◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Condam(â)narea

Este acel teritoriu arid, situat exact la jumătatea drumului sinuos dintre vorbă și faptă, unde legile nedeplinului funcționează perfect, cu jumătate de normă. Ca un zbor pedestru sau ca o suită de pași înaripați, ca un niciodată născut din acum, ca un continuum segmentat de cezuri indolente. Este metaforă domolită în simple onomatopee, este forță cu membrele tremurătoare țintuite la pământ, este încleștare, este distanțare, este condam(â)narea.

Destinul omenirii pare să fi fost plantat, neglijent, pe acel tărâm. Ne-am privit în față viitorul de mult prea multe ori, am mascat grimase firești și am aplicat aceeași tactică, însăilată în vremuri când timpul era mult mai domol: am tărăgănat până când măsurile pe care le-am fi putut pune în practică nu au mai avut niciun efect. Așa au luat naștere, dintotdeauna, mari dezastre și mărunte prăbușiri: amânând până la caducitate vindecarea momentului de hibele ce vor plămădi, mai târziu, prea târziu, îmbolnăvirea decisivă a veacurilor următoare. Ne este întreg trecutul plin de amânări condamnabile și întreg prezentul poartă la vedere cicatricile pe care acestea le-au provocat în existența noastră. Iar faptul că am pășit pe acest drum de nenumărate ori nu ne ajută cu mai nimic, deoarece acțiunile ne sunt la fel de neinspirate acum, ca și atunci.

Mulți scriitori au descris, cu eleganță, o imagine paradoxală: dacă vei călători îndeajuns de mult, te vei întâlni cu tine însuți. Terry Pratchett, Marion Woodman, Joseph Campbell și David Mitchell, fiecare a atins acest subiect și l-a tratat în felul său, aparte. Mulți entuziaști au cercetat ideea și au găsit tot soiul de explicații, variind între filosofie și, de ce nu, teoria care ne îndeamnă să călătorim cât mai mult prin lume, spre a împlini o nevoie fundamentală a sinelui.

Scenariștii unui serial SF, Star Trek: Next Generation, au adus din condei expresia menționată mai sus cu o interpretare ad literam, într-un episod, spre a ilustra o fantezistă călătorie în timp. Ce ați face, însă, dacă, fără interferențe științifico-fantastice, v-ați întâlni propriul sine, un alter ego fidel, măcar în aparență, propriei dumneavoastră înfățișări? Și, fără a aștepta vreun răspuns, vă voi oferi explicația pentru o așa întrebare ciudată:

Am auzit cu toții despre așa numitul deepfake (deep fake – fals profund). Expresia reprezintă o combinație între deep learning (învățarea profundă, atribuită inteligenței artificiale) și fake (fals). Pe o scenă bine aleasă de cine știe ce persoană, inteligența artificială plasează un chip, identic cu al unui individ cunoscut, inducând până la dovada incontestabilă faptul că acel om ar fi comis vreun gest mai mult ori mai puțin potrivit, ar fi preferat un anturaj deloc măgulitor sau ar fi spus ceva ce nu se cuvine… Rodul acestei iluzii poate fi o fotografie, un material video sau o simplă înregistrare audio, însă oricare dintre acestea are forța de a falsifica un moment definit, modificând percepția pe care o avem în privința cuiva cu o forță colosală. Altfel formulat, atunci când simțurile ne spun că este vorba despre acea persoană, nimic nu ne poate convinge că nu ar fi așa.

Au existat voci care preveneau opinia publică în privința inteligenței artificiale, solicitând o reglementare coerentă a utilizării ei, o așezare în cadrul unor norme bine stabilite, însă totul a rămas la stadiul de discuție. Am remarcat anunțul că o rețea socială, una împănată cu multe semne de întrebare, va restricționa postarea videoclipurilor deepfake, însă nu sunt convins că această inițiativă o să treacă dincolo de simple declarații. Între timp, timid, deocamdată, internetul ne oferă mostre de falsuri impecabil lucrate: ba o artistă îmbrăcată fistichiu, fotografiată la o gală unde nu a fost prezentă, ba vocea unui președinte care își îndeamnă simpatizanții să nu participe la alegerile care îl privesc în mod direct, ajungându-se până la știrea alarmantă că mai multe persoane au primit apeluri telefonice de la rude apropiate, care, vorbind firesc (deși, evident, totul era o înșelătorie), au solicitat sume de bani sau date necesare accesării contului bancar ș.a.

Date fiind cele de mai sus și multe altele, pe care le știm sau le vom afla, vă întreb, din nou: ce ați face dacă v-ați întâlni, fie și online, cu propriul sine? Dacă v-ați vedea chipul, într-un mediu necunoscut, dacă v-ați auzi vocea recitând poeme pe care nu le-ați citit vreodată? Ați fi înspăimântați sau, cumva, mulțumiți?

Teoretizând, glumind, privind și neacționând, lucrurile merg mai departe, afectând până la găunoșenie viața noastră, așa cum este ea. După cum internetul nu va putea fi perfect îngrădit de norme, devine clar că nici acțiunile unor persoane, augmentate cu sprijinul unei inteligențe artificiale supuse oricărei nesupuneri, nu vor putea fi domolite de vreo lege ori coerciție. Ajungem, încet dar sigur, să trăim ceea ce descria Eminescu – „Urechea te minte și ochiul te-nșală” (Mortua est!) –, într-un decor amplasat la granițele cumplitului conturat de Frantz Kafka și Stanislaw Lem.

Tărăgănarea unor decizii serioase în ceea ce privește falsul bine, rapid și prompt lucrat de inteligența artificială va duce la o prea mare și aproape tâmpă încredere în orice argumente calpe sau, desigur, la apariția unei veșnice suspiciuni, extinsă în mai toate cotloanele existenței. Iar acesta poate reprezenta (și o spun cu speranța că emit o uriașă gogomănie) sfârșitul mass-media, cel puțin în ceea ce privește capacitatea de informare a opiniei publice, deoarece însuși scopul informării va fi exilat sub zodia îndoielii.

Mai toate calamitățile trecutului au pornit de la un „Lasă, că n-o fi chiar așa de rău”, ajungând, până în pragul declicului, la un „Om vedea ce trebuie făcut, încă mai e timp”. Călătorind prea departe în absurd, riscăm să ne întâlnim, la propriu, cu noi înșine, să ne privim în ochi și să facem ceea ce am făcut și până acum. Să ne purtăm cu vorba, semnând apăsat, cu un zel enervant, o nouă, decisivă, copleșitoare condam(â)nare.

 

Alexandru Pripon

Un comentariu pentru “Condam(â)narea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *