Neuitatul poet OCTAVIAN DOCLIN (17 februarie 1950, Doclin, Caraș-Severin – 11 februarie 2020, Reșița) rămâne, fără îndoială, unul din poeții de prim-plan ai Banatului de Munte, prin zecile și zecile de volume de poezie care l-au consacrat, dar și prin frumoasa revistă „Reflex”, „fanion al Reșiței culturale”, la ale cărei Colocvii anuale de la Băile Herculane am participat în câteva rânduri (în toamna lui 2022 a avut loc a XXI-a ediție). Ultima ediție la care am luat parte a fost găzduită la Reșița, în iunie 2019, când scriitorii invitați au avut parte de o rară surpriză: excursia la Anina, de unde cu trenul montan s-a mers preț de două ore pe linia ferată Oravița – Anina, pe așa-numitul Semering bănățean, prima cale ferată de munte construită pe teritoriul României și inaugurată la 15 decembrie 1863.
Cu același prilej, s-a vizitat vechiul teatru din Oravița, cel mai vechi din Romania (construit în anul 1816 după modelul teatrului „Burgtheater” din Viena, prima clădire de teatru din Banat construită din piatră, precum și prima clădire din Europa luminată cu ajutorul lămpilor cu acetilenă). Teatrul acesta din vechea localitate minieră Oravița a fost inaugurat în 1817 de împăratul Francisc I al Austriei și de împărăteasa Carolina Augusta. Clădirea teatrului amintește și de prezența pe scena sa a tânărului Mihai Eminescu, ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, cu care a cutreierat Banatul în vara lui 1864. Acolo l-am cunoscut pe amfitrionul cultural al Oraviței de azi, poetul, documentaristul, istoricul și criticul literar Ionel Bota, el însuși editor de reviste și cărți, totodată promotorul cultural cel mai cunoscut din zonă.
Am cunoscut cu aceste prilejuri o parte aleasă din lumea cultural-literară a Banatului de Munte, și nu numai, de vreme ce invitații Colocviilor erau scriitori și din alte zone ale Banatului (Lugoj, Timișoara, Arad etc.), ba chiar din diferite centre culturale din mai toate regiunile țării (Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Maramureș etc.).
Poetul Octavian Doclin era sufletul acestor manifestări cultural-artistice de anvergură, un spiritus rector al vieții culturale reșițene, cu prietenie, moderație, deplină convingere, un om care, arzând cu totală dăruire pe altarul culturii, a lăsat în urmă o Operă, care îl exprimă perfect și pe de-a-ntregul, și o construcție revuistică demnă de a rămâne în cultura bănățeană, dar și în istoria celei naționale, în care Banatul vine cu zestrea lui și cu pigmentul de autenticitate și specificitate, în sensul literar al modulației majore, contribuind astfel la conturarea cât mai exactă a Tabloului național de valori…
Am scris de mai multe ori despre poezia lui Octavian Doclin, ultima prefață alcătuită fiind aceea la antologia din 2020, apărută în colecția „O sută și una de poezii”, la Editura Academiei Române. Cartea a ajuns la Reșița pe ultima sută de metri, fiind lansată în ziua de 13 februarie 2020, după slujba de prohodire a Poetului, care decedase în noaptea de 11 februarie în Secția de Cardiologie a Spitalului Județean de Urgență din Reșița.
Autor a peste 40 de volume de poezie, Octavian Doclin (profesor la Bixad – Satu Mare, apoi referent de specialitate în cadrul Centrului Judeţean Caraş-Severin), a fost redactor-şef și fondator al revistei „Reflex – artă, cultură, civilizaţie”, coordonator al Bibliotecii Reflex, director al Editurii Modus din Reşiţa, întemeietor și preşedinte al Fundaţiei Cultural-Sociale „Octavian Doclin” din Reşiţa. A fost, de asemenea, membru al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (în perioada 1990-2005, în Comitetul de conducere), membru al Societăţii de Ştiinţe Filologie din România – Filiala Reşiţa și membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
De-a lungul vremii i s-au acordat zeci de premii, între care amintim Premiul pentru Poezie al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1992, 2002), Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1996); Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, Bistriţa (1998, 2002); Premiul „C. S. Anderco”, la Fontiera Poesis, Satu Mare (1999); Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional EMIA – Deva (2005); Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu”, Oraviţa (2006); Comunitatea natală i-a conferit titlul de „Cetăţean de onoare” al comunei Doclin și al municipiului Reşiţa, iar Ministerul Culturii și Patrimoniului Național titlul de „Senior al culturii caraș-severinene”. Din 2004 este deținător al Ordinului „Meritul Cultural în Grad de Cavaler pentru Literatură”.
L-am cunoscut încă din 1972, în cadrul unei sesiuni naționale de comunicări științifice care a avut loc la Oradea, așa că vreme de aproape o jumătate de secol am fost la curent cu afirmarea sa poetică, încă din 1988 publicând în „Luceafărul” (nr. 13/ 1988, p. 1), în cadrul rubricii „Prezența tânărului scriitor”, un comentariu despre elogiul adus „poemului scurt”, inclusiv prin abordările sale editoriale.
*
Recentul volum de POEZII / ΠΟΕЗИЈΑ, semnat de Octavian Doclin, apare în Editura TIM, coordonată de criticul și istoricul literar Gh. Jurma (Reșița, 2023, 92 p.). Este o ediție selectivă bilingvă româno-macedoneană (redactor: Ada D. Cruceanu), traducerea aparținând lui Aliki Telescu, iar prefața lui Zenovie Cârlugea (doar în macedoneană).
Este de remarcat selecția dintr-o anumită perspectivă realizată de Ada D. Cruceanu (soția defunctului poet, ea însăși preluând con brio conducerea și editarea în continuare a „REFLEX”-ului reșițean, precum și derularea în continuare a Colocviilor „Reflex”). Noi înșine i-am dedicat lui Octavian Doclin un comentariu la o carte din urmă intitulat „Un poet tragic”, întrucât fiorul thanatic era atât de obsesiv asumat de poezia lui, încât mai toată lirica docliniană are ca supratemă această idee tragică (cu întregul complex metaforic-simbolic, între care evidentă este imagistica decantând ipostazierea motivului „Subteranei”, al „Scribului”, al „Domeniului”, al pietrei „Eben-Ezer”, al „Casei Poetului” etc.). Un întreg complex motivic foarte bine articulat imagistic și estetic, punând în evidență trăirile de profunzime ale poetului și „cruzimile” pe care le simțea pe propria-i piele salahorind în carierele de marmoră ale Poemului. Chiar poezia de început, „Călăul”, transmite acest sentiment de „victimă” al luptei cu Cuvântul, un dolorism specific spiritului doclinian: „Văzând Casa Poemului în întuneric/ dădu buzna pe ușa din spate/ o voce necunoscută însă/ îl țintui în prag/ – păzește-ți spatele/ întoarse privirea/ se făcu lumină deodată/ și se trezi pe neașteptate/ cu mâinile încătușate/ Poemul îi apăru în față/ cum un călău/ cu poema decapitată/ (așadar cu capul poemei în mîini).”
A doua piesă este HOHOTUL (reluată pe coperta a IV-a), de aceeași premoniție grea, aproape sufocantă, comunicând o respirație frustă și laconică în spiritul și litera poemului: „Când s-a împlinit vremea/ plecării din poem/ el, poetul, nepăsător/ mai degrabă laș/ și-a luat rămas bun/ numai de la poemă/ din cortul celui dintâi/ s-a auzit doar un prelung/ hohot de rîs.” Despre „angoase”, „toate angoasele”, „creieri atrofiați”, „halucinațiile nopților arse-cenușă”, toate trăite „printr-un anotimp biciuit-cravașat/ de ultima viziune a unei morți/ pe-trecute demult”, avem mărturie în poemul „Ar mai trebui”, dedicat „prietenului și colegului de arme”, criticul, eseistul și traducătorul Marcel Pop-Corniș. Iată, în aceeași fabulatorie viziune thanatică poemul „Ieșirea – Exodul – Răpirea”, în care apare silueta Poetului cu referențialitate expresă la alte metafore-simbol destul de centrale și structurante (Stăpânul, Domeniul, Pivnicerul, Scribul „cu Cartea sub braț”) ale meditației grave, un teritoriu definit imagistic și asumat ca experiență limită: „Privea prin gaura cheii cărții descuiate/ poemul/ cum spală picioarele cuvintelor/ poemei/ cu untdelemnul și vinul/ ascunse de Pivnicer/ în toți anii stăpânirii Domeniului/ de către Stăpânul acum dispărut/ fără urmă/ se spune că la sfârșitul spălării/ Scribul fu văzut plecînd cu Cartea sub braț/ după ce în zadar a încercat/ să afle citind din ea/ ce a urmat/ și de atunci nici de el/ nu s-a mai auzit ceva.”
Sau mai direct această piesă „Moartea după Doclin (o altă nouă biografie)”, cu imaginea cutremurătoare a „Subteranei” în care Poetul se refugia temporar, încercat de mitul lucidității extreme: „Gura Subteranei nemiloasă/ ca a chitului/ înghițind chepengul/ în burta lui/ poetul – ca între pereți de plută/ odinioară -/ îi dictează tânărului Scrib/ o altă nouă biografie/ «moartea după Doclin.»”. Sau poemul „Jocul” care începe ex abrupto: „Aseară a trecut pe la mine moartea/ provocîndu-mă la o partidă de pocher/ (afară ploua în casă era întuneric)…” și se termină cu o fină ironie la adresa contemporanilor: „iar eu acum după ce am trăit și transcris toate acestea/ ca un sărut ce se retrage obosit și discret în colțul buzelor/ plec să mă culc în interiorul poemului/ închizîndu-i toate ușile/ și spunîndu-vă sincer și binedispus/ bună dimineața odihniții mei/ jucați în numele meu revanșa”. Este unul din cele mai frumoase poeme imaginate de O. Doclin, precum „Poet și călău”: „Poetul scriind poemul/ îl decapitează de bunăvoie./ Ochii mîna-i îmbracă/ într-o lumină de forță./ Cuvintele se împrăștie în trup/ ca un stup în derivă? (…)/ Ospățul s-a terminat. Poemul poate fi părăsit./ Poetul se ridică de la masă./ Ca un măslin verde.”
