IOAN VASIU: Când și unde ați debutat ca jurnalist?
ION SPÂNU: Am debutat în presă imediat după Revoluție, când m-am decis să fac ceva pentru ceea ce atunci se năștea: presa liberă. Eram tânăr scriitor, aveam chiar o rubrică de critică literară în revista „Luceafărul”, unde mă ocupam de noile cărți apărute și am crezut că exercițiul scrisului și al lecturii vor fi necesare pentru a face altfel de presă. Ziarul la care am scris prima oară a fost „Situația”, un săptămînal privat, cel în care a apărut acel celebru interviu cu ing. Ion Mănucu, omul care a oprit trenul cu mineri în iunie 1990.
Imediat, am devenit corespondent la Radio „Europa liberă”. Eram atunci și redactor la revista „Expres”, condusă de Cornel Nistorescu, dar și corespondent al ziarului „România liberă”, condus de Petre Mihai Băcanu. În 1991, împreună cu prietenul Tibi Pătru, am editat revista „Cartel”. Ceea ce a urmat a fost lucrul în cele mai importante redacții, alături de cei mai mari jurnaliști: „Evenimentul zilei”, sub bagheta lui Ion Cristoiu și, ceva mai târziu, Cornel Nistorescu, „Ultimul cuvânt” și „Ziua”, ziare conduse de Sorin Roșca Stănescu. A urmat apoi o carieră destul de serioasă în televiziune, fiind director al postului „3TV”, conducând ani de zile și cîteva publicații locale din Craiova: cotidianele „Ediție specială” și „Ora” sau revista „Top secret”. Și, uite-așa au trecut peste 30 de ani de la debut!
I.V.: Sunteți unul dintre cei mai apreciați jurnaliști de investigații. De ce ați ales această „latură” a gazetăriei, deloc ușoară ?
I.S.: Pentru că este cea mai grea, dar și cea mai spectaculoasă, pe care n-o poate face chiar oricine. În afară de personajele din tragedia antică, eu îl consider pe Hamlet cel mai mare jurnalist de investigație! E nevoie să ai cunoștințe temeinice de Drept pentru a face bine această meserie, iar acolo unde ai dificultăți de înțelegere, e bine să ai pe cine să consulți. Și mai e nevoie de mult curaj, uneori nebunesc. Fricoșii nu vor fi niciodată jurnaliști de investigație! Nici cei care fac presă la comandă.
Jurnalistul de investigație este un personaj pe care orice ziar și-l dorește. El ar trebui să fie cel mai bine plătit, dar, din păcate, la noi, nu se întâmplă așa. Eu, de pildă, am fost implicat în marile investigații, amintind aici doar „Cazul Elodia”, cel care echivalează cu al lui O.J. Simpson din SUA. O țară întreagă a stat noapte de noapte, ani de zile, cu ochii pe această anchetă senzațională, în care eu făceam parte din acea echipă care n-a crezut o secundă varianta procurorului general adjunct Marius Iacob, aceea în care Cristian Cioacă și-a ucis soția! Să știți că nu e așa de comod să te iei la trântă cu șeful criminaliștilor din România, indiferent cine este el, mai ales dacă este subalternul Codruței Kovesi!
Nu puteam lipsi din „Cazul Caracal” și nici din „Cazul de la Arad”, care a fost primul atentat cu bombă, plasată în mașina cu care a sărit în aer un om de afaceri.
Totuși, prima mare investigație la care am participat a fost în 1992: deconspirarea șefului SRI Dolj, un oarecare Postelnicu, care dorea să sustragă din redacția revistei „Cartel” niște documente și să racoleze un coleg. Titlul era unul pe care nu-l pot uita: „Șeful SRI Dolj, prins în flagrant delict”!
Dar, rețineți vă rog, chiar mai mult decît presa de investigație, parcă mai drag îmi este statutul de editorialist, pe care-l am acum la ziarul „Cotidianul”. Și acest domeniu al presei are farmecul și importanța lui, despre care, dacă vreți, vom discuta altădată.
I.V.: Dintre presa scrisă și televiziune, care vă atrage mai mult?
I.S.: Răspund fără ezitare: presa scrisă! Nu există jurnalist adevărat care n-a lucrat în presa scrisă. Poate să aibă ratingul cel mai mare din lume, dacă n-a lucrat în presa scrisă, nu e jurnalist. Poate fi orice altceva, dar nu jurnalist!
Și, iată de ce. Presa scrisă nu te lasă să bați câmpii, e nevoie să-ți asumi ce scrii și chiar să răspunzi dacă ai greșit. Rigoarea documentelor, căutarea probelor și verificarea lor, buna credință – toate sunt absolut necesare în presa scrisă, mai ales în cea de investigație. La televizor sau la radio vorba zboară, în ziar rămâne ca document și nu se ignoră această diferență. La fel ca în proverbul latin: „Verba volant, scripta manent”. Ca să nu mai vorbim despre faptul că scrisul este cel care îi oferă autorului posibilitatea de a-și proba talentul, uneori chiar geniul. Nu uitați că jurnalistul cel mai mare al țării este Mihai Eminescu! Și mai avem vreo doi geniali: Ion Luca Caragiale și Tudor Arghezi.
I.V.: Care dintre publicațiile tipărite și posturile de televiziune la care ați fost angajat sau ați colaborat vă sunt mai apropiate de inimă?
I.S.: – Am cîteva. Ziare: „Evenimentul zilei” și „Ziua”. Înaintea lor, însă, revista „Expres”, condusă de Cornel Nistorescu. Într-un anume fel, reedităm acum povestea acesteia la „Cotidianul”, cea mai liberă și, probabil, cea mai mai importantă publicație de azi.
Între televiziuni, mai apropiat mi-a fost mult hulitul OTV. al lui Dan Diaconescu, unde libertatea de expresie era legea postului. Astăzi toți încearcă hilar să-l copieze pe Dan Diaconescu, dar, veți vedea!, cînd el va reveni, publicul se va duce spre OTV ca și cum niciodată postul n-ar fi fost interzis!
Îmi este apropiată și „România TV”, cum îmi este și „Antena 3”, chiar dacă nu totdeauna sunt de acord cu politica lor editorială.
I. V.: Dacă ați fi pus să faceți o comparație între presa dinainte de 1989 și cea de astăzi, care ar fi diferențele?
I.S.: Păi, nu știu care sunt asemănările! Sunt numai diferențe. În primul rând, nu mai există cenzura politică și a serviciilor secrete. Vorbesc despre presa liberă, nu de cea înregimentată serviciilor secrete sau forțelor oculte. Azi e greu să mai arăți cu degetul un ziar sau site liber, independent, în care se face presă adevărată, dar, până în 2005, cînd Traian Băsescu a intrat cu bocancii în presă, să știți că a existat o presă adevărată. Am scris cândva un articol în „Cotidianul” despre povestea distrugerii presei libere, cînd Băsescu și-a adus slugile în conducerile unor publicații respectabile, pe care, în acest fel, le-a distrus. Azi, o mare parte a presei a renunțat să mai fie câinele de pază al democrației și, cu zgarda la gât, a devenit animalul de companie al puterii politice, așa cum scrisesem într-un editorial din „Cotidianul”!
Simplu spus: nimeni nu-ți oferă libertatea, fiecare își ia de la societate câtă îi trebuie! Vorba unui confrate: „nene, greu este să fii liber”. Așa e! Libertatea este o povară pe umerii unora, iar pe al altora este o binecuvîntare!
I.V.: După părerea dumneavoastră, al cui este viitorul, al presei tipărite sau al presei online?
I.S.: Nu, nu, ele trebuie să existe simultan. Și așa este în toată lumea: ziarele și televiziunile au și un site. A le separa este o prostie pe care noi, românii, o facem cu voluptate. Adrian Năstase este principalul vinovat de distrugerea presei scrise, prin decizia lui de a „privatiza” Rodipet-ul, de fapt oferindu-l unuia care l-a distrus, lăsînd toată presa fără rețeaua de difuzare! Sunt sigur că atunci s-a pus la cale crima aceasta față de presă, Năstase fiind sigur atunci că va deveni președinte și că va avea o presă doar a lui, patronată de slugile sale politice și securistice. El a plătit pentru asta, dar noi nu ne-am mai revenit de atunci și nici nu prea mai avem șansa s-o facem.
I.V.: – Pe care dintre tinerii jurnaliști, din noua generație, îi apreciați mai mult, și de ce?
I.S.: Din noua ganerație, din păcate, nu apreciez pe nimeni. Prin mâna mea au trecut sute de începători, cărora le spuneam că meseria asta începe cu lectura integrală a articolelor lui Eminescu din „Timpul”. Puțini s-au încumetat să facă acest pas, dar niciunul nu l-a dus la capăt! Uitați-vă în jur: vedeți că și azi cei mai importanți jurnaliști sunt cei „vechi”: Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu. Din păcate, cei tineri, cum le ziceți dumneavoastră, vor să devină vedete peste noapte, uitând că tinerețea nu este o valoare în sine, ci doar o oportunitate, aceea de a avea timpul necesar pentru a-ți croi un drum. Dacă îl rătăcești, mai poți să revii pe drumul adevărat, dar dacă îl alegi conștient pe cel greșit, nici nu-ți dai seama când l-ai pierdut definitiv!
I.V.: Mai poate fi considerată presa, ca fiind a patra putere în stat?
I.S.: Nu, din păcate nu! Am rămas prea puțini care să ne luptăm cu celelalte Puteri, cele adevărate. Presa de azi a renunțat la „Puterea Presei” pentru a deveni „Presa Puterii”! Pe această cale, presa nu poate fi o Putere în sine, ci doar sluga uneia sau alteia dintre celelalte Puteri.
I.V.: Dacă nu ați fi fost jurnalist, ce altă profesie v-ar fi plăcut să practicați?
I.S.: Este vorba despre o meserie pe care o practic și ca jurnalist: cea de scriitor! Am scris vreo 12 cărți și mai am ceva proiecte. Una este tot o anchetă jurnalistică, de care sunt foarte mîndru: este vorba despre cartea „Asasinarea lui Eminescu”, un bestseller al anului trecut, care a avut cinci tiraje, epuizate într-un timp record! Este vorba despre o anchetă amplă despre o singură zi: 28 iunie 1883, ziua în care Mihai Eminescu a fost pus în cămașă de forță, aruncat într-o căruță cu coviltir și internat la spitalul de nebuni al dr. Șuțu. Omul-cheie al acestei tragedii era Titu Maiorescu, așa-numitul „prieten” al lui Eminescu, așa cum ne-a fost prezentat în toate manualele școlare. Citiți cartea și veți vedea că nu este deloc așa!
I.V.: Aflându-ne la început de an, vă rog să menționați câteva proiecte pe care le aveți în atenție, pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.
I.S.: Deocamdată, mă simt foarte bine la „Cotidianul”, unde lucrez acum alături de Cornel Nistorescu și micuța noastră redacție. Sunt, însă, un om activ și am o sumedenie de proiecte, unele în plină derulare. Astfel, zilele acestea inaugurăm un site, „Top Secret”, care va avea alături și o publicație cu același titlu. De asemenea, pregătim și o televiziune online, pe care o dorim repede în casele oamenilor și pe cablu.
Eu vă mulțumesc pentru invitație și sper să auzim numai de bine, deși mulți parcă ar vrea să auzim numai de rău, din moment ce mulți colegi de breaslă au devenit propagandiști ai războiului în loc să fie mesagerii păcii în lume!
Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR