele verzi”… „Oricum, conchide autoarea, caii ăștia verzi pe pereți, așa «născociri mincinoase» cum se spune despre ei, sunt delicii euforice pentru suflet, de la picturile rupestre la arta modernă încoace, la caii verzi ai lui Paul Gauguin…” (Herghelia de „cai verzi pe pereți”).
Despre „boala lui Calache”, iarăși autoarea face un excurs de ținut minte, scriind că este o „fudulie”, un „farafastâc” al omului bogat, „boala domnilor”, a somnului, a lenei, a chiulului etc. – „ferice de cel ce-o are!” Este, spun tratatele de medicină tradițională, o boală universală, gravă, incurabilă, „contagioasă mai ales la jurnaliști și politicieni”, prin „comportamente deviante, agresiune verbală, analfabetism funcțional” etc („Calache Syndrom”, „La maladie de Calake”) și „ne paște p epidemie calachiană care amenință tot globul, într-un somnambulism non stop, cu vin, friptură și lăutari, consumerism într-o veselie globală”… Numele bolii vine de la grecul Calache din București, care, bucuros peste măsură că va fi făcut Domnitor, până la primirea firmanului se apucă de petrecut cu lăutari, zi și noapte, fără oprire, după atâta „oboseală” punându-se la dormit până la amiază, când o lua de la capăt… Desigur că după atâta „voioșie”, revenirea era grea, un fel de zacere / „lingoare” după chef, o stare de ciufut, care-l făcea indisponibil ca un bolnav… De unde „boala lui Calache” (noi așa-i știm sensul). „Nu l-a consemnat istoria, dar bolii sale i s-a dus buhul, pe toate meleagurile Țărilor Românești, atât la casele boierești, cât și printre târgoveți: «Jupâniță, ce are boierul? Parcă nu-i în apele dumnealui! E bolnav?».«Are boala lui Calache! Du-i să mănânce și să bea zdravăn și-i trece de lingoare.»” („What up, Doc? E Boala lui Calache”)…
Dar câte tablete nu se citesc cu plăcere, pe primul plan trecând fervoarea de a se întreba și căuta, curiozitatea de multe ori „înscenată” epic, cu toate modurile de expunere cunoscute, astfel că aceste eseuri nu sunt simple exerciții lingvistice de decodare a sensurilor (de la cele originale, pierdute de multe ori, la altele noi, prin abatere semantică îmbogățitoare). În acest fel, autoarea știe să livreze un conținut/ o problematică de specialitate, în forme aș zice artistice, ai totdeauna în contrapunct cu realități contemporane, fapt observabil de peste tot.
Indiferent că scrie despre „povești cu castele – din Spania până-n Danemarca”, de „Sâmbetele la cingători”, de „mi-a făcut capul calendar”/ „călindar”, de „avocatul diavolului” ori despre „călătorie sprâncenată”, de „picarea de fazan” a fraierului, de „tufa de Veneția”, „cântecul de Sirenă”, rămânerea „în coadă de pește” sau îndemnul de „a plimba ursul, că ruginește lanțul”, Maria Nițu dovedește aceeași pitorească dispoziție iscoditoare și colocvială.
În general, cele 19 mici eseuri cu „sămânță de vorbă” (o mică parte din uriașa zestre de forme sintagmatice din limba română) alcătuiesc o carte interesantă, plăcut scrisă, cu spirit și fler filologic, într-o manieră jucăuș-umoristică, decomplexantă, livrându-ne „povestioare” trăite aievea, cu tâlc despre vorbe dichisite de taifas… O parte, așadar, din lexemele și sintagmele românești (uneori cu echivalențe în engleză, franceză etc.), care se dovedesc vii prin folosirea lor în contexte specifice. Exercițiu care se cere continuat, autoarea dovedind o reală înzestrare cu simț lingvistic, în calitate de degustătoare de ipostaze și varietăți semantice, de despicare a firului în patru până la limpezire sau băgare în ceață, pentru care s-ar cuveni „deferită” savanților din domeniu, să-i confirme sau să-i corecteze cazuistica…
Vom încheia cu acest citat din scrisoarea lui Eminescu adresată Veronicăi Micle, în perioada ieșeană, din care se poate vedea prețuirea poetului față de „specificul” limbii române de regăsit în „formații sintactice fermecătoare”, aspecte morfologice și atâtea formații lingvistice cu rol identitar, fixate imemorial, care fac din limba română „o împărăteasă bogată”, iar „a o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de o mie de ani înseamnă a o face din împărăteasă cerşitoare”:
„Începe a mi se face clar că limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar şi cantitate. În hârţoage vechi, am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe și chiar două moduri noi, deşi defective. S-ar putea strânge material pentru o sintaxă românească.”
Sau tot Eminescu mai aplicat, în articolul Despre locuţiuni: „Adevărata bogăţie [a limbii] consistă totdeauna în locuţiuni, în acele tiparuri neschimbate, care se formează în curs de mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie. […] Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii româneşti în genere” (Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă. Ediţie îngrijită de Dumitru Irimia, Iaşi, Editura Junimea; OPERE XII).
Zenovie Cârlugea