Memorie, biografie și noua-noua istorie. Interviu cu Victor Neumann

Istoricul și distinsul om de cultură, profesorul Victor NEUMANN, și-a dobândit dreptul la invidie. Ca mod de reprezentare sintetică a vieții și a carierei intelectuale, CV-ul său are aproape cincizeci de pagini, având mărimea unei broșuri (auto)biografice. Scrierile sale, contactul cu importante personalități istorice, artistice, universitare, elaborarea de cărți, studii și articole, respectul primit din partea unor înalte instituții europene prin acordarea de diplome și titluri, recenziile și, în general, activitatea sa îl recomandă drept un om fericit și cu vocația împlinirii. Citindu-i „sinteza autobiografică”, se constată rigoare, temeinicie, pasiune pentru cunoaștere și năzuința spre elaborarea unui sistem original de interpretare a fenomenelor istorice și de filosofia culturii.

Personalitate responsabilă, cu aspirație spre înțelepciunea riguroasă a insului cumpănit, Victor Neumann binemerită un loc ales între istoricii culturii naționale, având ecouri irizate în spiritualitatea europeană. Și-a construit cu tenacitate experiențele universitare și a îmbogățit zestrea cunoașterii istorice prin cercetarea diferitelor aspecte controversate, prin „Tentația lui Homo Europaeus”, prin „Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est”. A publicat peste 20 de volume, a tradus, a coordonat ediții privind identitatea, cultura și istoriile Banatului, României și Europei, a publicat peste 500 de studii și articole în reviste naționale și europene în limbile română, engleză, germană, franceză, spaniolă, sârbă și maghiară. A avut contacte științifice cu personalități importante, academicieni, istorici, profesori (din universitățile mari românești) și din mediile culturale internaționale (Armin Heinen, Reinhart Koselleck, George McLean). Conferințele din universitățile și institutele cultural-academice din SUA și Europa, angajarea în asociații profesionale și în colective de redacție ale unor reviste etc. conferă activității istoricului o dimensiune internațională și o remarcabilă autoritate științifică în cercurile oamenilor de știință contemporani. Acesta este cadrul intelectual pentru un interviu cu VICTOR NEUMANN, cu prilejul împlinirii vârstei la care ”bilanțurile intelectuale” se pot măsura cu cele mai fine instrumente, oferind măsura valorii unui cercetător, profesor universitar și istoric implicat în studiul, înțelegerea și reprezentarea trecutului.

– Dragă domnule profesor, am certitudinea că sunteți un om fericit. Care sunt sursele fericirii Dvs.?

– Nu am avut și nu am o viață liniară și nici întrutotul așezată, așa cum pare. Recunosc însă că am fost și sunt interesat de sursele fericirii. Le-am căutat adesea, le-am intuit uneori. Când îi văd fericiți pe cei din jurul meu, reușesc să fiu și eu. Apoi, adulmecând constant natura umană, cultiv acea curiozitate care mă ajută să descopăr, din cînd în cînd, ceva nou, ceea ce se transformă într-o sursă a fericirii. Pare un joc, deîndată ce principalul scop al profesiei e acela de a afla adevărul, de a face distincții dintre adevăr și minciună, între realitate și fantezie, între fapte și vorbe.

Lugojul este locul nașterii Dvs. Ce amintiri aveți despre copilăria în acest frumos burg al culturii bănățene, care e amprentat de celebra familie Brediceanu, de trecerea lui Blaga pe la Casa de la vie (unde scrie câteva piese de teatru și poezii, dedicate soției, Cornelia Brediceanu), de scriitorii Gheorghe Schwartz și Anișoara Odeanu, de muzicienii  Ioan Vidu și Iosif Willer etc.?

