◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro

Ar fi vrut să fie, la rându-i, dalb de bătrânețe. In memoriam Dimitrie Covalciuc (1947-2017)

Când  pe Dimitrie Covalciuc îl cuprindem în emoțiile amintirilor, acestora le asociem versul din poemul „La Bucovina” de Mihai Eminescu: Inima îmi bate, bate și nu tace… Este bătaia postmortem, aidoma celei care  i-a dat anilor vieții rosturi și înțelesuri, înălțându-l din valul ce ne bântuie. A fost cărturarul dureroasei Bucovine de Nord, „un om cât o țară”, cum îl numea istoricul literar Dimitrie Poptămaș în paginile almanahului „Țara fagilor” dedicat românilor bucovineni.

Dimitrie Covalciuc a purtat în adâncul ființei sale destinul pământului românesc bucovinean cutremurat de nenorocul istoriei, trădare, frică și moarte, ai cărui fii au fost deportați în friguroasa Siberie, uciși la Fântâna Albă sau izgoniți pentru totdeauna din locurile natale, șterse de pe fața pământului. Când la o ediție a Sărbătorii Limbii Române, la Cernăuți,  Dimitrie Covalciuc striga numele satelor românești, unele răspundeau prin prezență, altele, în locul răspunsului, treceau în triste momente de reculegere, căci Albovăți, Buci, Frunza, Prisaca, Țânteni, Probotești au fost nimicite până la ultima fărâmă de sălbăticia bolșevică. Aceste realități apar în scrierile istoricului și publicistului Covalciuc, în frământările conștiinței sale, în neodihna sa de a răspândi adevăr românesc și jurământ în numele adevărului românesc.

Spirit critic, intransigent,  era mereu în căutarea  documentelor,  fără de care, spunea, vorbim și acționăm la întâmplare. Documentele îl făceau puternic când  deveneau invincibile argumentum, dar îi aduceau atâtea neliniști când, nu o dată,  dispăreau fără urmă, ca cele din Sala Eminescu de la Universitatea din Cernăuți. Documentele, prin autoritatea lor,  îi dădeau dezinvoltura și bucuria nedisimulată când vorbea despre tânărul Eminescu care în 1875 răspândea la Cernăuți broșura scrisă de  Kogălniceanu despre împlinirea a 100 de ani de la răpirea Bucovinei de către austrieci sau despre anul 1885 când Eminescu și-a petrecut Crăciunul la Cernăuți, improvizând o reprezentație teatrală după o piesă de Alecsandri. De la Dimitrie Covalciuc am aflat cele mai multe date despre I. Sbiera, profesorul lui Eminescu la Cernăuți, unul dintre fondatorii Societății Academice de la 1866. Vorbea, ca într-un  „joc de icoane”, despre Ioan Drogle, cumnatul lui Eminescu, autor de abecedare care circulau în secolul al XIX-lea nu doar în Bucovina, ci și în Transilvania.  Descoperise documente pe care ar fi vrut să le prezinte public în Anul Eminescu, anul 2000, numai că „n-a încăput la cuvânt” (cum mărturisește într-un interviu),  manifestările organizate de Administrația de Stat de la Cernăuți fiind în limba ucraineană. Era un reputat eminescolog, publicând frecvent în paginile publicației „Zorile Bucovinei” recitiri ale operei  eminesciane.

Când l-am rugat să ne fie dascăl într-o expediție de reporter inițiată de emisiunea „Vitralii” de la Radio România Tg.Mureș, De la Blaj la Cernăuți (o rescriere a drumului lui Eminescu, cel din 1866, inversând punctul de plecare și cel de sosire), ne-a invitat, mai întâi, să vedem Statuia lui Eminescu de la Cernăuți, mărturisindu-ne: Parcă creștem aici când vedem statuia, simțind cum privirile Poetului sunt îndreptate spre Nistru. Apoi, ne-a făcut să simțim tragedia și sublimul Bucovinei la Boian, în Biserica lui Neculce, pe locurile copilăriei lui Ciprian Porumbescu,  în satul Mahala care a dat-o pe Anița Nandriș, cea care a scris cartea „20 de ani în Siberia”. Ne-a dus să vedem mormintele academicienilor români, cu urmele lor de profanare, sau înspre Nistru, pe locuri unde sate românești  au fost rase de pe fața pământului.

„Mă grăbesc”, spunea, să arunc „fâșii de lumină” asupra evenimentelor despre care nu mai vorbește nimeni și, în acest sens, își revedea teza de doctorat, o istorie a Bucovinei după război, spre a fi reeditată, spre a nu se uita anii ‘52-53 când Moscova a poruncit să fie strămutată populația românească în regiunile sudice ale Ucrainei, să fie demolate casele, în locul lor amenajându-se poligoane de tancuri. Erau relevante documentele despre aceste masacre,  după care un ucrainean  de la Arhivele Grănicerilor din Moscova a făcut copii, spunându-i lui Dimitrie Covalciuc: „Aceasta e istoria și lacrima voastră. Cumpărați-le!”  Documentele au rămas acolo, căci,  spunea Dimitrie Covalciuc: „Am dat alarma în țară! Nimic…!”.

Publica prin Institutul Obștesc de Istorie „Dimitrie Onciul” monografii sătești, restabilea listele deportaților, deschidea muzee ale satelor, aduna imensități de înscrisuri pentru cartea rară ce se tipărea la Târgu-Mureș prin grija prietenului său, Dimitrie Poptămaș, Țara fagilor.

Vorbea cu indignare despre anul 1997 când cineva  s-a grăbit cu semnarea Tratatului României cu Ucraina. „De atunci, entuziasmul la Cernăuți a murit. După semnarea Tratatului a început discordia între români, dezorientarea. Țara a început a ne uita. E foarte dureros. 42 de parlamentari români ne-au promis că vor crea o comisie de monitorizare și, pentru orice încălcare a drepturilor noastre, se va bate alarma. S-a zis, dar nu s-a făcut. Suntem lăsați în voia soartei.”

L-am privit și în lumina casei părintești, la Oprișeni, în apropiere de Cernăuți, descoperindu-i dragostea puternică față de leagăn, părinți, rădăcini, locul din care își lua și temeritate și răbdare și speranțe; locul în care vorbea de cei vechi, de buneii cei „dalbi de bătrânețe”, pentru care ne-am făcut și noi semnul crucii întru izbândire în Biserica din Oprișeni pe fundalul unui dureros suspin al sătenilor, ascultându-l pe actorul Ion Săsăran rostind poemele lui Octavian Goga, „La noi” și „Oltul”. Erau zilele unei călătorii a târgumureșenilor în Bucovina de Nord.

Cât de mult ar fi vrut, cât de mult am fi vrut să-l știm pe Dimitrie Covalciuc, el  tare ca muntele și blând precum câmpia, să ajungă să fie, la rându-i,  bunelul „dalb de bătrânețe”. I-a fost curmat prea repede drumul vieții, însă drumul veșnicirii sale abia începe.

Valentin Marica / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *