„S-a obișnuit ca țiganu’ cu Scînteia!” era o vorbă populară înainte de ’89. Scânteia era cel mai mare ziar din anii aceia. Dar nu-l citea aproape nimeni, că 90% din el era plin cu dogme comuniste și cuvântările lui nea Nicu Ceaușescu. Era folosit mai mult la împachetat brânză. Dar avea un potențial fantastic, de unde și interesul post-revoluționar pentru acapararea brand-ului devenit, între timp, Adevărul. Cum s-a privatizat organul de presă al CC al PCR? E simplu, dar și complicat.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989, noua putere instalată – respectiv liderii Frontului Salvării Naționale, reprezentat la vârf de Ion Iliescu și Petre Roman – știa bine că oamenii pot fi cel mai ușor influențați și manipulați prin intermediul mass-mediei.
Dacă Televiziunea publică și Radioul erau sub controlul lor, marile
ziare le cam scăpaseră din mână. România liberă și Scînteia Tineretului – devenită Tineretul liber – afișau o atitudine de dreapta, dar Scânteia, miza cea mare – rebotezată Adevărul, rămăsese de stânga. Dar o „stângă” destul de șovăielnică. Nucleul dur redacțional era format, în principal, din comuniști căci, nu-i așa, Scânteia fusese organul de propagandă al Comitelului Central al PCR. Oameni cărora le plăcea să dețină controlul, dar rămăseseră fără conducerea de partid care le dicta ceea ce trebuiau să scrie.
Sergiu Andon, fost ziarist la Scînteia și Adevărul, timp de 22 de ani, din 1972 până în 1994, este unul dintre puținii supraviețuitori ai acelei perioade tulburi care știe cum s-a încercat acapararea de către Putere a acestui ziar și, mai ales, cum a fost privatizat.
Ajuns la vârsta înțelepciunii, venerabilul jurnalist, ex-procuror, avocat și parlamentar, relatează metamorfoza celui mai important cotidian al țării până când presa cu adevărat liberă s-a impus pe piață. Din postura de redactor șef-adjunct al Adevărului – între 1989 și 1994 și, ulterior, avocat al publicației – a avut acces aproape neîngrădit la informații. Unele dintre ele le-a mai spus în cartea istoricului Matei Gheboianu „1989- 1992. Presa liberă?”, dar altele, extrem de interesante, le destăinuie abia astăzi.
Momentul 22 decembrie 1989, redactorul șef Ion Mitran și buncărul anti-atomic
În decembrie 1989, Scînteia avea un tiraj de 1.600.000 de exemplare. Pe locul al doilea era România liberă, doar cu 600.000. Sergiu Andon râde. „Eram al doilea ziar din lume! Jemin Jibao, zis și Renmin Ribao – „Ziarul Poporului n.a. – avea trei milioane. S-ar putea ca Pravda să fi avut un milion, dar era sub noi! Abonamentele nu erau o constrângere, dar erau rezultatul unor insistențe la nivelul locurilor de muncă. Era o propunere de nerefuzat…”, îl citează Sergiu Andon pe Marlon Brando, din „Nașul” lui Coppola.
În acele timpuri mai erau tipărite doar alte trei cotidiene: România liberă – care ținea de FDUS, Frontul Democrației și Unității Socialiste, Scînteia tineretului – organ de presă al UTC-ului și Elöre – ziarul de limbă maghiară al PCR. Mai fusese și Munca, al sindicatelor, dar acesta devenise săptămânal.
Momentul 22 decembrie ’89 prinde Scînteia cu un redactor șef pe nume Ion Mitran. „Era un om descuiat, cult, dar comunist, evident. Mai era și redactor șef la revista Era Socialistă. Redacția l-a păstrat în funcție până în jur de 10 ianuarie 1990 și ar fi vrut să-l mai păstreze, dar el spunea: «Nu e bine! Funcția pe care o am o să vă tragă în jos». A mai rămas până i s-a găsit un înlocuitor.
De altminteri, pe 22 decembrie când, practic, redacția era copleșită de ce se întâmpla, el mi-a spus mie și altor patru colegi, care tocmai alergam pe scări să mergem în mijlocul evenimetelor: «Mergeți și fiți pregătiți să scrieți!». Noi credeam că ne va opri, dar el ne-a spus asta!”, își amintește fostul scînteist. După părerea lui, fostul jurnalist Mitran era „în ton” cu ceea ce avea să se întâmple. Povestește că, atunci când începuseră atacurile așa-zișilor teroriști, Mitran era preluat din redacție și dus în adăpostul anti-atomic de sub Casa Scînteii: „Era dus ca un bun de preț. Dacă nu ar fi fost în scenariu, el n-ar fi aflat nici măcar unde era intrarea în acel buncăr!”.
Tranziția și noul șef al ziarului
Sergiu Andon este primul reporter de la Scînteia care a relatat de la fața locului ce s-a întâmplat la CC al PCR: „Nu mai țin minte titlul, ceva de genul: «În vizuina…, nu știu cui», dar era pe pagina întâi a ziarului, care era deja botezat Scânteia Poporului. A apărut pe 23 decembrie 1989. Presupun, cred, că redactorul șef-adjunct Anghel Paraschiv, care încuraja tendințele de articole pe teme critice, a fost cu ideea titlului”.
Printre numele exponențiale ale redacției Scînteii, devenită Scînteia Poporului și, după două zile, Adevărul, se numărau, pe lângă Andon: Dumitru Tinu, Constantin Stănescu, Viorel Sălăgean, Ion Marin, Romulus Căplescu, Gheorghe Mitroi, Mircea Bunea și Mihai Vișoiu. Aproape toți au decedat. După plecarea lui Mitran, care s-a retras timp de câteva zile, fosta Scînteie, care se numea deja Adevărul – la sugestia posibilă a lui Silviu Brucan, fost redactor șef-adjunct al Scînteii cu mult timp înainte – redactor șef al publicației a devenit criticul literar Constantin Stănescu. Sergiu Andon știe ce spune: „Soluția Darie Novăceanu a venit dinafară, din cercurile puterii, propus în funcție de Brucan și Petre Roman. Noi, redacția, l-am acceptat pentru că era un nume mare din cultură”
Epoca Darie Novăceanu și începutul devalizării ziarului
Numirea lui Novăceanu la conducerea Adevărului s-a întâmplat în prima decadă a lunii ianuarie 1990. În acea perioadă, deși clar de stânga, vocile Adevărului aveau tonalități diferite, dar nimeni din conducere nu impunea o anumită orientare. „Independența ziarului se realiza, astfel, de la sine, iar noi credeam că Darie Novăceanu este garantul acestei libertăți de expresie. Dar, cu timpul, a început să se observe un partizanat pro-Petre Roman. Dar foarte discret”, mai spune fostul jurnalist.
Ce se întâmpla, de fapt? Începuse o luptă surdă între Roman și Ion Iliescu.
Sergiu Andon rememorează: „Noi n-am fi vrut să înclinăm balanța către unul sau altul. Dar așa a început neîncrederea în Novăceanu care s-a accentuat vertiginos după ce s-a aflat de intențiile sale de a acapara patrimonial ziarul, făcându-l proprietatea guvernului, și nu a statului, cu 95%. Restul de 5% urma să fie împărțit între cinci oameni, în frunte cu Novăceanu”.
Această așa-zisă privatizare, de fapt acaparare, nu însemna numai ziarul ca atare, ci și un patrimoniu destul de consistent preluat printr-o serie de Hotărâri de Guvern consecutive începând cu anul 1990. Printre proprietățile Adevărului se nunărau complexul de clădiri Glucoza – adică teren, imobile și deschiderea către lac – pe locul unde se află, în prezent, actualul hotel Caro, de pe Barbu Văcărescu, cele două blocuri turn care flanchează intrarea în bulevardul Națiunile Unite – așa-numitele „Blocurile Adevărului” și altele. Miza era uriașă.
Patrimoniul statului administrat de societatea ziariștilor
Cei mai mulți dintre membrii redacției habar n-aveau de această avere. „Obsesia noastră era să scoatem ziarul! Asta era «averea noastră»! De aceea, când s-a aflat, ziariștii au văzut în încercarea lui Darie Novăceanu o primejdie de moarte pentru o presă liberă și neangajată”, devoalează Sergiu Andon amănunte ținute departe pînă acum de ochii publicului. Se întâmpla în martie 1991.
Revenind în trecutul recent al noii entități publicistice, Adevărul, imediat după momentul decembrie ’89, ziarul rămăsese, practic, al nimănui. Patrimoniul acesteia aparținea fostei Edituri Scînteia, devenită, din ianuarie 1990, Editura Presa Liberă. Era un vid legislativ evident. „Ca, totuși, să putem activa s-a constituit, atunci, o societate comercială căreia i s-a spus «Adevărul», prin care se putea funcționa economic. Printre cei care au înregistrat societatea se numărau Dumitru Tinu, Ion Marin, Viorel Sălăgean și alți câțiva. Dar proprietatea era integral a statului! Atât doar că prin această firmă ziarul era editat”, explică venerabilul gazetar, fost procuror, devenit avocat de mare succes.
În contrapondere, spune Sergiu Andon, Darie Novăceanu și cu Petre Roman au pus la cale înființarea unui SA, soceitate pe acțiuni. Lucru care s-a și petrecut. 95% dintre acțiuni reveneau Guvernului, condus de Roman pe atunc,i și restul erau împărțite între câțiva membri ai redacției atrași în complot. Andon îi enumeră: Darie Novăceanu, Cristian Tudor Popescu, Magdalena Boiangiu, Alexandru Gavrilescu și Mircea Bărbulescu: „Planul era secret și pregătirile făcute pe furiș. S-a aflat întâmplător de ele!”.
Redacția a luat foc. Oamenii se simțeau frustrați. „S-a convocat o adunare generală a salariaților în care Novăceanu intenționa să prezinte programul acestei «transformări economice» ascunzând, bineînțeles, adevăratul scop: subordonarea față de Guvern!”.
Fitilul detonării din redacția Adevărului fusese aprins cu o seară înainte. Novăceanu și Roman participau la o emisiune moderată de Vartan Arachelian, la TVR1. „L-am sunat pe Arachelian și l-am rugat, insistent, să pună întrebarea «Ce intenții există cu această transformare economică a Adevărului?». Transformare de care nu știa nimeni! Mizam pe șocul întrebării neașteptate”, mărturisește Sergiu Andon. Arachelian a pus întrebarea cu trei minute înainte de finalul emisiunii. Efectul a fost devastator. Cei doi complici au dat în bâlbâială. „N-au putut să spună nimic coerent”, zâmbește avocatul Andon.
Șantajul lui Darie Novăceanu și fronda gazetarilor
Pe acest efect psihologic a început și s-a desfășurat adunarea salariaților de la Adevărul în dimineața imediat următoare. „Novăceanu și-a prezentat expozeul, dar oamenii s-au inflamat și l-au luat la rost. În final, Novăceanu a mers la șantaj: «Ori faceți cum vă spun, ori am plecat!». Se baza pe gândul că plecarea sa va atrage prăbușirea Adevărului! Pe de o parte era marea vedetă a ziarului și pe de alta era temerea că Guvernul putea creea probleme de ordin material: bani, hârtie, distribuție etc”, relatează Sergiu Andon, la 80 de ani, ca un reporter.
Cei rămași în sală, după ședința cu scântei, au hotărât, pentru că deja exista o legislație, înființarea unei adevărate societăți pe acțiuni cu participarea tuturor salariaților. Societate care urma să fie condusă de un Consiliu Director format din cinci persoane. „Valoarea acțiunilor urma să fie subscrisă de fiecare doritor. Capitalul de pornire a constat numai în aceste subscribții, adică o nimica-toată pentru costurile unui ziar, fie și pentru o singură zi!”, comentează, avizat și profesionist, jurnalistul convertit în avocat.
Capitularea din martie 1991
Ziariștii sperau că se vor întoarce bani din vânzări și vor rezista. Numai că asta se întâmpla, în cel mai bun caz, în două săptămâni. „Ca președinte al SZR – Societatea Ziariștilor din România – eram și membru în CA la RODIPET. Am insistat să ne vină banii cât mai repede, dar tot era insuficient…”, își frământă palmele fostul nostru coleg de breaslă. Norocul a fost, spune Sergiu Andon, că Viorel Sălăgean, vechi scânteist, ulterior devenit redactor șef la Adevărul Economic, fusese coleg de facultate cu Dan Voiculescu și i-a cerut acestuia să împrumute ziarul cu 50.000 de dolari: „Nicunul dintre ceilalți nu-l cunoștea pe Voiculescu și unii nici nu auziseră de el. Important este că creditul a fost dat fără nicio condiție”.
Urma, însă, dificultatea juridică a înființării societății, foarte dificilă pentru că Novăceanu înregistrase, la OSIM, marca societății pe numele său.
S-a activat în două direcții, spune Andon. „Înregistrasem societatea noastră la instanță, ceea ce Novăceanu omisese să facă pentru a lui. Astfel, noi am obținut întâietate ca persoană juridică. A doua direcție a fost presiunea mediatică ca susținătorii lui Novăceanu să nu întârzie, prin diferite intervenții, înregistrarea ziariștilor de la Adevărul”. Salariații au intrat, atunci, în martie 1991, în „grevă japoneză”. După două săptămâni Darie Novăceanu și Petre Roman au capitulat.
Alianța cu Ion Iliescu și războiul mărcilor
Un alt fapt esențial pentru succesul jurnaliștilor este acela că un grup de jurnaliști importanți de la Adevărul i-au făcut o vizită lui Ion Iliescu de la care s-au asigurat de un „non-combat”, își mai amintește Sergiu Andon: „I-am vorbit cu insitență de libertatea presei, spunându-i clar că dacă lasă să fim sugrumați o să iasă un scandal internațional”. S-a rezolvat.
Cu toate acestea înregistrarea de la OSIM a permis și înființarea unei a doua societăți Adevărul, în patrimoniul căreia a intrat întreaga avere materială dobândită între timp, prin acele HG-uri consecutive din 1990 și începutul lui 1991.
Noua societate, cu sediul stabilit, ulterior, în fosta fabrică Glucoza, actualmente hotelul Caro, devenise proprietară peste toate imobilele menționate mai sus, dar și pe mașinile, mobilerul și, chiar, pe mașinile de scris ale ziariștilor. Așa au ajuns jurnaliștii să plătească chirie pentru birourile lor: „Directorul acestei societăți a fost numit fostul nostru coleg Ion Lazăr. Un om cu foarte mult «spirit întreprinzător»”.
A urmat războiul pentru frontispiciul ziarului. Societatea lui Lazăr, SC Editura Adevărul, proprietara înregistrării de la OSIM, nu a mai permis sigla tradițională a ziarului, cea folosită încă din 1888. S-a făcut o nouă grafie a titlului, așa-numitul „Adevărul Cocoșat”, care a rămas așa până când înregistrarea de la OSIM a fost declarată nulă, în 2001.
Oferta de nerefuzat a lui Dumitru Tinu
Misterul este cum a ajuns Dumitru Tinu, decedat misterios, pe 1 ianuarie 2003, să devină acționarul majoritar al Adevărului, în condițiile în care se plecase de la subscribții aproape egale între salariații ziarului, cu excepția șefilor, care erau mai egali ca ceilați. Aceasta și ținând cot de faptul că, prin statutul firmei, nu se puteau tranzacționa acțiuni decât în interiorul societății. Adică al fondatorilor ei.
Lucrurile sunt extrem de simple. Fostul redactor șef-adjunct al Adevărului povestește: „Eu am plecat din redacție în 1994. Ulterior, s-au făcut majorări succesive de capital social. Păstrându-se regula inițială, s-au creeat decalaje tot mai mari privind ponderea acțiunilor între cei rămași în conducerea ziarului și restul acționarilor. De altfel, emulația din momentul revoltei din martie ’91 se cam stinsese…”.
După suficiente distanțări privind numărul acțiunilor, Dumitru Tinu a început să facă oferte de cumpărare foarte avantajoase de la micii acționari. Asta pentru ca, mai târziu, să facă oferte de nerefuzat și membrilor Consiliului Director. Sergiu Andon se amuză: „Așa este. După cum s-a exprimat marele ziarist Cristian Tudor Popescu: «Cu prețul oferit pe acțiuni pot să stau, să dau la pește, toată viața!»”.
Adevărul. Un ziar mortal
În decembrie 2002, cu o lună înainte să fie găsit mort pe DN 1, într-un șanț de la marginea pădurii de la Românești, înainte de Ploiești, Dumitru Tinu ajunsese patronul absolut al Adevărului, cu peste 80% din acțiuni. Dar, de unde a avut bani Tinu să cumpere atât de repede și cu prețuri „de nerefuzat”?
La întrebarea aceasta Sergiu Andon, jurist la bază, nu poate să răspundă: „Râmâne să stabilească istoria”. Cert este că presa a vehiculat că principalii săi finanțatori au fost omul de faceri româno-libanez Fathi Taher și politicianul Viorel Hrebenciuc. Singuri sau împreună. O altă întrebare, fără răspuns, este cum de a murit proaspătul deținător al Adevărului – pe vremea aceea cel mai influent cotidian al țării – atât de repede după ce ajunsese patron? Crimă, accident? Ultima variantă e ceea validată de autorități. Sunt, însă, și unii mai circumspecți.
După moartea dubioasă a fostului director de la Adevărul, averea acestuia i-a revenit fiicei, Ana-Maria Tinu, care la rându-i a vândut acțiunile, după câțiva ani, către Dinu Patriciu, care a murit și el. În prezent, ziarul Adevărul, precum și celelalte publicații din holding, se află în proprietatea lui Cristi Burci, patronul postului PRIMA TV.