Anii copilăriei au fost foarte frumoși. Lugojul postbelic încă excela prin supraviețuirea unui impresionant patrimoniu multi- și intercultural, prin casele, vilele și palatele sale, prin muzică, dans și instituții de învățământ. Dar mai ales prin oamenii săi prelungind starea de civilizație a timpurilor anterioare. În anii copilăriei, m-am bucurat să împărtășesc cu mulți congeneri, prieteni sau cunoscuți, dragostea de carte, de filme și sport. Aveam idei nonconformiste, însă învățând după aceleași programe și având cam  aceleași cărți la îndemână, aspirațiile noastre sociale, profesionale, familiale se interferau mereu. În anii 1960 – 1970, Lugojul avea o populație emancipată, plurilingvă și multiconfesională. Meseriașii erau prezenți peste tot, fiind pricepuți și căutați. Croitorii, tâmplarii, cofetarii, dar și medicii, profesorii, muzicienii reprezentau un reper profesional și civic inconfundabil. Mulțumită bunicii dinspre mamă și uneia dintre mătuși, am păstrat o legătură permanentă cu orașul în care m-am născut. Toate vacanțele de elev și de student le-am petrecut la Lugoj. Vara, frecventam ștrandul, unde am învățat să înot, mai târziu jucând și polo. Iarna, patinam pe râul înghețat sau urcam dealul viilor spre a mă bucura de săniuș. Străzile lungi și perfecte, podul de fier de peste Timiș unind cele două cartiere locuite de o diversitate de comunități lingvistice și religioase, magazinele mari și cu vitrinele aranjate, toate demonstrau că era vorba de un burg central-european.

– Ce ne puteți spune despre reprezentarea familiei Neumann în comunitățile lugojeană și bănățeană?

– Străbunicul meu s-a mutat de la Făget la Lugoj în anul 1840. Bunicul, Armin Neumann, s-a născut la Lugoj și s-a căsătorit cu Johanna Kugel din Arad. Au avut șase copii, printre care și pe tatăl meu, Andrei. La începutul secolului trecut, familia s-a dedicat industrializării și modernizării Lugojului. Armin studiase construcțiile la Universitatea din Chicago, ulterior devenind un cunoscut antreprenor. Proiectul și casele construite de bunicul în colonia/cartierul din Lugoj care îi poartă numele – se află în apropierea Spitalului Municipal, dincolo de calea ferată -, demonstrează nu doar atașamentul său profund pentru oraș, ci și remarcabila pregătire profesională și propriile resurse financiare. Investise enorm în construcția caselor, găsind că este necesară și importantă extinderea Lugojului. El însuși intrase în fel și fel de afaceri, la fel și frații săi. O parte a familiei a fundat Fabrica de bere, de sifoane și sucuri care se afla pe strada ce poartă numele mult îndrăgitului compozitor  Ioan Vidu. Am păstrat câteva sticle cu marca <Frații Neumann>.  La vremea aceea, bunicul Armin avusese inteligența și înțelegerea necesare pentru a-și trimite copiii la școală. Limba germană era limba lui maternă,  maghiara, cea de-a doua limbă. Copiii săi învățaseră mai întâi limba maghiară, apoi, limba germană. După primul război, întreaga familie și-a însușit și limba română. Devenise o familie trilingvă, așa se face că Andrei (Endre sau Bandi), tatăl meu, a urmat cursurile gimnaziale, liceale și universitare în trei limbi: maghiară, germană și română. A citit literatura clasică reprezentând cele trei culturi în limbile în care a fost scrisă. Absolvise Liceul Israelit din Timișoara, învățând și ebraica. Apoi, a fost student la secția germană a Universității din Praga. După decesul prematur al bunicului (1926), revenise la Lugoj. Împreună cu fratele său, Zoltán/Zoli, a deschis o fabrică de produse alimentare și mai multe magazine. Între altele, a fost proprietarul unui foarte elegant magazin de produse textile situat pe strada Gării, unde, în anii de dinainte de al doilea război, a lucrat împreună cu mama, Catalina-Ana, născută Gherban (Gîrban). Nu erau căsătoriți, aveau însă o relație de iubire și de prietenie. Nici nu aveau voie să se căsătorească, legile rasiale de dinainte și din timpul celui de-al doilea război interziseseră căsătoria între un evreu și o creștină. În pofida acestora sau tocmai de aceea, mama a preluat amintitul magazin, păstrând, cu multe sacrificii, proprietățile tatălui. La sfârșitul anilor 1940 întreaga avere avea să fie confiscată de comuniști. După ce legile rasiale fuseseră abrogate, s-au putut căsători. S-a întâmplat în anul 1950. Căsătoriile iudeo-creștine au fost relativ puține în România secolului al XX-lea.  În fapt, părinții s-au inspirat și s-au format prin codul cultural multiplu fecundat al Banatului și am înțeles mai exact această latură puțin cunoscută a regiunii citind registrele de căsătorii din arhivele primăriilor din Lugoj, Timișoara și Arad din anii 1895-1950. Identitățile urbane dintr-o regiune transfrontalieră au fost marcate de astfel de familii mixte. Fusese  o trăsătură europeană ce particularizase Banatul de altădată. Cel puțin zona lui urbană. Fenomenul e similar celui din epoca de modernizare a Occidentului. Până în anii 1970-1980, Lugojul fusese o urbe plurilingvă, multi- și interculturală, multiconfesională însoțită de un spirit ecumenic. Cu acest patrimoniu moștenit și trăit mi-am descoperit părinții. Limba maternă a mamei a fost româna. Urmase cursurile Școlii Notre-Dame din Lugoj. Totodată, era o foarte bună vorbitoare a limbilor germană și maghiară. Cunoștea dialectul șvăbesc, învățat în conversațiile cu prietenii din copilărie. În casă, în permanență auzeam vorbindu-se în trei limbi, ceea ce era firesc în familiile instruite din Lugoj, Timișoara, Arad, Reșița, Jimbolia, Sânnicolau Mare, Lipova, dar și în acelea din comunele Banatului (cu precădere în acelea din zona de câmpie). La fel stăteau lucrurile în partea sârbească a regiunii, la Vršac, Biserica Albă, Zrenjanin.

– Cum ați ajuns la Liceul din orașul Ineu?

– Aveam trei ani când tatăl meu a fost obligat să părăsească Lugojul spre a-și căuta un loc de muncă. Împreună cu el și cu mama, ne-am mutat dintr-o localitate într-alta, pe ruta Lugoj, Arad, Tileagd, Bocsig, Ineu. După ce supraviețuise legilor rasiale din timpul războiului, în anii 1950-1969 s-a confruntat cu marginalizarea noului regim totalitar. Pe scurt, în anul 1960, am ajuns la Ineu. Acolo mi-am urmat studiile gimnaziale și liceale, având dascăli remarcabili. Comparativ cu Lugojul, Ineul avea o altă fizionomie socială și culturală. Copil fiind, m-am adaptat și integrat repede în orășelul de la poalele Dealului Mocrea ajungând să-mi placă nespus școala, ineuanii și peisajul. Am multe amintiri plăcute, mai ales despre fostul Liceu Real-Umanist, astăzi, Colegiul Național Mihai Viteazu: dascăli excepționali, condiții de studiu foarte bune, educație în stil clasic, complementară celei de-acasă. Acolo mi-am început pregătirea pentru admiterea la facultate, pentru viitoarea carieră, domnișoara Sidonia Martin fiind profesoara care mi-a îndrumat cei dintâi pași. M-au marcat rigoarea și disciplina ei, gândirea liberă, examinarea critică a istoriei, interpretările, ipotezele și sinteza temelor predate.

Studiile universitare v-au purtat prin Cluj-Napoca. Care profesori au contribuit la modelarea personalității Dvs. științifice?

Pompiliu Teodor fusese unul dintre profesorii care au contribuit la formarea mea. E vorba de un intelectual cu o vastă cultură, de un cercetător strălucit, având o binemeritată recunoaștere națională și internațională a rezultatelor muncii sale. Ca pedagog, și-a dedicat mult timp pregătirii studenților, orientării și integrării lor în mediul academic. În ceea ce mă privește, rememorez cu plăcere vizitele pe care i le făceam la biroul din strada Napoca 11. Petreceam împreună ore întregi, dialogând pe o diversitate de subiecte, încurajările primite fiind de bun augur pentru viitoarea carieră de istoric și de profesor. Am avut și alți profesori de prim rang, între aceștia, așezându-i pe Camil Mureșan și Samuel Goldenberg. Prin cursurile lor, m-am familiarizat cu temele fundamentale ale istoriilor europeană și universală.  

În timpul studiilor de licență de la Cluj, Camil Mureșan fusese decanul Facultății de Istorie-Filozofie. Prin managementul facultății, prin limbaj și prin talentul de a-și susține cursurile și prin conținut era cu totul diferit de comportamentul și ideologia praticate de regimul național-comunist al lui Ceaușescu. De departe a fost cel mai pro-occidental dintre profesorii pe care i-am întîlnit la Cluj. S-a impus în fața colegilor și a studenților prin știință și eleganță, prin clasica formație academică. După aproape două decenii de la absolvirea studiilor de licență, a făcut parte din comisia mea de doctorat de la Universitatea din București (1992), susținînd un referat științific impecabil despre conținutul tezei.

Cât despre Samuel Goldenberg, l-am cultivat în anii de după licență, cînd am purtat lungi discuții despre cercetare, despre posibila mea activitate într-un institut academic, dar mai ales despre diversitatea comunităților cultural-lingvistice și religioase ale Transilvaniei. Între altele, îmi recomandase să studiez istoria evreilor ortodocși și a celor neologi transilvani. Atunci când am fost bursier al Maison des Sciences de l’Homme din Paris, am aflat de la Paule Braudel – soția istoricului Fernand Braudel – că Samuel Goldenberg fusese alături de C. C. Giurăscu unul dintre cei doi istorici români ce au purtat o corespondență pe teme de istorie cu celebrul savant francez.

– Obținerea doctoratului, pentru a deveni cadru didactic universitar, v-a atașat de regretatul academician Răzvan Theodorescu. Ce a însemnat această colaborare în cadrul Universității din București?

– Încă din copilărie mi-a plăcut Răzvan Theodorescu. L-am văzut și ascultat întâia oară în emisiuni televizate vorbind despre trecutul istoric într-o notă originală și cu o bogăție de informații și idei științifice greu accesibile la acea vreme într-un stat comunist. L-am cunoscut în timpul unei vizite la Timișoara. Cred, era în anul 1979-1980. Apoi, timp de 43 de ani, am avut o colaborare neîntreruptă, întâlnindu-l în multe ipostaze, cercetător, profesor, rector, director al Radioteleviziunii, ministru al Culturii, academician și vicepreședinte al Academiei Române. De fiecare dată ieșea în evidență vocația sa de profesor, nedezmințită până în ultima clipă. Răzvan Theodorescu mi-a făcut o impresie deosebită prin limbaj, idei, mesaje, prin curiozitatea și plăcerea dialogului autentic. Așa se explică nenumăratele întrevederi și bucuria dialogului continuu.

Desigur, doctoratul îmi era util, dar personalitatea coordonatorului era esențială. Ca cel dintâi doctorand al său în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, am primit toată atenția, o permanentă și remarcabilă îndrumare științifică în istoria culturii și a artelor românești și universale, în istoria intelectuală a Europei. Profesorul Theodorescu a scris și a vorbit ca nimeni altul dintre colegii de breaslă despre istoriile regionale, cultural-lingvistice și religioase ale României. De la debutul editorial și până la finele impresionantei sale cariere științifice a înțeles că istoria României poate și trebuie scrisă fără complexe, integrată zonal și european, descoperind și propunând perspectiva timpului nostru asupra trecutului, dorind totodată să contribuie la înțelegerea lumii în care trăim. În ianuarie anul acesta (2023), ne gândeam la o posibilă întâlnire publică la Timișoara, în contextul în care orașul deține titlul de capitală europeană a culturii, iar eu mă aflu la ora unui bilanț. Memorabile sunt opera istorico-istoriografică și biografia personală a lui Răzvan Theodorescu. Ambele merită a fi cercetate și narate pentru o adevărată cunoaștere și recunoaștere a acestei personalități exemplare a vieții intelectuale a României postbelice.

Sunteți, după cum ați spus, un om fericit și continuați să vă bucurați de o viață împlinită. Sunteți un bărbat frumos, elegant, preocupat de ținuta estetică, de virtute intelectuală, curios și aspirant spre glorie, aplecat spre prietenie și solidaritate, comunicativ și fermecător. Ați fost avantajat de relația congruentă dintre „a fi șarmant” și „a fi deștept”?

Sunt „în căutarea fericirii”, cum îi plăcea filozofului Bertrand Russel să spună! E adevărat, prin cercetare și scris, m-am bucurat că mi-am găsit un drum și un scop în viață. Cât despre aplecarea spre estetică și virtute intelectuală, prietenie și solidaritate, trebuie să recunosc că îmi pasă de toate. Curiozitatea e o trăsătură ce particularizează omul în general și studiosul în mod special. Ea e utilă celui ce vrea să descopere și să înțeleagă măcar și un fragment din sofisticata societate globală în care trăim.

În fine, răspunzând la întrebarea Dvs., întotdeauna am considerat că e de dorit să fii pregătit pentru întâlnirea cu cititorii, cu studenții, cu cei ce audiază conferințele tale. În comunicarea cu publicul, eleganța venită din suflet și din minte mi-a fost o călăuză. Dar, de aici și până la înțelesul atribuit de receptor noțiunilor de <șarmant> și <deștept> e o cale lungă.

– Ce motivație ați avut – poate sugerată de multiculturalitatea Lugojului – oraș cosmopolit – să scrieți despre identitate, națiune, popor, neam?

– Avocaţii educaţiei şi filozofiei multiculturalității sunt de părere că toate culturile trebuie să se bucure de un fel de integritate, să beneficieze de un anumit respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere sau supuse opresiunii de către culturile dominante. În această accepţiune, idealurile personale sau ale societăţilor sunt, în primul rând, idealuri ale culturilor particulare, aspiraţii circumscrise tradiţiilor locale şi care se bazează pe capacitatea de conservare a habitatului moştenit de la generaţiile precedente. Ele reprezintă o gîndire întemeiată pe trăsături psihologice distincte ale comunităţilor regionale și naţionale. Diferenţialismul lingvistic devine, în acest caz, promotor al monoculturalismului, un constant reper pentru o ipotetică demnitate, în care identitatea ar fi conferită în baza limbii vorbite. Problema pe care o ridică societatea democratică liberală este cum anume să fie respectate culturile ce afişează atitudini de superioritate etnică sau rasială, ştiut fiind că ele intră în contradicţie cu alte culturi. Una dintre dificultăţile majore priveşte concilierea culturilor pretins superioare cu obligativitatea tratării oamenilor ca fiinţe egale.

Prin urmare, există limite ale cererii privind politica recunoaşterii culturilor particulare. În cazul regiunilor Europei Centrale și de Est, configurația multiculturală și identitățile hibride continuă să reprezinte o realitate de care n-au făcut abstracție administrațiile imperiale și nu ar trebui să se dezică nici ideologii etnonațiunii. E acesta motivul pentru care, o dată cu răspîndirea ideii etnonaționale, conceptualizarea modernității, respectiv modelele de gîndire politică și societală se confruntă cu diferite înțelesuri și discursuri, cu o suită de contradicții ideologice.

Sunteți bănățean cu preocupări legate de identitate. Ați rămas în Timișoara, deși puteați fi ademenit în alte centre universitare din țară și străinătate. Ba, mai mult, ați scris volume și studii referitoare la istoria Banatului, la interculturalitatea acestui topos. Care ar fi principalele caracteristici specifice bănățeanului?

În studiile vechi și noi – unele datează din anii 1976-1989 – m-a preocupat evidențierea interferențelor socio-culturale care au caracterizat Banatul în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și care, în parte, l-au modelat și în prima jumătate a secolului al XX-lea. O trăsătură aparte vine din faptul că, începând cu epoca otomană (1552) și continuând cu aceea habsburgică, Banatul n-a avut o nobilime, pământurile fiind timp de sute de ani proprietatea sultanului, respectiv a împăratului. De aici, – absența iobăgiei, a conflictelor și a luptelor sociale. O altă trăsătură ce particularizează regiunea e debutul modernizării administrative și economice o dată cu reformele Mariei Theresia și Iosif al II-lea. În al treilea rînd, procesul de alfabetizare al masei începe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, făcînd posibilă emanciparea socială și diversificarea ocupațiilor. În fine, colonizările Habsburgilor au atras după sine un experiment reușit al multi- și interculturalității, devenit modelul central-european al coabitării pașnice. Reorganizarea demografică și modelarea societății își au rădăcinile în politicile mercantiliste ale Vienei. Atunci, populația Timișoarei și a Banatului s-a deschis către preocupările unui mediu social-cultural cosmopolit, rațional, luminat și în același timp orientat spre valori. Toate caracteristicile amintite, multe altele, ne invită la o înțelegere cuprinzătoare a trecutului. Ce vreau să spun? Bănățenii au reprezentat o identitate regională, în viața cărora tradițiile creștine s-au interferat cu acelea musulmane și iudaice, iar cele ortodoxo-bizantine ale Sud-Estului s-au întîlnit cu acelea romano-catolice ale Europei Centrale. În lumea aceasta a existat – la fel ca în cea mediteraneană cînd începuse schimbul intens de mărfuri și capitalismul – „o reciprocitate a serviciilor făcute” (Braudel). Limbile Banatului au fost româna, sârba, germana, maghiara, bulgara, slovaca, idiș, ebraica, ladino, romani, fiecare transferând cuvinte și noțiuni celeilalte. Dacă ar fi fost cultivat – așa cum în deceniul postcomunist speram că se va întâmpla – trecutul multi- și intercultural al Banatului putea să redevină trăsătura unei regiuni frontaliere și transfrontaliere, o pildă pentru pragmatica integrare europeană a României și a statelor vecine ei. Cum vedem astăzi, amintita perspectivă a fost una utopică.

– Să trecem, stimate domnule profesor, la activitatea dvs. științifică. Toate cărțile vă reprezintă. Aveți o preferință pentru vreo idee dezvoltată cu dăruire într-un volum (sau mai multe)?

– Într-adevăr, cărțile mă reprezintă cel mai bine, ele sunt parte din biografia mea transpusă sub formă de narațiune a faptelor și a ideilor. În ultimele decenii mă preocupă intens istoria conceptelor și istoria conceptuală sau teoria istoriei. De ce? În primul rând pentru că am găsit că e important să pun întrebări privind trecutul. În al doilea rând, metodele de studiu ale istoriei presupun o înnoire periodică. În al treilea rând, cunoașterea istorică și cunoașterea filozofică merg mână în mână, știința însemnând asocierea rezultatelor cercetărilor lor.

– Ați manifestat un interes constant pentru Istoria evreilor din România (1996) și pentru Istoria evreilor din Banat (1999). Ați integrat problematica aceasta în interculturalitatea specifică Europei Oriental-Centrale. Ce tipuri de Convergențe spirituale (1986) ați regăsit în interpretările istorice și contemporane?

– Cărțile la care vă referiți sunt rezultatul muncii începută în anul 1980 prin cercetarea Arhivelor Comunităților Evreiești din Timișoara și Arad, a Arhivei Federației Comunităților Evreiești din  București. Am continuat să studiez și să înțeleg mult mai bine istoria evreilor din Banat și din România atunci când am fost invitat al Rabinatului din Budapesta. Fusesem recomandat de binecunoscutul și apreciatul prim-rabin al Timișoarei, dr. Ernest Neumann, îndrumarea primind-o din partea eminentului istoric, profesor și rector, Scheiber Sándor. Alături de alte teme de studiu, am continuat să fiu preocupat de cultura și istoria evreilor, stagiile de pregătire de la Ierusalim, Berlin și Bonn fiind foarte productive. S-a întâmplat să finalizez cele două cărți în a doua jumătate a anilor 1990, completând informațiile documentare și interpretările. La fel ca în cazul întâlnirilor intelectuale dintre români-sârbi-germani-maghiari, prezentate în cartea Convergențe spirituale, cele depsre Istoria evreilor din România și Istoria evreilor din Banat au în centrul atenției locul și rolul coabitării multi- și interculturale, respectiv cum și de ce evreii au avut o contribuție remarcabilă la economia, comerțul, industria, știința, școlile și presa din România în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Cercetările și cărțile amintite n-au trecut sub tăcere momentele tragice din trecutul evreilor din România, devenind de referință în bibliografia de specialitate. Mă număr între istoricii români care consideră că tragediile istorice trebuie asumate, lucru posibil prin efortul instituțiilor publice românești. Sînt sigur că în felul acesta vom însănătoși și reînnoi relațiile de prietenie dintre români și evrei.

– Cine este Reinhart Koselleck și ce motivație v-a animat să construiți o relație privilegiată cu „istoria conceptuală”. Schimbând conceptele (sau nuanțându-le), se schimbă modul de înțelege a istoria? Chiar afirmați că „nu există o istorie obiectivă”, ci doar o narare a istoriei”, iar orice narațiune excelează prin subiectivitate. Credeți că „mutabilitatea semantică” are capacitatea de a sprijini apropierea faptelor istorice de realitatea lor evenimențială?

– Reinhart Koselleck este unul dintre cei mai importanți istorici din secolul al XX-lea. Împreună cu Otto Brunner și Werner Conze a inițiat, coordonat și editat un lexicon în opt volume al conceptelor de fundamentale din limbajele social-politice germane. E vorba de foarte valoroasa contribuție intitulată Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland (1972-1996) de care nu poate face abstracție nici o istoriografie intenționând să cunoască evoluția gîndirii politice în propria limbă națională. Prin astfel de metode de lucru, cultura umanistă din Germania a primit un util și fecund instrument de lucru pentru înțelegerea istoriei și a impactului ei în prezent. În ceea ce mă privește m-am ocupat de cercetarea evoluției mai multor concepte românești, observând că vocabularul construit cu ajutorul lor e insuficient adaptat timpului nostru, respectiv schimbărilor social-politice care se petrec în lume. Nu noi schimbăm conceptele, ci ele primesc semnificații diferite în funcție de timp, loc, individ, societate, cultură, instituții și politică; ne familiarizăm cu realitățile din trecut și din prezent, iar spiritul critic prin care deosebim adevărul de ficțiune ne va ajuta să ne formăm o gândire politică matură, responsabilă. Iată de ce am susținut adesea că istoria nu e o simplă și naivă poveste despre trecut. Ea e o disciplină ce presupune problematizare, examinare critică a textelor, a faptelor și a evenimentelor, interpretări bazate pe argumente, precum și o reflecție din care să rezulte noi ipoteze de lucru. Istoria e legată de limbă, prin ea cercetăm și cunoaștem realitatea socială. Cum am scris într-un recent articol dedicat teoriei istoriei, Koselleck a observat că ritmurile temporale ale istoriei se modifică, atrăgând discontinuități, întreruperea vechilor reflexe în beneficiul gândirii și acțiunii. În cazul limbii germane, înțelesul conceptelor trimite la o reașezare a lucrurilor și a oamenilor, istoria contemporană a Germaniei demonstrând transformări accelerate. În privința conceptelor românești și a istoriei recente a României, limbajele social-politice indică reacții întârziate, schimbări lente și parțiale. Am explicat aceste lucruri pe larg în cartea Neam, Popor sau Națiune? (2003, 2005), reluând și aprofundând tema în Istoria României prin concepte (2010), ediție coordonată împreună cu Armin Heinen, la care au colaborat istorici, lingviști, juriști, politologi și filozofi din România, Germania, Franța, Olanda, Ungaria și SUA. 

– Ce ar trebui să înțelegem din următoarea apreciere a profesorului Iacob Mârza: „Victor Neumann surprinde rostul spiritual al așa-ziselor „coridoare culturale”?

– În Tentația lui Homo Europaeus. O istorie intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est (ediția a V-a, revăzută și completată a fost publicată de Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022) am acordat un rol deosebit <coridoarelor culturale>. Conceptul a fost folosit mai întâi de Răzvan Theodorescu pentru a demonstra legăturile medievale moldo-valahe cu Bizanțul. Eu l-am folosit pentru a arăta relația învățaților români, sași, sârbi, maghiari din Transilvania, Banat, Voivodina și Ungaria cu Occidentul, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Pe baza cercetărilor în vechile arhive și biblioteci, am descris circulația cărţilor, a cărturarilor şi a artiştilor. Am discutat reformele cu o mai mică sau mai mare încărcătură ideatică iluministă. Apoi, prin exemplificarea <coridoarelor culturale> –  în carte, sînt prezentate și sub formă de hărți – am discutat universalizarea conceptelor filozofice moderne, evidențiind totodată faptul că particularitățile locale n-au fost întrerupte. În Transilvania, alături de mediile nobiliare, şcoala şi cultura au făcut posibile ridicarea şi afirmarea elitelor. Intelectualii de diverse orientări religioase – reformați, catolici, greco-catolici, ortodocși, evrei – și de diverse limbi erau la curent cu orientările ştiinţifice şi ideologice germane şi, adesea, franceze și italiene. Unii dintre ei au ocupat funcţii publice, au elaborat articole și cărţi. Cel dintâi segment cu asemenea preocupări citea, scria, colecţiona cărţi şi tablouri, ocolind cenzura imperială austriacă ce împiedicase influenţele occidentale (mai ales în timpul și după Revoluţia Franceză de la 1789). Idealul era un Homo Novus de tip occidental, ceea ce a presupus un reformism de pe urma căruia să nu sufere sistemul. Transilvania avea să-și exprime propria idee privind modernizarea, tranziția fiind stimulată de aspirațiile elitelor.

