În data de 27 aprilie 2023 a fost inaugurat la Muzeul Municipiului București – Palatul Șuțu un proiect expozițional, spectaculos și inedit, o expoziție blockbuster, dedicată civilizației create în jurul exploatărilor de sare din perioada pre- și proto-istorică în bazinul intracarpatic, intitulat “Civilizația sării. Tehnologii, instalații și unelte milenare conservate în lemn”. Realizarea acestuia a fost posibilă datorită colaborării cu Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.
În deschiderea vernisajului au luat cuvântul, prezentând informații prețioase publicului prezent, dr.Adrian Majuru, director al Muzeului Municipiului București (MMB), dr.Dan Pîrvulescu, director adjunct al MMB, curator al expoziției, alături de dr.Valerii Kavruk, manager Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni și dr.Vasile Opriș, șef Secția Istorie a MMB.
În perioada aprilie-octombrie 2023 vor fi expuse în acest muzeu, pentru prima dată la București, cele mai vechi instalații de lemn din sudul și sud-estul Europei.
Sarea, numită și “aurul alb”, este un amestec mineral compus din sodiu (Na) și clor (Cl), participând la cele mai importante procese biochimice din organismele vii.
România este una din țările cu cele mai bogate depozite saline din lume, concentrate în Transilvania, Maramureș, Subcarpații Moldovei și de Curbură, Oltenia. Sarea se găsește în aceste zone atât în formă lichidă – izvoare, lacuri și pâraie cu apă sărată, cât și în formă solidă – roci de sare la suprafață și la adâncimi accesibile. Formarea zăcămintelor saline a fost un proces de lungă durată, survenită în urma evaporării apei unei vechi mări care, în urmă cu zeci de milioane de ani, acoperea o bună parte a continentului european. În urmă cu aproximativ 15 milioane de ani, aceste ape au început să se evapore în ritm accelerat, lăsând în urmă un depozit uriaș de sare și de alte minerale evaporitice în subsolul Bazinului Transilvaniei și în zonele din exterior ale Munților Carpați.
În perioada 2007-2018, urmare a demarării unor proiecte dedicate identificării de vestigii arheologice directe privind exploatarea preistorică a sării din spațiul românesc, a fost descoperit situl arheologic de la Băile Figa (Beclean, jud. Bistrița Năsăud), a cărui valoare științifică este dată de gradul excepțional de conservare a structurilor, instalațiilor și uneltelor de lemn folosite în exploatarea sării. Bogăția pieselor descoperite, vestigii arheologice de exploatare a sării datând din epoca neo-eneolitică (mileniile VI -IV î.Hr), epoca bronzului și prima vârstă a fierului (cca. 3000 – 800 î.Hr), epoca dacică timpurie (cca. 400 – 180 î.Hr), perioada post-romană (cca. 450 – 700), evul mediu (sec. XIV – XVII), perioada modernă (secolele XVII – XIX) și recentă (sec. XX) plasează acest sit ca fiind cel mai important din Europa de est și sud-est, permițând reconstituirea metodelor de exploatare a sării din preistorie și până în perioada modernă. Descoperirile făcute au permis valoroase studii asupra oscilațiilor climatice anuale pe parcursul ultimelor cinci milenii, aspecte de utilizare și prelucrare a lemnului ș.a.
În expoziție sunt prezente instalații și unelte din perioada preistoriei, confecționate din lemn – jgheaburi, troace cu cepuri circulare, baroase, lopeți, covată, castron etc. provenind din epoca târzie a bronzului, cca. 1500-900 î.Hr, fibre organice – funii, legături, împletituri și piatră – ciocane din piatră pentru minerit (epoca bronzului, cca.2800 – 900 î.Hr), ciocan, pene, topoare, baros, cârlige și piese compozite, lopeți, coveți (epoca târzie a bronzului, cca.1500 – 900 î. Hr).
Amenajările complexe în care au fost descoperite aceste piese indică o intensă activitate de extracție a sării, având ca scop obținerea de producții peste nevoile locale.
Duritatea rocii de sare a condus la inventarea unor instalații ingenioase, precum cele descoperite în situl de la Băile Figa, constând în amenajări de troace și jgheaburi din lemn, dispuse în linie, pentru direcționarea apei cu care se perfora controlat masivul de sare. Acest lucru era posibil cu ajutorul jeturilor de apă, care se prelingeau punctiform prin orificiile cepurilor din baza troacelor, formând astfel orificii dispuse în linie în roca de sare. În aceste orificii astfel create se introduceau icuri (pene de lemn de esență tare, folosite la despicare), ce erau lovite cu barosuri de lemn pentru a se produce crăpături și a se desprinde cu ușurință bulgării de sare. Barosurile de lemn au fost descoperite în număr mare. Topoarele de piatră sau de bronz erau obiecte utilizate la prelucrarea blocurilor de sare. Roca de sare este foarte dură, fiind dificil de spart chiar cu unelte actuale din metal.
În spațiul expozițional mi-a atras atenția în mod deosebit scara de lemn, lungă de peste cinci metri, descoperită la gura unei mine verticale, utilizate pentru exploatarea sării prin minerit la adâncime, obiect unicat la nivel național din perioada dacilor timpurii, interval în care este atestat prima dată mineritul prin săparea de galerii. Alături de scară au fost descoperite fragmente de vase ceramice dacice.
