◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Confesiuni de colecție. „Publicistica a fost – și este încă – o datorie de conștiință”.
Interviu-eveniment cu diplomatul
și jurnalistul George Apostoiu

Diplomatul, publicistul şi scriitorul George Apostoiu s-a născut la 3 noiembrie 1939 în satul Malu Spart, județul Giurgiu. În localitatea natală a urmat primii ani de școală, apoi liceul în Bolintin Vale. Este licenţiat al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie, promoţia 1963 și al Cursului postuniversitar de relații internaționale, înființat în 1961, la aceeași universitate.  În 1969 a fost bursier UNESCO, la Paris.

Este autor al unor volume de istorie literară: două antologii în limbi străine dedicate lui Eminescu (1989 și 2002); de critică: „Neamul și Babilonia”, „Viețile scrisului”; de cultură politică: „Un Talleyrand pentru România”, „Bună seara, Europa!”, „Charles de Gaulle, monarhul celei de a V-a Republici”, „Diplomați români – puterea reală, puterea aparentă”.

Din activitatea de publicist amintim colaborarea la diferite reviste: „Contemporanul”, „ProSaeculum”, „Punctul critic”, „Journal of European Studies and Internațional Relations” (este unul dintre redactorii acesteia), „Sud”, „Timpul”,  „Bucureștiul literar și artistic” etc. Cea mai bogată colaborare este cea de la prestigioasa revistă „Cultura”, condusă de Augustin Buzura și Angela Martin, unde, vreme de un deceniu, a semnat editoriale și a ținut rubrica săptămânală ,,Cronica diplomatică”.

 

Tanța Tănăsescu: Domnule George Apostoiu, aveți o lungă activitate în diplomație.  Societatea actuală funcționează după alte valori, criterii și norme față de cele de acum 50 de ani, când v-ați început cariera profesională. Care ar fi, după părerea Dumneavoastră, misiunea profesiei de diplomat? Și apoi, să ne vorbiți și despre datoria unui diplomat român.

George Apostoiu: Profesie. Da, diplomația este o profesie, are norme după care se conduc trimișii unui stat cărora li se deleagă puteri temporare de reprezentare. Diplomații sunt investiți să apere drepturile și interesele statului pe care îl reprezintă. Conduita în relațiile internaționale nu este în afara legii și a moralei. O altă datorie a mesagerilor statului, importantă ca și prima, dar de data asta față de umanitate, este cea de a contribui la evitarea războiului. Instrumentul principal al împlinirii unei astfel de misiuni este negocierea.  Diplomații îndeplinesc, în relațiile cu alte state, o funcție patriotică. Nu trebuie să provoace grimase această precizare. Ei participă la construcția unor raporturi interstatale în care sunt chemați să-și găsească locul interesele  statului pe care îl reprezintă. Examinați cu atenție viața diplomatică de la București și veți constata preocuparea primordială a partenerilor noștri din Uniunea Europeană și din NATO sau ai statelor cu care avem un alt tip de cooperare. Din păcate, între aceste preocupări interesele devansează cu mult datoriile specifice profesiei. Diplomația este o formă de activitate socială care asigură nu doar cadrul de negociere sau de cooperare, ci implică vegherea la respectarea suveranității, independenței statului reprezentat. Ca ,,om vechi”, cum spunea Caragiale, constat un aplomb exersat atletic de diplomații străini aflați în România. Ei ignoră Convențiile de la Viena din 1961 și 1963, Biblia diplomației mondiale pe un teren tolerant și inutil generos. A cui este vina? Mircea Malița, diplomat important al României, om cu viziuni liberale, a  afirmat cândva: ,,Niciodată, în ultimii 25 de ani, (noi) nu am avut  țeluri, nu am formulat politici de atingere a vreunui obiectiv de țară. Politicile au fost inspirate de aliații noștri, deciziile le luau tot ei pentru noi. Am ajuns un fel de serviciu de funcționari ai Uniunii Europene” (interviu în “Q Magazine”, 22.05.2018).

T.T.: Sunteți diplomat și scriitor, profesii diferite, nu neapărat înrudite. Dintre aceste preocupări, care vă jalonează existența? Care dintre acestea apreciați că vă exprimă personalitatea?