– Alte personalități scriu despre „frământările unui grup intelectual cu vocație cosmopolită” (Murgescu), despre „curiozitatea fericită a lui Victor Neumann” (Theodorescu), despre „integrarea provinciei natale în context mai larg” (Zub), despre ”analiza istorică de largă respirație” (Berindei), despre „radiografierea lui homo europaeus” (M. Muthu), despre rescrierea „istoriei ideilor în sens european și liberal” (Marino) și altele. Poate că cititorii ar aștepta explicații ale autorului, sugerate de asemenea aprecieri ale unor înalți intelectuali români despre dvs. și opera publică. Vă invităm la o detaliere!

– În recenzia la cea de-a treia ediție a cărții Tentația lui Homo Europaeus (Polirom, 2006), istoricul Bogdan Murgescu a surprins exact starea de spirit a unora dintre intelectualii generației mele. În anii 1977-1989, mai multe articole și studii bine documentate nu au putut fi publicate. Alteori, după luni de așteptări, au văzut lumina tiparului. În fine, cartea în discuție a fost de două ori exclusă din planul Editurii Eminescu (în anii 1988 și 1989). Atât ideea de Europa, cât și orientarea cosmopolită a autorului nu erau deloc agreate de cei ce propagaseră protocronismul regimului Ceaușescu. Cu ani înainte de a fi primit dreptul de a frecventa școala doctorală, Răzvan Theodorescu a observat noutatea cercetărilor mele. În prefața la cartea Convergențe spirituale apreciase informațiile și interpretările privind istoriile regionale și intelectuale ale României și ale regiunilor învecinate ei. La fel și în aceea la Istoria Banatului, concepută și editată după o muncă de cercetare și redactare de lungă durată, la care au colaborat colegi din România, Serbia și Ungaria. Istoricii Al. Zub, Dan Berindei și Mircea Muthu au analizat atent conținutul cărții Convergențe spirituale și au subliniat informațiile arhivistice de primă mână, importanța perspectivei comparative, precum și contextualizările zonală și europeană ale faptelor și datelor social-culturale. Întâlnirile și dialogul cu istoricul literar Adrian Marino au avut ca rezultat preocupările mai intense de istoria ideilor. Comentariul său la cartea Tentația lui Homo Europaeus a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. În completarea celor afirmate de personalitățile de prim rang amintite, trebuie să spun că mult bine mi-au numeroasele întâlniri și discuții cu umanistul timișorean Eduard Pamfil. Cu mult înainte de a-l fi întâlnit și a-l fi citit pe Reinhart Koselleck, ele m-au îndemnat să mă apropii și să examinez trecutul prin  noțiunile și conceptele fundamentale formatoare ale vocabularului social-politic.

– Urmează două întrebări (oarecum banale, dar firești!): (1) Ce ați fi dorit să vă mai întreb? Ce proiecte de viitor aveți?

– O parte a presei cotidiene manifestă în ultimii ani un interes deosebit pentru biografia mea personală. Mai mulți jurnaliști și cadre didactice universitare s-au grăbit să-mi facă un portret deloc măgulitor. L-au prezentat nu numai în ziare și reviste de limbă română, ci și în acelea în limbi de circulație internațională. M-am întrebat în ce împrejurări poate fi importantă descrierea și cunoașterea vieții unui istoric? Când și de ce biografia mea este ori poate deveni o referință în cercetarea trecutului, mai ales a celui recent? Istoricul e chemat să lumineze lucrurile și, la fel ca în cazul oricărei teme, căutările, evaluările și interpretările lui depind de o pasiune ce i se permite, anume aceea de a înțelege. E vorba de o metodă modernă de cercetare, verbul a înțelege fiind unul ce arată dificultățile, dar și speranțele. Renunțînd la falsele „aere de arhanghel”, istoricul va ține seama de clasicele izvoare, dar va include și diversitatea propriilor sale experiențe de viață, ceea ce îi va facilita diagnosticarea relațiilor dintre oameni și grupuri, contribuind la înțelegerea trecutului. În felul acesta, întâlnirea dintre viață și știință va avea doar de cîștigat. E și acesta un motiv pentru care îmi place să cred că cel mai frumos și atașant proiect e cel ce urmează.

– Ani frumoși și spornici, distins intelectual, profesor și istoric.

Dialog realizat de Anton ILICA

 UZPR/Filiala Arad