Volumul cuprinde și piese lirice engramate biografic, așa-zisele „biografeme” evident transfigurate în nota unei autentice poetici, plină de specificitate și originalitate: Lumina s-a tulburat/ în ochii lui de copil/ de-atunci/ o văpaie țîșnește din el/ cum roiul părăsind înnebunit stupul/ numai când își amintește/ că a lăsat în urma lui/ semințele faptelor sterpe rătăcite/ asemenea unor copii orbi.” (Văpaia). Foarte sugestive în spiritul morigerator al acestor elemente „biografice”, intrate în conjuncție cu regimul grav al poeziei de mai târziu, sunt poemele: „Mușuroiul”, „Ciocîrlia, melcul și copilul bătrîn”, „Salamandra”, „Ajuns din urmă”, „Neînțelegerea”, „Clopotul” ș.a.
În toate acestea poetul Octavian Doclin – „curat și nebiruit”, vizionar încercat de „Muntele și Iluzia” – se „zidește” într-un vis mirabil, Poezia fiind acea „marmoră” care se deschide „în graiul cel dulce al trandafirului”: O, marmora:/ se va deschide privirilor noastre ca o grădină veche,/ precum un pustiu înflorit/ la ruga în graiul cel dulce al trandafirului.”
O întâlnire cu „Arhivarul șef, memoria lumii” este de o referință expresă decantând, à la Edgar Allan Poe ori, mai în spațiul nostru, Nichita Stănescu, un fantasmatic presentiment thanatic, transpus într-un dialog de gravitate extremă: „am auzit bătăi scurte în ușa camerei de bibliotecă:/ -Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată./ Gassenheimer, mi-a răspuns o voce șoptită./ Bine, dar tu nu ești moartea, tu nu ești moartea nu pot/ să-ți deschid, i-am răspuns./O carte căzuse din bibliotecă și în timp ce mîna mea așternea/ pe hîrtie ultimul cuvînt al acestui poem/ am auzit bătăi scurte în ușa camerei de bibliotecă:/ -Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată./ -Arhivarul șef, mi-a răspuns o voce șoptită./ Bine, dar tu nu ești moartea, nu ești moartea nu pot/ să-ți deschid, i-am răspuns./ O carte căzuse din bibliotecă și în timp ce mîna mea/ punea punct după ultimul cuvînt al acestui poem/ am auzit bătăi scurte în ușa camerei de bibliotecă:/-Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată./-Eu sunt memoria lumii, eu sunt moartea de dinaintea morții.”
Și astfel, poezia lui Octavian Doclin se conturează drept o artă poetică mereu reluată, în varii ipostazieri și imagini, comunicând sensul tragic al destinului, poetul fiind în prima linie și căzând ca atare, cu o fină aluzie ironică la adresa celor care n-au ajuns să cunoască moartea. El este, vrea să ne spună omul Doclin, poetul care se sacrifică, nepăsîndu-i să iasă în fața puștii: „Ca un animal de pradă, hăituit și rănit,/ în bătaia ușoară a puștii,/ a ieșit el în fața cuvîntului,/ cu palma stîngă întinsă, rostind doar atît:/ acesta este locul unde am ținut ascunsă/ imaginea reală, lucrată în filigran,/ a morții, pe care voi n-ați ajuns s-o cunoașteți./ Astfel a vorbit. Și atît. După care/ a întors spatele cuvîntului./ Cuvîntul praf se făcu. Și mîna pulbere.” („Praf și pulbere”).
„Este o poezie plină de durere, de parcă ar fi scris în pragul morții”, constată traducătoarea în macedoneană Aliki Telescu, într-o scrisoare adresată Adei D. Cruceanu, datată „16 aprilie 2023” (în dimineața Paștilor), document-mesaj cu care se încheie reușita antologie POEZII / ΠΟΕЗИЈΑ, reamintindu-ne spiritul urgent tragic al poeziei neuitatului OCTAVIAN DOCLIN.
Prezența traducere în macedoneană se adaugă, precum o confirmare în spații culturale mai largi, celorlalte aparții editoriale în engleză, germana, sârbă, bulgară…
Zenovie Cârlugea