G.A.: Cu sentimentul că nu pot evita subiectivismul, voi spune că niciuna dintre aceste profesii nu a fost în intențiile mele inițiale. În studenție, știam că voi urma, îmi doream de fapt, o carieră didactică. Întâmplarea a rânduit altfel viitorul meu. Fac parte din generația de diplomați formați în țară, la Universitatea din București, ca urmare a unei inițiative curajoase, nu lipsită de riscuri, luată în 1961 de autoritățile de stat, care punea capăt instrucției diplomaților români în Uniunea Sovietică. Este ceea ce noi am numit Școala Malița. Iată opinia mentorului nostru în privința acestei forme de formare de cadre. Malița: <<Eu, de pildă, am  făcut un curs seral de doi ani (peste zi, era adjunct de ministru la Externe, n.n.) pentru formarea corpului diplomatic, un fel de masterat. Ce a ieșit de acolo timp de cinci ani a fost aur! Cursul a ținut din 1962 până în 1967, când a venit dispoziția să se unească cu Universitatea de partid ,,Ștefan Gheorghiu”. (ibidem)>>. Se înțelege, cred, că, astfel, a fost desființată Școala Malița. Noroc că își atinsese scopul în cei cinci ani de existență. Necesitatea acesteia era reclamată și de starea corpului nostru  diplomatic. Măsura formării în țară a diplomaților români urmărea nu doar ieșirea de sub ochiul Moscovei, ci și repararea catastrofei provocată de Ana Pauker – Hana Robinsohn  cu numele ei adevărat -, care  lichidase, în 1947, corpul diplomatic de elită al României de îndată ce a fost instalată ca ministru de Externe.  În septembrie 1947, ea  a înlăturat 396 de diplomați de carieră, înlocuindu-i cu funcționărași care știau o limbă străină, consilieri sovietici și, în posturi subalterne, de muncitori români.

Pe un alt plan, generația nouă de diplomați a fost folosită de autoritățile comuniste ale vremii nu doar pentru desprindere de Moscova, ci și în eforturile de deschidere spre Occident. La Școala Malița a fost repusă în drepturi gândirea politică a lui Titulescu: respectul independenței, a forței dreptului, cooperarea. Toate regăsite în textul Declarației de independență din aprilie 1964 a PCR, care devine baza orientativă și obligatorie diplomației românești a momentului. Privită din afară, pare o perioadă confuză, de tranziție. În realitate, obiectivele politicii noastre deveneau clare și necesare pentru distanțarea politică – nu și ideologică – față de  Moscova, condiție a reformelor pentru scoaterea țării din starea de subdezvoltare.  Datoriile de război, seceta din 1946 și 1947, ocuparea militară sovietică și controlul ideologic al Kremlinului ruinaseră economia țării. Reformele nu puteau fi înfăptuite în afara unei independențe în decizii.

O paranteză: acestei noi generații de diplomați, îi corespunde, pe plan literar, apariția celei a scriitorilor șaizeciști care au subminat inteligent curentul realismului socialist importat de la Moscova. Am cunoscut bine acea schimbare. Literatura noastră a intrat într-un nou dialog cultural cu Occidentul, au fost favorizate traducerea și publicarea unor opere literare românești. Amintesc (restrictiva) Biblioteca de literatură română, în limba neerlandeză, apărută la Manteau, Bruxelles și Haga (1976), Antologie de la poésie roumaine (1981),  la Editura pariziană Nagel, Antologia de poezie română în Argentina (1988).  Semnalez  publicarea, în 2021, la Editura Academiei a  Istoriei  traducerilor în limba română, sub coordonarea lui Muguraș Constantinescu, Daniel Dejica și Titela Vâlceanu, cu un studiu introductiv semnat de prof. univ. Mircea Martin;  în oglindă, ar trebui să apară și o istorie a traducerilor din literatura noastră în limbi străine.

