Revin de la Sala Mare, de la Turangalila, opusul lui Messiaen, scrisă între 1946-48, un opus pe care marii dirijori cu greu se încumetă să-l abordeze, dar iată că acest opus a fost minunatul dar oferit de celebra orchestră și magicul ei „conductor”, celebrul și mult apreciatul Sir Simon Rattle. Ambele concerte ale London Symphony Orchestra, cel cu Mahler a 2-a și acum Massiaen Turangalila Symphony cred că sunt darul maestrului în acest festival și trebuie să spun că eu personal îi sunt nespus de recunoscătoare, sincer ….
Întorcându-mă de la primul concert al London Symphony am început să mă documentez asupra programului de a doua zi , am scos articole și le-am studiat, să nu fiu nepregătită. O partitură dificilă la care mulți dirijori admiră , dar mai greu se decid să abordeze, din cauza multelor instrumente ce sunt implicate acest opus al lui Olivier Messiaen organist timp de 60 de ani la Sainte Trinité din Paris studiind ca student de la 11 ani cu diverși maeștrii printre care organistul Marcel Dupré. este totuși o încercare. ( Un văr profesor la Conservator mi-a povestit că Profesorul Matei Alexandru șeful Catedrei de Percuție de la Conservatorul din București are cel mai bogat laborator de instrumente și am avut ocazia să audiez un concert exclusiv cu percuție, unde mereu se inventează noi posibilități de a reda sunete ..)
Intâi numele simfoniei Turangalila este format din doua cuvinte sanscrite turanga ce înseamnă curgere, mișcare sau ritm li lila cu valoare de iubire cosmică implicând act de creație , distrugere și reconstrucție, jocul vieții și al morții. Fiul unei poete și un tată profesor specializat în Shakespeare , el însuși Olivier lucrând într-un domeniu al creației dar și al religiilor va fi fost atras de deslușirea miracolului vieții în varii culturi. Tot citind îmi era mai ușor să înțeleg și să pot urmări ce va fi fost în spatele acelor alternații între momente de delicată armonie, ca apoi parcă furtuni sonore să te deruteze.
Mi-am ales un loc să pot urmări întreaga orchestră, astfel în fața orchestrei bine cunoscute de data aceasta erau înșirate vreo 8 instrumente de percuție xilofoane 2 armonii, pian , apoi venea acest ”ondes martenot” pianul și undele de-o parte și de alta a pupitrului dirijoral. Pianistul Peter Donohoe ce arăta ca Moș Crăciun era excelent dar cum din locul meu dominau instrumentele din partea opusa ondelor distingeam in ansamblul orchestral mai putin contributia lor care de la pupitrul de actiune sunetul era prelucrat instalația conținând și un difuzor și un alt component ce aducea a un clopot extins, că după ce s-a terminat concertul l-am și fotografiat plus am și articolul…
La un mmment dat fusesem vrăjită de un pasaj dialog xilofon cu pianul pe fond de corzi în surdină ca apoi iarăși sonorități mai ample ce sugerau tulburări, căutări, decizii ???oricum ar trebui ascultat de mai multe ori și confruntat cu titlul succesiunii de mișcări, așa cum le-a niminalizat compozitorul
Am sesizat că unii spectatori se retrăgeau înainte de isprăvirea concertului , dar nu era vina lor că nu aveau cunoștințele necesare pentru a-l aprecia, ci fuseseră atrași de faima orchestrei și a dirijorului.
Oricum, cele două lucrări interpretate, deși soprana de la Simphonia a 2-a de Mahler
nu era cea mai bună alegere, ținând seama că acum un an am ascultat o versiune la Bewergung Hall la Stockholm o versiune de referință… dar oricum, nu orice orchestră își poate permite asemenea încercări și de aceea cred că am fost privilegiați de această ocazie a festivalului.
Clementina Timuș