Arta cere sacrificii. Asta am auzit, asta vă spun și eu, colportând un clișeu aproape nevinovat. Adevărul este că de la truism la mit calea e scurtă, iar granița este delimitată numai de acel declic, specific acestor vremuri, care ne determină să nu mai scormonim prin sensurile unei expresii, ci să o preluăm de-a gata, clătinând aprobator din cap. În acest caz, situația este simplă: cel mai adesea, habar n-avem despre ce sacrificii este vorba și nici cât de greu e să pășești cu tălpile goale și mâinile sângerânde pe tărâmul vast și deșertic, adesea, al creației, de orice fel. Dar ne prefacem că am ști despre ce este vorba și schimbăm subiectul, spre a evita o discuție incomodă. Până la urmă, ce mai reprezintă arta în zilele noastre?
Ne-a rămas întipărită în minte imaginea romanțată din filmele americane, a superstarurilor aflate în turneu, aplaudate de toată lumea și obținând contracte salvatoare cu diverse case de discuri, dispuse să le verse în buzunare sume uriașe de bani. De aceea, ne imaginăm scena muzicală din România ca pe un spațiu eclectic și profitabil, unde ai nevoie de un aspirator serios pentru a strânge bancnotele pornite în puhoi către interpreți. Nu știm ce se află în spatele unei piese muzicale, câtă muncă poate depune un textier, un compozitor, un sunetist, un instrumentist și un solist vocal, pe lângă alte persoane implicate în acest complex proces. Dar, fără îndoială, este ceva cam ca în filme, o distracție permanentă și bănoasă…
M-am lăsat convins de fiica mea să asist la un concert. Pe rând, câteva trupe românești au urcat pe scenă și au interpretat melodii, se pare, foarte cunoscute adolescenților aflați acolo, în număr mare, atmosfera a fost frumoasă, totul părea ca într-un film despre care vorbeam. După ce-și terminau partea artistică, membrii formațiilor muzicale coborau printre spectatori, apoi se așezau la niște mese dispuse pe lateral. Curios, am vrut să văd ce făceau acolo. Unii se alăturau echipei administrative aduse cu ei, dădeau autografe și făceau fotografii cu fanii. Alții se implicau activ în procesul de vânzare a tricourilor, șepcilor, CD-urilor și altor materiale specifice. Am observat, însă, o artistă foarte tânără care a cărat singură la masă un teanc de discuri (vinil), apoi s-a așezat, resemnată, așteptând cumpărători. A venit doar un coleg de la altă trupă, cu propriul CD, pe care i l-a dăruit, iar interpreta, drept mulțumire, i-a oferit un disc de-al ei. Atât a izbutit în acea seară. După întristarea evidentă întipărită pe chipul artistei, am dedus că mica sumă de bani pe care ar fi obținut-o era foarte importantă, iar imaginea din filme a început să se destrame.
De asemenea, pictorii și scriitorii, care apar în lungmetraje și seriale cu o viață boemă și tihnită, trăiesc într-o lume total diferită de cea imaginată de scenariști, deoarece vânzarea tablourilor și cărților este o activitate profitabilă doar pe meleaguri himerice, iar corpul uman este hrănit cu pâine, nu cu roadele abstracte ale spiritului. Lansarea unui volum, de exemplu, poate fi o experiență nu chiar plăcută pentru autor, aflat în situația de a oferi gratuit doritorilor cărțile pe care le-a tipărit contra unei sume piperate sau a le comercializa, trecând prin momente situate la limita jenantului ori chiar a umilinței. Iar exemplele din lumea artelor ar putea continua, în același mod, ușor pesimist, poate.
Lumea creației, așadar, nu este una ideală, iar arta arareori îndeasă bani în buzunare sau așază mâncare pe masă. Excepțiile nu sunt, firește, reprezentative, iar percepția publică este, adesea, tributară generalizării pripite. Pe lângă prejudecăți și optici diametral opuse, creatorii au de înfruntat destule neîmpliniri prozaice, menite să-i deturneze pe calea bătătorită a renunțării la har. Și vine, cu o încăpățânare absurdă, repetitivă, acel moment în care trebuie să-și definească rostul: acela de a crea sau acela de a duce o viață relativ tihnită, supusă firescului altora.
Nu mi-am propus, nicidecum, să vă prezint, lacrimogen, existența artistului. Este o existență asumată, presărată cu bucurii și sacrificii, cu nimic diferită, la acest nivel, de cea a oricărei persoane. Actul creator, fie el și tradus pe înțelesul tuturor, nu reprezintă o sursă inepuizabilă de venit, nici un vajnic generator de orgoliu, ci un fel de a fi, cumpănit trudnic între concretul cel de toate zilele și abstractul păstrat pentru o abordare personală. Fără prea mari așteptări, fără prea mare tevatură, artistul își rostuiește firea într-o încleștare cu vremea, vremurile și vremelnicia, transformând în enorm puținul lumii în care trăiește.
Presa culturală, extinsă la nivelul tuturor artelor, reprezintă un efort nobil și o provocare complexă, aceea de a prezenta publicului larg o lume diferită de cea direct perceptibilă și, fără nicio îndoială, altfel decât ne-o zugrăvesc filmele. Poate nu întotdeauna apreciată la adevărata valoare, prezența revistelor, site-urilor și emisiunilor de profil ne îmbogățește existența, fie și doar cu metafora întru care viața își găsește profunda, fundamentala împlinire. Iar într-o lume vătămată prea acut de mercantil, iluzie, afazie, lipsă a imaginației, arta clădită pe sacrificiu înseamnă șansa de a ne vindeca devenirea. Nimic mai complex, nimic mai simplu.
Alexandru Pripon
Foto: pixabay.com
Un comentariu pentru “Arta clădită pe sacrificiu”