Publicistica a fost – și este încă – o datorie de conștiință, înainte de a fi un hobby. Sunt filolog, am avut profesori de valoare europeană: Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vera Călin. Jurnalismul, ca să răspund și la întrebarea referitoare la legătura acestei profesii cu diplomația, furnizează informații de care dialogul culturilor are nevoie. Accesul la informație în cazul jurnalismului este public, cel la informațiile diplomatice au un caracter special, există ceea ce se numește  ,,interes de stat”, pus sub protecție o vreme. Cândva, și acestea devin publice.

T.T.: Sunteți născut într-o familie în care condiția rurală a apăsat greu pe perspectiva învățăturii. Cât de mult v-a influențat și vă influențează familia propria existență  și traiectoria profesională?

G.A.: Ați formulat corect condiția copiilor din mediul rural din care provin. Salvarea vine de la seriozitatea și energia pe care copiii din acest mediu defavorizat le pun în depășirea neajunsurilor. Observația este valabilă și pentru vremurile de azi. Lipsa cărților în casa părintească creează un handicap greu de depășit.  

T.T.:  Ce înseamnă familia pentru Dumneavoastră, în condițiile în care se simt tot mai accentuat „atacurile” împotriva „celulei de bază a societății”?

G.A.: Răspunsul este simplu: familia este singurul sprijin în vremuri de încercări. Sunt ortodox. Trăiesc în crezul lui Arghezi scris pe ușă: ,,Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,/…..Când vii, pășește slobod, râzi și cântă./ Necazul tău îl uită-întreg pe prag”. În câteva împrejurări a trebuit să suport prețul libertății pe care mi-am construit-o cum am putut. Refugiul tot la Arghezi l-am aflat: ,,Căci neamul trebuie să-ți fie drag. / Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă”. Literatura are forță izbăvitoare!

T.T.: Dacă ar fi să adunăm anii petrecuți în misiuni diplomatice, greșesc oare dacă apreciez că aproape de o jumătate de veac…

G.A.: …da, cu scuzele de rigoare, strecurați un avantaj pe care nu l-am avut…

T.T.: …ați cunoscut direct de la sursă cultura, civilizația și spiritualitatea unor întinse spații geo-politice precum Franța, Italia, Belgia, Rusia, Cuba? Aș putea spune că o bună parte a vieții Dumneavoastră se identifică cu realitățile acestei lumi îndepărtate, dar și atât de apropiate prin punțile culturale create în timp între noi, ca români, și ei, ca parteneri ai noștri? Ce anume doriți să ne împărtășiți din bogata cultură a acestor state?

G.A.: Aș fi fost bucuros să mă identific cu civilizația lumii pe care am cunoscut-o.  Este peste puterile mele! Aș spune, mai degrabă, că m-am întors acasă, de fiecare dată, ceva mai bogat. Și îndatorat pentru aceasta. Să încerc să vă conving. În 1968, în septembrie, la Paris, eram la o cafenea cu un prieten.  Ușa este deschisă zgomotos de un client familiarizat cu locul care,  fără să salute, îi aruncă din mers patronului: „J-ai dit que le générale est un imbécile!.” M-am speriat, veneam dintr-o lume diferită, și am vrut să plec. Prietenul m-a liniștit: „Nu-ți face griji, despre de Gaulle este vorba!”. Un sfert de veac mai târziu am dedicat o carte celui insultat: Charles de Gaulle. Un monarh al celei de a V-a Republici. În 1974 – mă aflam la Bruxelles – am fost invitat de rectorul  Universității Libere din Bruxelles la deschiderea anului universitar. Lume, zarvă, nu puteam să trec de cordoanele de studenți. Maoiști și troțkiști scriau lozinci pe ziduri. Ajung, până la urmă în aulă și îi spun rectorului pățania. ,,Domnule consilier, un partid care își scrie programul pe ziduri nu are nicio putere”. Două lecții de democrație învățate din mers. La Roma am intrat într-un vast muzeu al Renașterii italiene și europene pentru care m-am ,,revanșat” scriind Buongiorno, Italia!.  La Moscova am înțeles – măcar în parte – mecanismele politice ale unei mari puteri: nici un pas înapoi! În Cuba m-a frapat acceptarea în masă, ca alternativă la supraviețuire, a unei politici fără soluții în fața embargoului economic, dar cu victorii pe planul vieții în confruntarea cu forța devastatoare a uraganelor; leac pentru sărăcie nu a găsit! Solidaritatea în sărăcie este o lecție greu de înțeles de europeni.

