L-am cunoscut pe marele om de spirit românesc și vocație europeană, NICOLAE DABIJA, într-un alt spațiu Uzdin, Serbia, în care prin strădaniile ambasadorului cultural, Vasile Barbu, aici toți românii se (re)găsesc , pentru a-și plânge și scrie în limba română durerea din durerile unui neam, unui popor condamnat la uitare, dar, cu sufletul risipit prin universalitate.
Fratele meu de vise și candoare, Nicolae, a plecat ieri în zori / A plecat fără să ne spună vreun cuvânt / De mâine va călători într-o stea printre îngeri, dincolo de nori/ Ca un poem înlăcrimat suspendat între cer și pământ!
A plecat la fel cum a venit, fâl,fâl, ca o pasără măiastră/ Obosit de-atâta zbor,/ Când primăvara, cu-n ghiocel ne bătea la fereastră/ A plecat ducând în (ne)uitare un fluviu de iubire și-o țară înzăpezită de dor!
E tristă Limba Română, suspină și plânge / Cu țara răstignită la sfintele hotare/ Lumina risipită pe dealuri și munți, în ochii lui încet, încet se stinge/ Și trupul lui înmiresmat de rouă/ Va flutura de-acum precum un tricolor pe zare!
A fost și va rămâne nu doar în sufletul meu/ Podul de flori și de lacrimi/Ce ne va uni de-apururi cu Limba Română și Dumnezeu/ A fost și va rămâne precum Eminescu, un vis frumos în așteptare/ Un om vertical ca o columnă de sprit și demnitate, pentru umanitate, pentru România Mare!
Pentru zâmbetul său senin și făptura sa luminoasă / Frați români de pretutindeni să aprindem câte- o lumânare în fiecare casă !
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!
Dumitru BUȚOI, UZPR Timiș