Eroii sunt legende vii, caractere puternice, personalităţi ale neamului românesc a căror venerare trebuie să fie permanentă, nu pasageră (doar cu prilejul anumitor aniversări), însă e necesar să devină parte a fiinţei fiecăruia dintre noi. Ei, eroii, au plecat pe front, și-au făcut datoria față de patrie, iar cei care s-au mai întors din confruntările celui de-al Doilea Război Mondial au avut tăria să înfrunte vicisitudinile vieții, printre care cele mai intolerabile au fost: regimul discreţionar comunist, marginalizările, condamnările, uitarea şi blasfemia. Tăcuţi, dar demni, au strâns din pumni, și-au refăcut rândurile împuţinate de gloanţele duşmane sau de infamia vremurilor în care au viețuit și au continuat să țină în mâini drapelul, iar în inimi dragostea de ţară. Oare noi, cei de azi, ne putem ridica la înălțimea moștenirii pe care ne-au lăsat-o? Se spune că viaţa cea mai scurtă şi mai neliniştită o au cei care uită de trecut, neglijează prezentul şi se tem de viitor. Mă consider norocos şi privilegiat, pentru că, în ultimii ani ai carierei mele, m-am însoţit (în cadrul unor proiecte) cu câţiva dintre cei care figurează în galeria de eroi ai neamului românesc. Generalii Dragnea, Atanasiu, Bărboi şi Ioniţă m-au impresionat prin vitalitatea lor şi m-au încurajat prin pilda personală să mai sper că totuși ţara nu o să-i uite pe cei vrednici şi o să continue să le acorde respectul cuvenit. De la dânşii am învăţat mai multă istorie, am cunoscut prin intermediul cărţilor ce le poartă semnătura pe câţiva dintre cei care, deşi nu mai sunt printre noi, trăiesc prin spiritul şi jertfa lor, după cum am învăţat că sinteza vieţii unui om poate (con)sta și în valoarea actului său ultim. Și mai cred că aceasta este emblema pe care o putem găsi pe crucile mormintelor eroilor noștri: SACRIFICIU, DEMNITATE ŞI ONOARE! Iată de ce, de Ziua Eroilor, voi evoca un moment din întâlnirea mea cu un erou, veteranul de război, gl.lt. (rz.) Vasile BĂRBOI (participant la întreaga campanie militară a celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est, cât și pe cel de Vest, fiind decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică de virtute militară), fost şef de Stat Major la Comandamentul Artileriei Forțelor Armate Române, până în anul 1981, când a ieşit la pensie. În perioada 2002-2003, o întâmplare fericită, pe care apoi am considerat-o un privilegiu, a făcut să colaborez cu dânsul şi să contribui la două apariţii editoriale de memorialistică la care lucra împreună cu alţi veterani. Nu este în intenţia mea de a vorbi nici despre personalitatea celui despre care am amintit mai sus şi nici despre ardoarea cu care mă îndemna să „ţin pasul” în dorinţa lui de a lăsa (drept zestre) memoriile de război, înainte de a trece în lumea umbrelor din cauza unei boli necruţătoare. Dar, parcă nici nu aș trece mai departe fără să menţionez vigoarea, clarviziunea, discernământul şi eroicul personalităţii sale, care nu îmi permit să-l uit pe dragul meu general cel înţelept, de la care am învăţat, printre altele, că nu trebuie să aştepţi recompense de la Patrie, chiar dacă ai fost rănit sau i-ai fost devotat, pentru că, spunea dumnealui, tot ce ai făcut a fost – „doar din dragoste”. Pe patul de spital, cu zece zile înainte de a se stinge din viață, a dictat unui ofiţer o dedicaţie pe cartea Tradiție și istorie, volum care l-am primit la câtva timp după plecarea generalului. Dedicaţia specifica distinct la punctul 4: „M-a impresionat foarte mult textul de pe Coperta a IV-a, povestea soldatului «Ion». Te rog recomand-o şi altora!”. Recent, am aflat că textul reprezintă un extras din evocarea generalului de brigadă (rz.) Mircea Velicu, publicată în volumul editat sub egida ANVR „Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945)”, Bucureşti, Editura Vasile Cârlova, 1998, pp. 453-454. Iată de ce, de Ziua Eroilor, am datoria şi onoarea de a vă invita să citiţi acest text vibrant și înălțător, recomandat de generalul Bărboi, cu speranţa că veţi înţelege de ce m-am gândit astăzi, de Ziua Eroilor, la soldatul „Ion”. „Nu putem încheia tălmăcirea târzie a acelor zile de luptă şi jertfă, fără a scoate în relief contribuţia nedezminţită a ostaşului care ne-a stat alături, având înaltul grad de soldat pe epoleţi; îl vom numi «Ion», fiindcă era purtat cu cinste de mulţi ostaşi de-ai noştri. «Ion» era plecat de la coarnele plugului, aşa cum îl cunoşteam, puţin fatalist, deoarece ştia că soarta lui va fi…. «cum o vrea Dumnezeu!». «Ion» era de o rezistenţă fizică impresionantă, ascultător şi cinstit, condiţionat însă că cel ce îl comandă să fie şef adevărat. Educat pentru timpul de atunci, cu şcoala completată fericit în armată, «Ion» fusese chemat să-şi apere ţara. Nu avea pregătirea şi educaţia tineretului de astăzi. Pentru el cuvântul «Ţară» era la fel cum ai rosti pâine sau apă. Orizontul lui era străjuit de mica lui gospodărie ţărănească, în care se află căsuţa cu cerdac, soţia lui bălăioară şi cei doi-trei copilaşi pe care îi îndrăgea ca pe lumina ochilor. Ţara lui «Ion» era şi râul din vale şi plopii de pe marginea drumului ce duceau în sat, livada cu vişini şi cerul albastru de vară. Toate acestea la un loc pentru «Ion» erau PATRIA ROMÂNĂ. De aceea, «Ion» de atunci avea conştiinţa datoriei de îndeplinit, de a merge înainte în istorie cu ţara după el! Nu-l căutaţi în ziarele vremii, nici în răsunătoarele ordine, fiindcă nu-i veţi găsi numele. Cel mai adesea îl veţi găsi pe crucile înnegrite din cimitire, întrucât «Ion» a fost totdeauna un simbol al jertfei! Cam aşa era ostaşul alături de care am luptat în acel pustiitor război din mijlocul secolului XX! Fii binecuvântat, ostaş român cu înaltul grad de SOLDAT pe epoleţi – trecutul, prezentul şi viitorul României!”.
General-maior (rtr.) Iordache Olaru