T.T.: Prezența dumneavoastră în misiunile diplomatice a fost, înțeleg, o bună ocazie pentru înțelegerea, din mers, a lumii prin care ați trecut. A fost și o șansă de schimbare de mentalitate?

 G.A.: Desigur, chiar o mare șansă, pe care am plătit-o, nu am rămas neapărat în câștig. În diplomație intri cu un bagaj, dar nu este bine să te întorci cu el neschimbat. Misiunea unui diplomat este să găsească, în orice împrejurare, căile potrivite pentru a-și sluji statul. Nu partidul, nu partidele!

T.T.: Care sunt motivele principale de satisfacție ale carierei Dumneavoastră diplomatice? Dar mâhnirea cea mai profundă? Ce rezerve și obiecții puteți exprima acum, detașat de constrângeri instituționale, de modul cum au funcționat raporturile cu sediul central din București și cu alte instituții cu atribuții în derularea raporturilor cu străinătatea?

G.A.: Din motive personale, nu vă voi satisface pe deplin curiozitatea. Vă voi spune, totuși, că raporturile mele cu Ministerul  de Externe nu au fost întotdeauna fără injustiții, iar pentru aluzia la eventuale relații cu ,,instituțiile cu atribuții…”, inteligent strecurată în întrebarea dvs. în întrebare, doar o precizare: am rezistat asalturilor. Afirmația, plină de suficiență, a fostului ministru de Externe, Ștefan Andrei, potrivit căreia toți diplomații au colaborat cu Securitatea, demonstrează cât de puțin intrase secretarul cu problemele internaționale din C.C. al P.C.R. în intimitățile diplomației. Nu a cunoscut – și ar fi fost obligat să cunoască – politica în materie a  lui Corneliu Mănescu, în vremea căruia am intrat în Externe.

Vă rămân îndatorat dacă acceptați doar aceste precizări.  

Motive de satisfacție au existat, desigur, fie și pentru că diplomația mi-a creat condiții să scriu, să nu mă rup de formația mea căpătată în Universitate. Uneori am regretat că nu am urmat o carieră didactică – universitară era în perspectivă –, dar diplomația a compensat eventuala pierdere, dacă aceasta a existat. La revista „Cultura am ținut cronica diplomatică, evident, cu aceeași convingere pe care am resimțit-o alcătuind volumele de istorie și critică literară…

T.T.: …antologiile dedicate lui Eminescu din 1989, și 2001, volumele „Neamul și Babilonia”, „Viețile scrisului”.. .Pentru dumneavoastră, vreți să spuneți, sunt produsul aceluiași interes pe care l-ați manifestat când ați scris „Charles de Gaulle și diplomați români”?…

G.A.: …da. Îmi este greu să fac o  diferență.

 T.T.:  Cum vi se pare viața culturală națională actuală? Care sunt perspectivele culturii române, în relație cu marile civilizații ale lumii?

G.A.: Cultura, istoria în general, au dinamica lor. Nu sunt îngrijorat. Cultura română are vitalitate, ca orice altă cultură, de altfel. Este uimitor drumul pe care l-a parcurs de la Liturghierul scos în 1508 în tiparnița lui Macarie până la Eminescu, Creangă, Maiorescu, Caragiale, Ion Pillat, Hortensia Papadat-Bengescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu.  Rădăcinile au intrat adânc în pământul românesc. Nu piere vigoarea hrănită de o astfel de cultură. Să admitem, totuși, că traversăm o perioadă nu neapărat fastă, de adaptare a raportului între forța tradiției și cea excesiv manifestată de  cultura vizuală. Și, iarăși, să admitem că ceea ce se întâmplă acum în cultura noastră nu răspunde direct idealurilor naționale. Tăvălugul devastator al ,,corectitudinii politice” pare să reînvie ambițiile lui Troțki  de a instala, prin revoluție, comunismul în lume. Deplasarea de la comandamentele naționale este evidentă. Bolile politice sunt grele, dar vindecabile. Ne învață istoria. ,,Cultura vizuală” asigură informația, nu instrucția. Sper să revenim curând la cultura scrisă.

T.T.: Ce amintiri deosebite din viața diplomatică păstrați?

G.A.: Prietenia cu unii mari intelectuali. Am fost, în varii împrejurări, în anturajul unor mari diplomați: Corneliu Mănescu, George Macovescu, Valentin Lipatti; am colaborat cu Dan Hăulică în reuniunile UNESCO și Uniunii latine. La Bruxelles, am  frecventat cercul scriitorilor de la  ,,Midi de la poésie” care se reunea în Palatul Academiei.  Martha Bibescu și Mircea Eliade au fost membri ai Academiei Regatului Belgiei. Secretarul acesteia, Georges Sion, mi-a vorbit despre prietenia lui cu Martha Bibescu; m-a invitat la primirea în Academie a lui Eliade. Am cunoscut-o pe marea violonistă Lola Bobescu, directoarea Orchestrei de coarde a Walloniei, în grațiile căreia era greu să ajungi ca român venit de la București. Am fost prieten cu marele sculptor, evreu din Basarabia, Ianchelevici. Am asistat la ceremonia de decernare a titlului de doctor honoris causa al prestigioasei Universități catolice din Leuven.  De la istoricul literar francez Pierre de Boisdeffre, consilier cultural la Bruxelles în aceeași perioadă în care mă aflam în Benelux, păstrez prețioasa lui Istorie a literaturii franceze contemporane,  tradusă și publicată în română în 1972, cu dedicaţia: ,,A mon collègue à Bruxelles, M. George Apostoiu, cette O istorie vie a literaturii franceze de azi, qui a fait de moi un ami et un débiteur de la littérature et des écrivains roumains, Hommage cordial de…” (urmează semnătura). Mă opresc aici.

 T.T.: În activitatea dumneavoastră jurnalistică, culturală mai cu seamă, ar interesa și modul în care vă alegeți subiectele pentru publicul revistei „Sud”.

G.A.: Sunt bolintinean de adopție, am făcut studiile gimnaziale și liceale la Bolintinul din Vale, localitatea de naștere și de viață veșnică a lui Dimitrie Bolintineanu.  Profit de ocazie să amintesc că provincia are o energie culturală tot mai viguroasă. Grupul de la Bolintin are merite deosebite în perpetuarea memoriei poetului nefericit – o vreme ministru de Externe și, ca ministru al Instrucției Publice, ctitor al Facultății de Litere de la Universitatea din București Public la revista „Sud  articole de interes pentru sprijinirea vieții culturale a urbei în care am învățat. Pentru mine este o datorie de onoare.

 T.T.: Dacă ar fi să oferiți sfaturi tinerilor jurnaliști din țara noastră, ce le-ați spune?

G.A.: Să scrie în frumoasa noastră limbă română, să o ferească de buruieni, și să respecte cea dintâi datorie a jurnalismului: adevărul.

T.T.: Ce proiecte aveți, la ce lucrați în prezent? Regretați ceva ce nu ați reușit să realizați în perspectiva preocupărilor dumneavoastră literare?

G.A.: În curând, vor apărea ediții noi ale volumelor  „Dimitrie Bolintineanu, un pelerin romantic valah” și „Diplomați români, puterea reală, puterea aparentă”. Am de gând să revin, cu unele completări, la o nouă ediție a cății „Buongiorno, Italia!”. Dacă timpul îmi va mai îngădui.

T.T.: Ce vă doriți și ce să își dorească românii de la vremurile ce vin?

G.A.: Pentru mine, nimic. Pentru ceilalți, pace.

T.T.: La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc și vă doresc în continuare ani mulți și bogați în creații, vă invit să adresați un mesaj colegilor noștri din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

G.A.: Le doresc mai multă solidaritate, viața de breaslă nu poate fi gândită în afara unui ideal comun. Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia să le fac aceste urări. Sunt sincere.    

 

Interviu realizat de Tanța Tănăsescu / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *