Între declic și delir există un interval scurt, insuficient pentru a se întreprinde cine știe ce lucruri mari, complicate, dar îndeajuns de lung pentru a se căuta, rapid, sincer, eficient, răspunsul la întrebarea: „de ce?”. Întrucât nu cum sau când, ci rostul reprezintă cu adevărat fundația unui motiv real, suficient și decisiv, a unei motivări fără echivoc.
Părintele Daniel Ilie este preotul unei comunități mici și frumoase din Legnago, Italia. Construiește o biserică și găzduiește întâlniri ale românilor plecați la muncă, în Peninsulă, cu trăirea strămoșească și spiritul românesc. Am observat, de altfel, că, urmare a șederii îndelungate peste granițe, dincolo de intensitatea trăirilor religioase ale fiecăruia, există acea asociere minunată a credinței cu însăși Patria mamă, asociere pe care doar persoanele ajunse în alte colțuri ale lumii știu să o facă. De parcă în privirea lui Dumnezeu ar găsi, fie și doar pentru câteva clipe, un acasă pe care meleagurile adoptive nu îl pot oferi. De parcă icoanele și semnul crucii, rugăciunile și cântările bisericești recompun strălucirea soarelui și freamătul frunzelor din țara natală. Sub streașina credinței trăiesc mici sau mari comunități românești, ostoindu-și dorul de casă și închinându-și temeri ori singurătăți până la acceptarea senină a unei noi săptămâni (interval arbitrar) departe de țară. Este greu de explicat sentimentul care te-ar determina, cum zugrăvea Leonida Neamțu, să îți afunzi mâinile în pământul românesc, ca pe niște rădăcini care dădeau să se usuce. Dar el există, duios-dureros, neîntrerupt.
Părintele Daniel Ilie avea, în liceu (Seminarul Teologic din Buzău), o remarcă, atașată oricărei isprăvi declarate a vreunui coleg: „Și cu ce te ajută asta la mântuire?”. Iar profundele înțelesuri izvorâte din acele câteva cuvinte aveau menirea de a potoli orice năzbâtie copilărească, de a adumbri cu o fărâmă de cuget orice pas instinctual. Enervantă uneori, complexă și întipărită într-un viitor atât de îndepărtat pe atunci, expresia respectivă, preluată din textele părinților bisericești, rezumă o întreagă viață la un scop, imuabil și de neocolit: acela al trasării propriului destin, printre marile sau micile nimicuri cotidiene, către punctul final.
Pentru un creștin cu o fărâmă de inițiere teologică, mântuirea este totul. Este ridicarea din imanent, pasul decisiv spre îndumnezeire, poposirea pe malul corect al veșniciei. Am privit întotdeauna mântuirea nu ca pe o cursă cu obstacole, o strădanie solitară de a-i învinge pe ceilalți până la atingerea unei linii de sosire dezirabile, ci ca pe un efort colectiv, un pas împreună, dincolo de astăzi și de stupidele lui rigori, întru mereu luminoasa existență din preajma lui Dumnezeu. Un loc și un perpetuu timp unde cunoști fericirea deplină, într-o comuniune a iubirii sincere.
Mântuirea este rezultatul strădaniei de o viață, așadar expresia colegului meu te punea pe gânduri suficient de mult încât să te îndoiești de necesitatea unor acțiuni născute fie din frondă adolescentină, fie din năvalnică pornire în direcții opuse unui parcurs cugetat. Faceți acest experiment și urmăriți rezultatul: orice acțiune care nu ține, eventual, strict de supraviețuire poate fi trecută prin acest filtru al gândirii, iar consecințele sunt covârșitoare. Nu vă pot promite că veți renunța ușor la vicii, de exemplu, dar veți percepe acut inutilitatea oricărui gest dăunător pentru organism și efectele sale grave asupra devenirii personale – dacă nu și a împlinirii celor din jur. Iar în această lumină, când vrem să (ne) fim sinceri, pălesc explicațiile șubrede legate de scopuri recreaționale sau de alte fleacuri menite momentului.
Mi-e dor de părintele Daniel Ilie. L-am revăzut acum mult prea mult timp, iar scurtele conversații pe rețelele sociale nu pot suplini cum se cuvine o întâlnire adevărată, față către față, când poți discuta pe îndelete despre toți și toate. Eu i-aș vorbi despre faptul că acum, la vreo 30 de ani de când le-am auzit prima dată (și cam tot atât de când m-au enervat binișor prin caracterul lor vădit repetitiv), tind să acord adevărata importanță acelor cuvinte, încercând să le aplic rostul în diverse momente ale vieții acesteia tulburate, nesupuse, adesea, vreunei logici coerente. I-aș mai vorbi eu și despre scrisul meu, despre activități culturale și alte proiecte cărora le-am dedicat mult, mult timp, dar tare îmi e teamă că el, neschimbat în această privință, își va lăsa capul într-o parte și, cu un zâmbet larg, mă va întreba: „Și cu ce te ajută asta la mântuire?”. Iar eu, sincer, coborât brusc din nimicurile cotidiene cu picioarele pe pământ, habar n-aș avea ce să-i răspund. Astăzi, ca și atunci…
Alexandru Pripon