Între Macron și Trump,
pe nebănuitele culoare
ale războiului (I)

Ipoteza despre care scriam în urmă cu mai bine de un an pare să devină realitate. Ofensiva politico-diplomatică americană în sprijinul Ucrainei, din primul an de conflict, a revenit la nivelul intensitate cu care ne obișnuise mai ales pe segmentul financiar-militar, fiind preluată, oarecum timid, și de europeni. Adică de cei care au tot interesul ca expansiunea Moscovei spre vest să fie blocată. Diferendul dintre republicani și democrați pe seama ajutorului financiar pentru Kiev – care a prelungit nepermis de mult sprijinul material – a arătat limitele unei politici drepte și justificate în esență, dar tributară unor componente – să le numim obscure, deși nu este cuvântul potrivit – ale sistemului democratic american. Europenii, mai ales cei din est, le înțeleg la modul superficial iar unii dintre ei – polonezii, de exemplu – nu le înțeleg deloc. În felul lor și poate al nostru, au dreptate.

„L’empereur” Macron pleacă la război

Ca mai mereu după ultimul război, Franța dă tonul, iar Germania tace, pentru ca să răbufnească atunci când Parisul își arogă acea primordialitate continentală atât de dragă lui Charles De Gaulle. Pe vremea cancelarului Merkel, Berlinul era mai activ iar raportul între puterea nominală și cea reală pe continent era vizibil cu ochiul liber. Acum nu mai există. Liniștea continentală anunța furtuna și avântul distructiv al ursului din est care, vreme de decenii, a asigurat prosperitatea dincolo de linia Oder-Neisse

În ultimele luni, președintele Macron și-a adus aminte că francezii au ajuns odată la Moscova prin forța armelor și a propus trimiterea de trupe aliate pe frontul din Ucraina „pentru că Rusia nu trebuie să învingă în acest război’’. Inițial, l-am judecat greșit într-un articol mai vechi. Chiriașul de la Palatul Elysée are dreptate și chiar intuiție. Ajutoarele materiale, indiferent de consistența lor, nu au avut și nu au efectul scontat. Nu neapărat pentru că au fost puține, ci și pentru faptul că au venit mereu prea târziu. Dreptate are și Zelenski, când afirmă că refuzul Occidentului de a trimite la timp tancuri moderne – Abrams și Leopard au venit mult după debutul contraofensivei din 2022 – avioane de luptă și rachete cu rază lungă de acțiune a pus sub semnul întrebării eficiența acțiunilor pe front. Ca să nu mai vorbim de muniție, dar aici este o altă poveste. Toate acestea au permis armatei ruse unele victorii tactice și stabilirea unei strategii eficiente pe termen scurt.

Partizanii lui Macron vor și ei, dar nu știu cum

După Macron a urmat premierul polonez Donald Tusk. Înainte să piardă alegerile locale a făcut o afirmație cu valoare simbolică pentru o Europă care a uitat ce înseamnă confruntarea militară directă. ,,Războiul a încetat să mai fie un concept al trecutului’’ a spus Tusk, urmat îndeaproape și în aceeași notă de președintele Republicii Cehe, Pavel Petr. Există deci lideri europeni care se pregătesc mental de conflict armat, dar nu știu și nici nu au instrumentarul necesar pentru a pregăti și opinia publică în acest sens. Această stare de lucruri îmi aduce în minte un episod pe care l-am trăit în Argentina. La începutul anilor ‘90 eram în misiune diplomatică la Buenos Aires unde cunoscusem mai mulți parlamentari autohtoni. Unul dintre ei, Domingo, era veteran al războiului din Malvine, din 1982. „Au venit englezii în capitala insulelor, Port Stanley (Puerto Argentino, pentru argentinieni n.n.) – relata Domingo – ne-au învins și cine a scăpat de moarte a fost luat prizonier. Eu am fost eliberat în primul contingent și am ajuns acasă în La Plata. În curte, liniște. În casă, la fel. Nu mă așteptam să fiu primit cu surle și trâmbițe, dar să mi se spună „mai puțină gălăgie cu bocancii ăia murdari’’ era prea de tot. Și asta din partea unchiului meu care, cu toți ai casei, se uita la televizor, la un meci din Campionatul Mondial de fotbal din Spania. Nici măcar nu juca Argentina. Pentru ei, războiul fusese departe și, practic, nu era al lor’’.

George Miloșan

Foto: pixabay.com