◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Pavel Mercea – portret (aproape) sentimental. 20 de ani de la (pe)trecerea din viață

Argument

Pavel Mercea (Mercescu, Merceanu, un pseudonim rezultat prin procedeul gramatical al derivării familiei de cuvinte prin sufixare) – sculptor, artist-creator.

Continuăm să redăm oameni și fapte care au dat rapsodiilor un farmec nu numai local, ci și universal. Fără un anume orgoliu, ci doar o mânie că nu am știut să (ne)cultivăm un anume cult față de marcante personalități umane din preajma noastră. Ne vom folosi de un citat semnat de Ioan Machidon (proprietar al revistei Amurg sentimental (București), anul XIX, nr. 222, octombrie 2013) cu privire la Pavel Mercea: „Cel ce-și uită limba maternă, nu are cum să stea de vorbă cu Dumnezeu”.

 

Viața și formarea profesională

Ioan Mercea a văzut lumina zilei la 1 martie 1931, la Macea.

Este absolvent al Institutului de Arte Plastice București (1950-1953), având ca mentori nume sonore ale vremii sale: Georg Baron Lòvendal, Adam Bălțatu, Mihai Onofrei, Constantin Barațchi ș.a. În perioada 1953-1959, va studia la Leningrad cu alte nume de talie universală: Sokolov, Kevin, Vucetici.

Din anul 1959 va activa la Studioul de Arte Plastice al Armatei, iar din 1963, va deveni membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

S-a stins din viață în comuna natală Macea, unde s-a și retras (2004).

Este înmormântat în Cimitirul Ortodox din Satu’ Nou. Piatra funerară din marmură albă poartă semnul creștin al crucii (fiind marcată cu inscripția: Sculptor / Pavel Mercea / Veșnică pomenire / Ridicată de nepoata Dorina și soțul Tibi).

Este definit ca aparținând culturii române prin calitatea de sculptor, pictor (cu expoziții în București, Arad, Berlin, Varșovia), poet.

Și-a înscris numele în rândul marilor artiști români, îmbinând excelent esteticul cu pasionanta participare la urmărirea destinului istoric al poporului român.

 

Activitatea de sculptor

A avut intense preocupări în arta portretului, compoziției statuare, reliefului și efigiei.

A fost dedicat Portretului (istoric) pentru care se documenta cu multă rigoare și le modela cu pasiune atât din vocație, cât și prin prisma profilului instituției în care activa.

Sunt demne de remarcat reconstituirile chipurilor de revoluționar, militar, conducător politic, cărturar, sau literat: „Horia Cloșca și Crișan”, „Tudor Vladimirescu”, „Avram Iancu”, „Maiorul Ene”, „Dimitrie Cantemir”, „Mihai Eminescu”.

Folosindu-și fantezia, a dat palpabilitate și unor chipuri de conducători ale căror trăsături remarcabile nu au fost reținute de istorie în prim plan: „Dromichete”, „Burebista”, „Voievodul Gelu” (Zalău, bronz, 1981), „Bogdan” (Baia Mare, bronz, 1982), „Decebal” (Timișoara, bronz, 1977), „Glad, Gelu și Menumorut” (Macea, piatră, 1996).

Lucra în planuri mari, sintetizând fizionomiile spre a crea o efigie memorabilă a personajului.

A executat vibrante portrete și după model viu, în special prieteni, actori (Amza Pellea, Ernest Maftei).

Stăpân pe o admirabilă tehnică academică desprinsă la Leningrad, a reușit să surprindă velocitatea și armonia anatomiei trupurilor umane în plin efort fizic („Sportiv”, „Miner”).

Deși foarte legat de figurativ, a avut și o evadare către abstract („Invocare”, „Spirală”, „Strigăt”), concretizată printr-o „Expoziție” (1970).

În expozițiile de grup prezenta (uneori) și pictură, îndeosebi, peisaj.

Alte lucrări monumentale frapează pentru ideea de eternizare: „Gheorghe Lazăr” (bronz, 1970, Sibiu), „Gheorghe Magheru” (bronz, Caracal, 1970), „Poetul Gheorghe Grozescu” (Comloșul Mare, Timiș, bronz, 1972), „Eroul aviator Traian Dîrjan” (Sibiu, bronz, 1972), „Eroul Virgil Iovănaș” (Curtici, piatră, 1975), „Toader Hrib” (Arbore, Suceava, bronz, 1977), „Matei Basarab” (Brăila, bronz, 1979), „Mihai Viteazul” (bronz, 1991, Alba Iulia).

Dacă ne referim la portretele ipotetice, acestea constituie pentru contemporaneitate adevărate documente istorice inspirative, date fiind detaliile de îmbrăcăminte și echipament. Iată câteva din ele: „Eroul din Primul Război Mondial” (bronz, București, 1988), „Ostașul român din cel de-al Doilea Război Mondial” (bronz, București, 1989), „Monumentul Eroilor” (Macea, piatră, 1976), „Eroii din 1916” (Fântânele, Sibiu, piatră, 1976).

Lucrări monumentale: „Tinerețe” (metal, piatră, București, 1965), „Gheorghe Lazăr” (bronz, Sibiu, 1970), „Medalioane cu figuri din istoria patriei” (București, Academia Militară, 1976-1977), „Burebista și țara lui” (piatră, Muzeul Marinei Constanța, 1983), „Ioan Corvin de Huniade” (piatră artificială, Muzeul de Istorie, Timișoara, 1983), „Glad, Gelu și Menumorut”, „Mihai Viteazul” (piatră artificială, Muzeul de Istorie, Oradea, 1985), „Burebista”, „Glad, Gelu, Menumorut”, „Mihai Viteazul” (piatră artificială, București, Muzeul Militar Național, 1987-1988), „Eroul din Primul Război Mondial” (reconstituire, bronz, Muzeul Național Militar, București, 1988).

Într-un registru personal, pentru două personalități din învățământul rural din satul Macea, Pavel Covaci și Arcadie Semlecan, a creat efigii.

 

Pavel Mercea și satul natal

Este remarcabilă donația impresionantă față de satul său natal (care se constituie într-o colecție de lucrări monumentale și care mobilează peisajul locurilor (unde s-a retras în pacea anilor de libertate).

Bustul (realizat în bronz) al învățătorului George Iancu (1885-1919) a fost dezvelit în perioada 18-19 noiembrie 1989, la jubileul a două sute de ani de învățământ în Macea. Fost învățător la Școala Confesională Ortodoxă, acesta a căzut erou în timpul Primului Război Mondial (fiind concentrat între 1916-1917 și înlocuit de alt învățător, Aurel Ciorogar) și a decedat la Iași, într-un spital militar.

Un amănunt din narațiunea memoriei este faptul că Ioan Mercea, tatăl sculptorului (cu porecla „a lu’ Birău”) l-a avut învățător pe George Iancu.

Monumentul Memorial pentru toți eroii căzuți pe front (105/81/341 cm) este amplasat în Cimitirul Ortodox din Satu’ Bătrân (1976). Este realizat din piatră artificială și reprezintă un soldat în echipament de luptă (este înălțat pe un soclu paralelipipedic de beton).

Cele patru laturi ale acestuia sunt înscrise cu texte votive și nume de eroi: „Glorie eroilor români căzuți pentru patrie pe cuprinsul comunei Macea”. Petru Coșa, Pavel Ioviță, Ioan Prundeanu sunt trei eroi care nu sunt măceni, dar au căzut între Macea și Sînmartin (numele le este înscris pe monument) și au fost duși cu căruța, au avut cruce de lemn de pe care a fost luat numele. Alături de numele acestora, mai figurează peste optzeci de nume pe fața a doua a monumentului (care a fost restaurat în 2017).

Vis-a-vis de acest grandios monument se află (în morminte) două monumente pe care sculptorul le-a dedicat familiei sale, cel al părinților, familia Mercea și cel al surorii sale, familia Paștina.

Ochiul celor care își plâng morții aici este atras de două impozante monumente (temă fiind clopotul și ceasul), care se disting prin impetuozitate și concepere.

Monumentul celor trei voievozi medievali (secolul X), Gelu, Glad și Menumorut, este realizat din piatră artificială (1996) și amplasat în Parcul Central al comunei (în fața Căminului Cultural). Pe soclu stă scris: „Slavă veșnică strămoșilor noștri Glad, Gelu și Menumorut sec. X-XI”. („Solum patriae sacrum est / Pământul patriei este sfânt”). Mai trebuie adăugat contextul dezvelirii acestui monument, la 1 septembrie 1996 (când la Macea a avut loc o Sărbătoare a Banatului, Crișanei și Transilvaniei, prilejuită de împlinirea a 1000 de ani de la luptele neamului de apărare. Grăitoare sunt expresivitatea și maiestuozitatea voievozilor (care au fost surprinși în picioare, cu veșminte și arme), dovedind tărie de caracter, dar și ambiție și vitejie.

Vechi toponim (Locu’ Piațului), azi Parcul comunal, găzduiește ceremonialul de depunere de coroane (la Ziua Națională). În paginile monografice se află textul cuvântului rostit de către regretatul profesor Gheorghe Crețu, membru al Asociației Ecologice, de la prima depunere la 1 Decembrie 1996 (cu ajutorul căreia a fost amplasat monumentul la acea dată, numele contributorilor aflându-se pe latura inferioară).

„Aleea Poeților” din Grădina Botanică reprezintă un Ansamblu sculptural format din monumentul lui Mihai Eminescu și busturile poeților Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Aron Cotruș, Alexandru Negură (1990). Acestea au inscripționate numele, anul nașterii și al morții, citate semnificative din opera lirică. Dezvelirea și sfințirea monumentului „Eminescu” (piatră artificială) a avut loc la 9 iulie 1996, în prezența autorului, a custodelui Grădinii Botanice, Pavel Covaci, a oficialilor, a presei, a numeroși localnici. Privită în ansamblu, colecția de portrete din parcul măcean se prezintă într-un geometrism sever ce cuprinde un joc de linii, care produce o alternanță de suprafețe tăiate și supuse unui finisaj perfect practicat printr-o șlefuire fină. Lumina alunecă pe ele creând efecte optice prin zone de penumbra diafane și irizări ciudate. Statuia lui Eminescu e dominantă, nu doar prin poziție, ci și prin concepția originală de tip modern într-o altă viziune a spiritului, un Eminescu în relaxare și profund meditativ. Acest Ansamblu sculptural a reanimat niște ruine ale unui vechi sediu administrativ din localitate și a devenit astfel pe cât de sacru pe atât de viabil (literaturizat), deoarece șapte personalități culturale ardelene îl populează, încremenite în rocă care glăsuiesc trecătorilor plăsmuiri năvodite din izvorul minții sau cum se adresa autorul, atunci, mulțimii adunate: „E un gest firesc, un act de recuperare a unor goluri dintr-un trecut nu prea îndepărtat și cu un gând de a înnobila ținutul Aradului cu semne ale culturii neamului”.

Aleea Poeților întregește ideea de eternizare a poetului (dar și a celorlalte nume) pe meleagurile noastre, dar completează și Pădurea de Argint (de data aceasta sculptată din plante), unde trecătorul se întâlnește cu Luceafărul, Cătălin, Cătălina, pe Aleea cu plopi, în vecinătatea unui tei secular, denumit de cei care treceau prin pădure, „Teiul lui Eminescu”.

Vorbind despre portretul sculptorului arădean Pavel Mercea și legătura sa intrinsecă privind satul, sunt necesare unele notări. Preocupări pentru ridicarea unui „Monument al Eroilor” au existat încă din 1935/1936 prin Biserica Ortodoxă (cf. Serviciul Județean Arad al Arhivelor Naționale, dosarul nr. 651). Au urmat apoi alte demersuri, iar din anul 1939, ceremonii de celebrare aveau să fie desfășurate.

Referitor la ridicarea unui monument care să eternizeze sanctuar portretul lui Mihai Eminescu, acestea datează la fel de demult, dar nefinalizate (1943, prin intervenția avocatului compozitor Emil Monția). Demersurile lui Emil Monția nu au avut un succes deplin. Astfel, în anul 1946, o sculptură a fost expediată cu un tren din Timișoara la Șiria printr-un colet cu inscripția: „piatră de marmură ornamentală”. Marfa a fost descărcată în gară de învățătorul Vasile Homescu (tatăl primului rector al Universității arădene Aurel Vlaicu, Radu Homescu). Ajutat de țăranul Gheorghe Hui au transportat sculptura într-o căruță cu paie până la școală. În vremurile tulburi de atunci nu se știe motivul pentru care sculptura nu a fost așezată pe soclu decât în 1954, animând spațiul din fața parcului Conacului Bohuș (paradoxal, va fi demolat chiar atunci bustul lui Slavici).

Cum Eminescu avea deja acest bust lucrat de Romul Ladea (1939), îi putem descrie chipul preluat /șlefuit în marmură după o fotografie din Iași (atelier Nestor Heck) înfățișând un tânăr de 34 de ani cu mustață și eșarfă, dezbrăcat de veșminte, exprimând resemnare (modelaj rodinian).

În anul 1978, criticul și istoricul literar Dumitru Vatamaniuc (1920-2018) a identificat unele momente demonstrative privind legătura lui Eminescu cu Aradul. Deși au fost unele inițiative de ridicare a unui monument Eminescu la Arad, acestea nu au avut ecoul scontat. La Arad este amplasat un bust în squarul din fața Inspectoratului de Poliție (de o calitate artistică îndoielnică, pozând un chip de copil care intră parcă în adolescență).

Cu toate acestea, retras în satul natal, Pavel Mercea a fost generos, nu numai prin idei artistic exprimate, ci și prin actul de înnobilare al peisajului sătesc cu lucrări de o inestimabilă valoare.

Arta monumentală, figurativă și expresivă a fost concretizată prin Expoziții personale ori de grup, cu un mare impact la public și un rol covârșitor în dezvoltarea culturii reprezentate prin daltă (cum de altfel și o amplă Bibliografie menită a-i cerceta, merită a fi studiată de cei interesați).

 

Pavel Mercea, poet

Îngemănarea a două segmente de artă creativă (sculptura și poezia) în cazul Pavel Mercea Mercescu, de-acum, denotă virtuți și expresii de mare acuratețe și forță.

În urmă cu 15 ani îl numeam pe Pavel Mercea Mercescu un rapsod. Nu neapărat al locurilor, dar mi s-a părut odiseea că ar ține de o frenezie. Nu știu dacă era cunoscut în lumea de cuvânt a cuvintelor arădene. Era deja trecut de 5 ani în veșnicii, la data când scriam volumul „Rapsozi și rapsodii măcene”.

O operă vastă dacă socotim un număr însemnat de plachete (a câte 30 de poeme, aprox. 630 de poeme), apoi să nu omitem diferite antologii ori exprimări aforistice.

Sunt concludente unele fraze exprimate, iar una atrage atenția: „Am promis literaturii române să îi fac o statuie de marmură, că abia am reușit una de gips”.

A scris următoarele volume: „La marginea dinspre tine”, București, 1973; „Vifor și țărm”, București, 1978; „Mărturii literare”, București, 1982; „Aproape și departe”, București, 1992; „Gălăgia tăcerii”, București, 1992; „Răni de tinichea”, București, 1992; „Vremuirea vremurilor”, București, 1994; „Recântarea cântărilor”, București, 1994; „Intimitatea zadarnicei”, București, 1996; „Adevărul și viața”, București, 1996; „Târziu și devreme”, București, 1996; „Inferioritate superioară”, București, 1996; „Cuvinte pentru nesfârșitul lumii”, București, 1999; „Limitele sentimentelor înalte”, București, 1999; „Prefacerile vieții”, București, 1999; „Lacrima adevărului”, București, 2001; „Toți contra tuturor”, București, 2001; „Între milenii”, București, 2001; „Antologie, versuri, 1973-2003”, București, 2003; „O eternitate facultativă”, București, 2003; „Fericire nefericită”, București, 2003; „Pe viață și pe moarte”, București, 2003; „Axiome. Maxime. Cugetări”, București, 2003 (aforisme); „Meseria de a exista, versuri”, 2004; „Între limite, nelimitat, versuri”, 2004; „Axiome. Maxime. Cugetări”, ediția a II-a, 2004.

 

Referințe

Ion Machidon, „Prefață” la volumul „Antologie 1973-2003” (pp. 7-10);

Ion Machidon, „Prefață” la volumul „Axiome. Maxime. Cugetări” (pp. 7-9) cu un protocronism de Pavel Merceanu (p. 10).

Se observă, din înșiruirea titlurilor care compun opera în versuri, că Pavel Mercea Mercescu nu a fost niciun un răzvrătit dar niciun rătăcit. Alcătuirea titlurilor nu este deloc întâmplătoare, oximoronul prezent definește stările poetice și crezurile care îl însoțeau. Trecerea de la daltă la creion este una de așteptat, atâta vreme cât Pavel Mercea opera și cu idei aforistice care exprimau fie adevăruri, fie cugetări.

Sunt de remarcat versurile dedicate satului, adevărate puncte metaforice, mai mult ori mai puțin însoțite de ironii sau invective:

Memoria satului natal

„Trec ciorile ca niște pete de tuș

peste proiectul unui arhitect

aleargă peste case până le iese zborul pe gură

iar seara ele pleacă nici nu zboară

ci plutesc pe crăncănitul lor

în acest colț de lume unde nu se întâmplă nimic

Macea își scarpină alene suspinarea de

granița țării cu apusul

scândurile din gard rărindu-se îi strică fermitatea

(gardul rar descâinește câinii)

casele însă se țin strâns unele de altele

să nu le sufle vântul spre oraș

iar pe străzi ies țăranii cu picioarele

încâlcite în lupta de clasă

la Macea oricât storci doina

tot Carpații picură oamenii

aici se răstignesc pe vise

între raportul de a fi și a face copiii

caută comunismul în cana de lapte goală

turnul din centru zice băltoiului

nu te mai mira atâta că îți lipesc o palmă peste ochi

iar căminul cultural zice către soare nu mai răsări tu că răsar eu”.

La Macea

„Macea a rămas o statuie pe vecie

Ca o sfântă în pragul casei

În mâini cu o cratiță de gomboți cu prune

Să-și aștepte fiul venind de la tren Tata

pentru că trenul tot are întârziere

după de a dat de mâncare vitelor

a măturat prin curte și în fața casei

a rânduit toate la locul lor în ogradă

a scos timpul afară din ceas

a venit și el și a încremenit în piatră lângă mama.

E un monument al părinților

ce își așteaptă fiul rătăcit prin lume

și trenul tot întârzie dar ei au răbdare

piatra lor este mai veșnică decât întârzierea trenurilor.”

Acasă la Macea

„ce să mai flendurăm vorbele

și să stricăm gura de-a fetea

că hoheri ca la Macea

mânca-i-ar pustușagu’

nu-i găsi câtă-i lumea asta

de lungă și de largă

că or furat tovarășii

toate pământurile de la noi

de am rămas văndroci și nimurici ca țâganii

că am ajuns ca niște pogăcițe coapte la soare

din pauri gospodari și pilari de părădăici

am ajuns bitanji la coperativa ochiul și timpanul

Lenuță am încocrețit-o

ne-o bătut rău Dumnezo auzi tu

„o cățăleală-n luncă zece zile muncă”.

președintele intră cu Ciuralexa-n urma popii

ca o gură duce vorbile cu crumpile

cu țecheru’ de ici colo

că o să fie bine și la vară cald

d’apoi mânce-l frastu’

să știți că îi hunsut rău ludul

de el acuma se făloșește

că cine-i el, dar ce nu știm noi…

că era o buleandră

ce vindea găini și pene de gâscă

de la Macea la Sumarton

și de la Curtici la Iratoș

acuma schilăvească-l cel de sus

el ne zotronește cu capul lui

ne-am strofocat noi și ne-am înturvinat rău

că ne-am făcut iuți ca piparca

de nu mai suntem ipene la cap

uscându-ne precum cucuruzu’ în șușoarcă

tăt or zâs că vin americanii

da’ or venit pă beteșigu’

că tata o murit cu urechea la radio Europa liberă

tot așteptându-i ca mortu’ colacu’

și uite așa am ajuns

că brăcinarul abia ne ține

că ne-am greșit duleul pe lumea asta.

Acuma se zice că o venit revoluția în țară

da’ o vinit pă dracu’

că în locul celor ce ne-or batjocorit

or venit la chisăliță

cilediul lor mînca-i-ar cătranu’

da’ nu-i bai că n-or vedea ei niciodată fața lu’ Dumnezo.

O vinit și unul de-al nostru

să ne facă aicea la Macea

sculpturi și monumente

să mai țină patriotismul în noi

să nu pice peste graniță

d’apoi țuce’l mătușa pe el drăguțu’…

oare el nu știe cu un singur cocostârg

că nu se face primăvară la Macea.”

 

În concluzie, putem afirma cu ușurință că Macea a dat rapsozi cufundați în rapsodiile lor, din care, cu greu, vom mai deschide taine ascunse în cufere și cuvinte, nu șoade, ci reflexiv-meditative.

Sculptorul, poetul și pictorul Pavel Mercea (cu lucrări remarcabile în Galerii bucureștene, „Simfonia apelor” fiind recent licitată) va rămâne un nume de referință în cultura română prin universalitate și semne.

 

Florica R. Cândea / UZPR, Filiala Arad

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *