Există noţiuni care sunt sfinte la fiecare popor: Dumnezeu, Patrie, Ţară, Neam, Limbă, Strămoşi…
Dar a face abuz de ele şi a le întrebuinţa şi acolo unde e nevoie, şi acolo unde nu e nevoie înseamnă mai degrabă a le profana.
Dintre toate jocurile, cel mai periculos este „jocul de-a ţara” din discursurile şefilor, din presă, din emisiunile posturilor de radio şi televiziune etc.
După 1991 tot mai mulţi dintre şefii noştri, ţinând cont, probabil, şi de faptul că R. Moldova nu mai e Ţara de pe timpul lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul sau al regelui Ferdinand, au început să folosească un diminutiv care lor li se pare că reflectă şi dragostea nemărginită pe care i-o poartă acestei aşchii de pământ românesc devenit stat, ei dezmierdând-o în fel şi chip:
– Ţărişoara noastră… Moldovioara noastră… Republicuşoara noastră…
Scriam într-un articol anterior că, după ce am dat găgăuzilor sudul Basarabiei, Transnistriei pământurile de dincolo de Nistru, oraşul Tighina, iar Ucrainei – locurile de lângă Marea Neagră de la Palanca, şi cum ţara s-a făcut şi mai mică, aşteptam ca şefuleţii s-o dezmierde în context cu dimensiunile pe care le-a căpătat între timp vechea moşie a lui Ştefan cel Mare:
– Ţărişoricuţa noastră scumpă şi suverană…
– Moldovioricuţa noastră înfloritoare şi prosperă…
– Republicuţa noastră independenţică şi suveraniţică…
Ş.a.m.d.
Dar, în loc de asta, auzim la radioul public:
– De la un capăt la altul al Ţării (parcă ar fi vorba de un imperiu – n.n.) se-aude îndemnul primului nostru ministru să începem aratul de toamnă…
Ce fel de Ţară o fi şi asta, te întrebi, dacă vocea primului ei ministru poate fi auzită de la o margine a acesteia la cealaltă?…
Un alt reportaj televizat de vineri ne anunţă şi el că:
– Voronin a vizitat Ţara…
Ca şi cum Voronin ar fi venit de undeva, de altundeva, iar vila lui de la Condriţa ar fi o altă ţară (poate cea adevărată).
Mă gândisem la început că preşedintele a făcut o vizită cuiva de la ţară, unor cumetri, unei rude, în acest caz, da, expresia e corectă, dar ulterior am aflat că a fost vorba de „ţara” de la Bălţi…
Noi avem o singură Ţară – România.
Statul de dincoace de Prut este republică: Republica Moldova. Ţara Moldovei a fost pe vremea voievozilor noştri. Şi faptul că o parte din ea îşi asumă tot întregul e incorect. (Cum e aberantă şi titulatura Î.P.S. Vladimir: „Mitropolit al întregii Moldove”).
Altfel, devenim adepţi ai separatismului, care poate fi foarte uşor comparat cu cel al Tiraspolului (şi Tiraspolul e „ţară”, nu?!)
Dimitrie Bolintineanu afirmase într-o poezie:
„Cel ce pentru lege, pentru Ţară moare,
Vede a sa moarte ca pe-o sărbătoare…”
Dar pentru care Ţară sunt pregătiţi să moară tinerii noştri?! Când sunt mobilizaţi să-şi facă serviciul obligatoriu („Ţara noastră e Vladimir Voronin”, vor să le dea de înţeles comandanţii lor). Ei îşi fac stagiul militar pentru ca să înveţe „să-şi apere ţara”, şi atunci te întrebi: de cine s-o apere, dacă comandanţii lor comunică cu ei numai ruseşte?! (Unitatea de pe Strada Vasile Lupu, o mai fi fiind şi altele, desfăşoară manevre militare în care ca eventual agresor este desemnată România).
Când Taisia Voronin repartizează donaţiile americane şcolilor din republică ca şi cum ar fi din partea partidului de guvernământ, cu urarea: „Să prospere neamul nostru!”, e firesc să te întrebi: dar de ce numai neamul lor (Vladimir, Oleg etc.)? De ce nu şi neamurile noastre?!
Nimic nu este mai înălţător ca Ţara.
Noi o avem. Noi nu ne-am născut la 1991.
Poporul român a locuit pe aceste pământuri mii de ani.
Duşmanii care ne-au ţinut în chingi n-au dorit să fim împreună.
Aşa au apărut ţărişoare, republicuţe, stătuleţe, care – aşa cum râurile mici se adună pentru a forma un Râu mare – sperăm ca Cel de Sus, cu toată împotrivirea oamenilor, să le adune până la urmă într-o singură Ţară. Aşa cum au visat-o moşii şi strămoşii noştri.
Pentru că merităm.
Noi am plătit cu suferinţa noastră de-a lung de secole acest drept inalienabil al copiilor noştri şi al copiilor copiilor lor.
Nicolae DABIJA
26 aprilie 2007