Impresionant este și barosul de 50 kg din lemn de stejar (datat circa 1100 î.Hr), ce se utiliza la spargerea sării, ca și mânerele de celt, provenind din epoca târzie a bronzului, cca 1500-900 î.Hr. Reține atenția și troaca preistorică scobită dintr-un trunchi de copac, cu ambele capete închise, având lungimea de 270 cm și o grosime a pereților de 8-10 cm. La bază, pe linia mediană și la distanțe egale, are 16 orificii de formă pătrată, în care sunt introduse cepuri de lemn perforate longitudinal. În cepuri erau dispuse fragmente de sfoară, din câte două fire împletite de cânepă, sau ace de lemn, înfășurate în fibre vegetale. Troaca era folosită pentru dirijarea apei, cu scopul de a perfora masivul de sare, fiind poziționată în lanț cu alte troace.
Resursele de sare sunt distribuite în natură în mod neuniform iar cererea pentru acest produs este mare. De-a lungul istoriei, sarea a fost unul dintre cele mai importante produse de schimb, fapt ce a generat eforturi colective semnificative în activități de obținere și transport al sării.
În arealul carpato-dunărean lipsesc dovezile directe privind schimbul cu sare din perioada preistorică însă acesta este intuit prin indiciile descoperite în situri, prin prosperitatea unor comunități care au utilizat sarea fără a beneficia de surse naturale în apropiere.
Sarea a fost utilizată în alimentație, ca element de tratare al unor boli (reumatism) sau cicatrizarea de răni, pentru creșterea animalelor, conservarea produselor organice în scop alimentar (brânzeturi, carne, pește, muratul legumelor), utilitar (tăbăcirea pieilor de animale, realizarea de obiecte decorative precum lămpi, statui) sau ritual (îmbălsămare). Sarea a fost utilizată și ca produs de schimb, fiind astfel o sursă importantă de venituri. Nu doar rolul practic al sării este cunoscut, ea are asociate și proprietăți supranaturale cât și semnificații simbolice, sarea fiind utilizată și în prezent la întâmpinarea oaspeților.
Cea mai veche exploatare a sării din lume, cu o vechime de cca. 8000 de ani (neolitic, cultura Starcevo-Criș), a fost atestată la est de Carpați, la Poiana Slatinei (jud. Neamț), în urma cercetărilor efectuate în anul 2004 de o echipă de arheologi franco-română. Pentru o perioadă de peste două milenii, în eneolitic (culturile Precucuteni și Cucuteni), dinamica comunităților umane care au prosperat în zona Moldovei a fost strâns legată și de prezența izvoarelor de apă sărată.
Începând cu perioada romană, controlul asupra surselor este preluat de autorități. Pentru Dacia romană sunt cunoscute diverse tehnici de excavare în depozitele de sare de suprafață sau de mică adâncime, urmele arheologice fiind foarte puține, deși cu numeroase mențiuni epigrafice ce atestă producție mare de sare.
Cea mai timpurie metodă arhaică de producere a sării constă în utilizarea unor vase ceramice cu formă distinctă (cunoscute ca “briquetage”), în care era fiartă saramura provenind din izvoare cu apă sărată precum pâraie, lacuri, mări. În urma evaporării apei, în vase rămâneau bucăți de sare, ce puteau fi transportate apoi pe diferite distanțe, în scopul schimbului cu alte produse.
În funcție de natura sursei de sare, în perioada arhaică există două tipuri principale de exploatare a sării – evaporarea apei sărate în recipiente sau instalații, cu sau fără expunere la foc, (se produce sare recristalizată) și exploatarea depozitelor saline la suprafață sau prin minerit de mică adâncime, pentru obținere de bucăți sau blocuri de sare gemă.
Situl arheologic de exploatare a sării de la Băile Figa este unul din cele mai cunoscute din întreaga Europă. Se află la distanță de 3,5 Km sud de Someșul Mare, la jumătatea distanței între Beclean și Figa (jud. Bistrița Năsăud), în vecinătatea stațiunii turistice Băile Figa. Cuprinde cea mai mare parte a unei depresiuni în formă de amfiteatru, având aproape 600 de metri în diametru, fiind traversat de Pârâul Sărat. La suprafața sitului sunt urme de exploatare a sării, datând din mileniul V î.Hr. și până în prezent.
Situl de la Băile Figa a fost descoperit de geologul bistrițean dr.Ioan Chintăuan în anul 1977. În anii 2005-2006, acad. prof.univ.dr.Anthony F.Harding, din Marea Britanie, și directorul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, dr.Valerii Kavruk, au efectuat prima evaluare și expertiză științifică a sitului, constatând valoarea excepțională a acestuia. Astfel, în 2007, situl a fost introdus în Lista Monumentelor Istorice, cu statut juridic de monument protejat. Tot în același an, a debutat cercetarea științifică, ce continuă și în prezent.
Situl arheologic Băile Figa este un bun de patrimoniu cultural și natural de o imensă valoare, cu un grad excepțional de conservare a structurilor, instalațiilor și uneltelor de lemn folosite în exploatarea sării.
Tanța Tănăsescu / UZPR