Se scrie la Revista Forțelor Terestre de 70 de ani, sub toate denumirile pe care le-a avut până acum și sub toate regimurile politice ante și postdecembriste, chiar mai înainte ca armata sovietică eliberatoare de sub jugul fascist să plece, după ani buni în care a răspândit pacea așa cum știa ea mai bine.
Era prin vara lui ’54, mai exact în iulie, când Revista Trupelor de Uscat – Revista Armelor încerca să aducă lumină, aia din est care era, în viața soldaților și cadrelor militare din forțele terestre și nu numai. Certificat de naștere nu a avut, dar mulți ani mai târziu, redactorul-șef de prin 2021 a stabilit ca zi de sărbătoare, în care redacția să îmbrace straiele de duminică, 15 iulie…, și așa i-a rămas numele. Acum de ce această dată nu știu, dar am să-l întreb cu prima ocazie când îl voi întâlni. Și ca să închei paranteza (pe care nu am deschis-o) mai adaug doar că în trainica existență demonstrată de „stufoasa” arhivă pe care o moștenim, cei de acum, ca și cei de odinioară, încearcă să pună între pagini informații de calitate, după priceperea și putința de care dau dovadă, bineînțeles.
Ca să continui acest text aniversar, cu câteva repere temporale extrase din tunelul timpului, mai spun doar că primul editorial a apărut abia în numărul 2, luna august, și s-a dovedit a fi o ridicare în slăvi și o preacinstire a sfintei zile de 23 august. Dezbrac câteva rânduri scrise atunci de praful învechit sub care se odihneau și le redau în bătăi liniare de tastatură, cu promisiunea de a le restitui înapoi istoriei, asumându-mi riscul de a-mi „îngălbeni degetele cu polenul timpului și cunoștințe noi”, așa cum scria odinioară fostul redactor-șef.
„În ziua de 23 august, poporul nostru muncitor sărbătorește cu însuflețire aniversarea a 10 ani de la eliberarea patriei noastre de sub jugul fascismului de către nebiruitele oști ale primului stat socialist din lume, glorioasa Armată Sovietică.[…] Victoriile istorice dobândite de regimul nostru democrat-popular au putut fi înfăptuite numai datorită eroismului clasei muncitoare de la noi, care, sub conducerea încercatului ei partid, a mers mereu în fruntea poporului nostru, conducându-l în lupta și munca pentru construirea socialismului”. Tirada aceasta continuă pe încă șapte pagini, dar voi spune STOP pentru că necontenit risc să trezesc sentimente uitate în cei care au trăit vremurile acelea.
Și primul an de existență a continuat în aceeași notă, cu diverse ode închinate pe altarul muncii patriotice și a mărețelor victorii comuniste. Cât de îndepărtate par acele vremuri și cu câtă ușurință le trecem acum în revistă, îmbrăcați de tehnologie și libertatea de exprimare!
Opresc expresul timpului în anul 1990, la primele vorbe libere, de descătușare, de negare a apartenenței și asocierii cu Partidul Comunist Român, ai cărui mare majoritate dintre membri s-au evaporat instant în primele frământări ale sfîrșitului de decembrie ’89: „După 36 de ani de existență anostă, de apariție în condițiile vitrege impuse cuvântului tipărit de către regimul totalitar, iată, primiți, stimați cititori, întâiul număr al REVISTEI TRUPELOR DE USCAT editat în climatul primenitor al LIBERTĂȚII autentice, libertate conferită națiunii române, inclusiv bravei sale armate, de eroica Revoluție din Decembrie 1989.
Începând cu acest număr, ca și toate tipăriturile oștirii noastre, Revista Trupelor de Uscat pășește pe calea firească a ceea ce trebuie să fie: publicație asanată total de canoanele politico-ideologizate ce ne-au încătușat gândul, ne-au frânt condeiul, ne-au otrăvit sufletul, ne-au depersonalizat ființa. […]”.
În călătoria mea mai am de făcut un singur popas, printre rândurile scrise de colonelul în retragere Dragoș Anghelache, fost redactor-șef al revistei peste 10 ani. Întâmplător sau nu, apelând de data aceasta la arhiva electronică de pe site, primul număr încărcat mi-a deschis pe ecran editorialul denumit „Libertatea Presei și condiția jurnalismului militar”, scris cu ocazia Zilei Presei Militare – 23 iulie, din care nu voi reda decât: „Este o utopie să se susțină că presa, ca instituție, este cu adevărat liberă, oriunde în lume. Poate părea paradoxal, dar jurnalistul se bucură de libertate individuală în cadrul breslei sale”.
Pentru cei curioși, întregul material vă stă la un click distanță, pentru ceilalți, să ne pregătim să coborâm pe peronul de la sfârșitul de ediție, unde nu voi îndrăzni să mă autoplagiez așternând pe hârtie ultimele idei, dar în schimb voi face o trimitere către „Orgolii”, material proaspăt scos din cuptor, care încă mai trimite în aer un mic fuior de fum.
Am făcut toate acestea deoarece „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”, ca să îl parafrazez pe Nicolae Iorga, pentru cei mai tineri cititori, familiarizați sau nu cu o materie catalogată din ce în ce mai mult ca fiind vetustă, acesta a fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, profesor universitar, academician român, ministru, parlamentar și cel de-al 34-lea prim-ministru… câte trebuia să faci pe vremea aceea, perioada interbelică, ca să poți fi numit om de stat și să ajungi căptușit azi pe bancnota de 1 leu. (…)
maior Narcis Răducu
Foto: Facebook