„Scrieri despre Cuza Vodă”, în ediția istoricului Ioan Bolovan, la Editura Școala Ardeleană, devine operă antologică a ilustrului profesor, istoric și om politic Alexandru Lapedatu, reberberând în câmpuri de actualitate anul 1859, considerat „actul de naștere al României moderne”, și domnia celui care a marcat decisiv evoluția istorică a românilor, punând bazele constituționale și economice ale României moderne (unificarea și modernizarea armatei, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, Legea asupra instrucțiunii publice, reforme cu carcater economico-administrativ prin Legea Curții de Conturi, Legea contabilității publice etc.).
Ediția Bolovan , într-o nouă evaluare istoriografică, restituie șapte titluri concludente din scrierile lui Alexandru Lapedatu referitoare la Unirea Principatelor și domnia lui Cuza, precizând în Notă asupra ediției: „Titlurile incluse în ediția de față sunt reeditate acum pentru prima oară, cu excepția studiului Austria și lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, inclus și în volumul Alexandru Lapedatu ( 1876-1950). Scrieri istorice, ediție îngrijită de acad. Camil Mureșanu și prof. Nicolae Edroiu (…), Editura Academiei Române, 2008” ; lăsând deschisă ideea unei creații editoriale viitoare, cu o „ altă listă de titluri”.
Demersul restitutiv la care facem referire întâmpină anul comerorativ 2023, la împlinirea a 150 de ani de la trecerea la cele veșnice a Domnitorului Cuza, 15 mai 1873, Heidelberg, iar pe de altă parte rememorează date dintr-o biografie ce a ridicat, prin măsura genialității sale, „cupa de aur” ( ca să invoc o expresie eminesciană) în numele sfântului adevăr românesc. În Studiu introductiv, Ioan Bolovan, după un argumentum al celor șapte ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, cu luminile și umbrele lor, cu accent pe voința politică și clarviziunea Domnitorului asupra nevoilor țării, cuprinde în limbaj monografic personalitatea lui Alexandru Lapedatu, rigoarea profesorului, istoricului și cercetătorului (mereu invoca „partea esențială și nouă” a unui domeniu de cercetare) și noblețea sa umană. Profesor la Universitatea Clujeană, fondator al Institutului de Istorie Națională de la Cluj, director al Arhivelor Statului, senator în primul Parlament ales al României întregite, ministru al Cultelor și Artelor, președinte al Academiei Române (1935-1938), reputat istoric al epocii medievale românești, dar și cercetător al epocii moderne, specialist în paleografie slavo-română sau în restaurarea și conservarea monumentelor istorice, Alexandru Lapedatu rămâne, în aprecieri-generic, și nu doar ale specialiștilor, unul dintre cei mai mari istorici ai secolului XX, supranumit cu „o viață cât pentru trei generații”.
Împătimit al ideii de unitate politică la români, atribut detaliat de editorul Ioan Bolovan, istoricul și omul Alexandru Lapedatu își leagă profesiunea de credință de cea a înaintemergătorilor, „de conștiința misiunii ce li se încredințase” acestora.
În Conferința susținută la 25 noiembrie 1901 la Societatea studenților de la Facultatea de Litere a Universității București, cu titlul Câteva idei conducătoare în viața noastră românească, Alexandru Lapedatu anticipa, vizionar, asumându-și cu demnitate identitatea sa transilvană, momentrul astral de la 1 Decembrie 1918, spunând că „ viitorul care e în mâinile lui Dumnezeu, dar pe care și-l croiesc și oamenii vrednici, va da desigur sute de apostoli ce vor pregăti o adunare cu mult mai mare ( decât cea de pe Câmpia Libertășii de la Blaj, 1848, n.ed.), căci va fi a întreg neamului și a cărei dorință va fi numai : VREM SĂ NE UNIM!”
Unirea Principatelor și personalitatea Domnitorului Cuza i-au fost istoricului Alexandru Lapedatu subiecte predilecte cuprinse în numeroase titluri, bazându-se asiduu pe cercetări repetate în arhive și biblioteci din țară și străinătate, aducând informații inedite, adâncind justețea interpretărilor cu referire la altitudini ale istoriei naționale. După A.D. Xenopol este primul istoric care cercetează domnia lui Cuza și ca reflex al activității sale de după Unirea Transilvaniei „în vederea integrării totale și rapide a acestei provincii în cadrul statului național român.” Este sublinierea pe care o face în Studiu introductiv Ioan Bolovan, exprimând și opinia (ce ar putea crea nedumeriri în receptare) că Alexandru Lapedatu ar fi fost inspirat în activitatea sa de idealurile și înfăptuirile Domnului Unirii întru întărirea societății românești în acord cu lumea civilizaată. Scrierile istoricului, prestigioase prin rigoarea abordării, au, discret, și atractivitatea exercițiului de admirație.
Publicând cele șapte texte ale lui Alexandru Lapedatu, Editura Școala Ardeleană așează în rostirea zilei, în ordinea și dreptatea ei, un reper al istoriografiei românești, exprimând și necesitatea redescoperii acestui reper în „era vidului” și a persiflării adevăratelor valori. „Într-o lume în care predomină tendința de dezbinare statală, de contestare a ordinii geopolitice existente, în care solidaritățile sunt fie distorsionate prin manipulare subtilă, fie înlocuite de individualisme mascate sub lozinca regionalismului și izolării, recursul la modelele unificatoare și coagulatoare de energii pozitive din trecutul nostru nu foarte îndepărtat poate constitui un refugiu potrivit pentru toți cei care mai cred în existența și valorile statului național”, subliniază în același Studiu introductiv editorul Ioan Bolovan.
Prima scriere antologată ( din cele șapte ale volumului) poartă titlul Viața politică internă a Principatelor Unite sub Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), fiind o conferință ținută de Alexandru Lapedatu în noiembrie 1930 la Universitatea Liberă din București, argumentând cu soliditate însemnătatea Domnului Cuza în realizările politice și naționale din perioada 1859-1866, mai ales în organizarea Principatelor potrivit principiilor din noua constituțiune concepută în spiritul modern al vremii, desființând rangurile și privilegiile clasei conducătoare, decretând egalitatea civilă și politică a tuturor înaintea legilor ce asigurau, cu toate dificultățile, noua viață de stat a Principatelor. Transformarea statului sub raport social și politic și noua organizare prin realizarea marilor reforme întruchipau partizanatul „sincer și hotărât”, progresist și democratic al Domnitorului, chibzuința sa în realizarea Unirii depline „prin contopirea adunărilor și cârmuitorilor”. Impresionează în prezentarea acestui prag al domniei documentarea exaustivă a istoricului Alexandru Lapedatu, claritatea argumentării și abilitatea paginării textului pentru ca acesta să aibă un cât mai pregnant efect comunicativ.
În privința înfăptuirii Unirii depline, Domnitorul, în exegeza istoricului, ne apare ca dând dovadă de înțelepciune patriotică și simț diplomatic, lucrând cu stăruință pentru îndeplinirea scopului ce încorpora interesele vitale ale Principatelor. O singură adunare legiuitoare și un singur guvern vor fi menite să asigure o guvernare rodnică. Pregătirea Unirii depline a Principatelor ( externă și internă ) constituie strălucit capitol al domniei lui Cuza, punând în evidență calitățile sale ca șef de stat și abilitatea diplomatică, „marele merit pe care Domnul, personal, și l-a câștigat în rezolvarea acestei chestiuni.” În decembrie 1861 obține din partea Porții și a puterilor garante prin Convenția de la Paris din 1858, recunoașterea Unirii depline, făcând posibilă deschiderea primului parlament unificat și formarea guvernului unic. „Cu drept cuvânt dar putea el spune, în mesagiul adresat deputaților : „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”
Numai că vor intra în joc pasiunile destabilizatoare ale partidelor, Domnitorul fiind împiedicat în înfăptuirea pe mai departe a operei sale de organizare a statului, neputând trece reforma agrară , numită de Kogălniceanu testamentul politic al Domnitorului Cuza, prin adunările legiuitoare constituite pe baza stipulațiilor electorale ale Convenției. Alexandru Lapedatu limpezește acest fir contorsionat din domnia lui Cuza, înțelegând rațiunea loviturii de stat din mai 1864 pentru a se putea trece prin forul legiuitor legea agrară, „marea problemă pentru care timp de cinci ani partidele își istoviseră forțele în silințe zadarnice pentru organizarea statului.”
Așadar, prin ținuta ideatică academică, dar și accesibiliutatea relatării, Alexandru Lapedatu conturează în toate nuanțele panoramicul vieții politice interne a Principatelor unite sub Cuza, de la momentele glorioase ale domniei la „coaliția monstruoasă” și mai departe la ridicarea partidelor împotriva Domnitorului, cu o „camarilă detestabilă” în jur, grăbindu-i abdicarea și exilarea peste granița țării. Exilul, în comentariul lui Alexandru Lapedatu, nu-i atenuează demnitatea și patriotismul, Cuza „refuzând să se facă instrumentul celor ce credeau a găsi în sine pe omul răzbunării nesocotite”, rămânând în aura celei mai înalte conștiințe patriotice și a puternicei personalități pe care „țara a văzut-o și a înțeles-o”.
Următoarele scrieri cuprinse în volum îi evocă pe marii protagoniști ai epocii Unirii Principatelor. Este detașat aportul lui Costache Negri, cel mai de seamă colaborator al Domnitorului Cuza în politica externă marcată de dificile probleme diplomatice, numit „adevăratul Ministru de Externe al lui Alexandru Ioan I” , cu autoritate pe lângă Poarta Otomană și Puterile Garante, consecvent în „devotata amiciție” politică și personală cu Domnitorul Cuza. Deși la insistența Domnitorului să accepte diferite demnități, „sacrificiu pentru țară și pentru sine”, le refuză cu tact, între acestea Prezidența Adunării legislative constituită la sfârșitul anului 1864 pentru care Domnitorul dorea „un om bine reputat în opiniunea publică”. Episodul surprinzător, în demersul lui Alexandru Lapedatu, se cerea privit în adâncime motivațională: „Așa fiind, trebuie să cercetăm și, dacă se va putea, să stabilim adevăratele cauze care l-am determinat pe C.Negri să nu accepte cu niciun preț demnitatea de președinte al Adunării legislative.” În opinia istoricului aceste cauze trebuie căutate în părerile pe care C.Negri le avea despre parlamentarism și , de asemenea, în temperamentul și concepția sa politică. Într-o scrisoare către M.Kogălniceanu își manifesta mâhnirea față de rezultatele „parlamentarismului nostru: o necontenită pierdere de timp în lupte sterile, o perpetuă substituție a individualității în locul trebilor publice (…) văd asemenea pe toți miniștri cu pușca la ochi, neavând timp a face altceva decât, ca în fața dușmanului, a se apăra în contra interpelărilor și a discuțiunilor de tot felul (…) Tocmai când mai mult decât totdeauna ne sunt trebuitoare hărnicia și obșteasca înțelegere ca să întemeiem țara înlăuntru, unde, fiind într-însa uniți și vârtoși, să fim tari și din afară.” În argumentația sa, in crescendo, istoricul se apropie și de arta portretului , reverberând, spre năvala timpului, chipul și firea celui care i-a fost Domnitorului sfetnic: „Temperament liniștit și reflexiv, evita agitația și improvizația. Partizan al bunei înțelegeri între frați, detesta pe toți cei ce o zădărniceau.”
În aceleași note este privit Mihail Kogălniceanu într-o altă sugestivă scriere, În chestiunea dizgrațierii lui M.Kogălniceanu de către Cuza Vodă, publicată în ediție princeps la Editura Fundației Culturale „Mihail Kogălniceanu”, 1943, preluată în succesiunea celor șapte texte ale ediției de față. Alexandru Lapedatu îl prezintă ca pe cel în stare să înfăptuiască, preluând guvernul, cea mai importantă reformă a epocii, reforma rurală, prin caracterul său înalt, noblețea sufletească și demnitatea de sine, întâmpinând în misiunea ce i se încredințase numeroase piedici, intrigi și calomnii, luptând cu adversarii Domnitorului , dar și cu cei care voiau să-l silească „la altă politică” . Rămâne, în schimb, cu devotamentul său „ inalterabil” , neintrând în rândul adversarilor lui Cuza nici atunci când prin „injoncțiunile curtezanilor”, este lipsit de încrederea Domnitorului, acesta, în Consiliul de miniștri, adresându-i cuvinte ofensatoare, tulburător moment care îl determină pe Kogălniceaanu să-și scrie „demisiunea”. Alexandru Lapedatu prezintă acest aspect regretabil al domniei lui Cuza prin prisma unor noi documente care îi permit să cerceteze „mai de aproape” modul în care „s-au petrecut lucrurile”, invitându-l pe „binevoitorul cetitor” să cunoască „mai departe această ultimă fază a raporturilor dintre Cuza Vodă și M. Kogălniceanu.” Despărțirea, apoi scurta reconciliere și iar despărțirea dintre cei doi mari protagoniști ai Unirii Principatelor sunt prezentate pe fundalul unei realități pereclitate prin acțiuni meschine și discordii ale „curtezanilor”, cum reiese din memoriul lui Kogălniceanu și scrisoarea de răspuns a Domnitorului, ca pagini ce vor documenta în timp un dramatic episod al istoriei naționale.
Cu buna-credință a intelectualului veritabil, Alexandru Lapedatu adâncește problematica privind consolidarea poziției interne și externe a Domnitorului Cuza, dar și dramatismul domniei, și în următoarele scrieri ce dau ediției de față reverberație, prin ampla documentare ( sunt documente pe care le detașează, superlativ, ca fiind „cele mai frumoase acte istorice”) : Austria și lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 și Austria și reforma agrară din 1864. Considerând temele de vădită importanță, istoricul le detaliază într-o „prezentare mai dezvoltată” , ca învățăminte, pentru că „scot la iveală înverșunata pornire a Austriei împotriva Principatelor Române, pornire care mergea până acolo, încât să încerce, în momentul ce i s-a părut mai favorabil (…) desfacerea chiar a unirii lor și revenirea la separațiunea dinainte de 1859. Din fericire însă, politica aceasta fu zădărnicită, pe de o parte, de opoziția categorică a Franței și de atitudinea chibzuită a Porții Otomane, iar pe de alta, de politica energică a Guvernului român și de abilitatea diplomatică a reprezentantului său de pe lângă Poarta Otomană. Nu mai puțin apoi de pricepereaa, de tactul și de patriotismul cu care Domnul însuși, cum se va vedea, prezentă și dezbătu…”
Aplelând la noi serii de documente ( uneori mărturisește cât de greu este să te orientezi într-un labirint de știri), Alexandru Lapedatu disertează în ședința publică a Academiei din 26 martie 1943 pe tema Preludiile căderii lui Cuza Vodă, ediția de față preluând textul sub același titlu, numind scopurile politice ce urmăreau demisionarea Domnitorului Cuza. Prin rebeliunea din 3/15 august 1865 de la București, născută din nemulțumirea precupeților față de măsuri restrictive impuse de municipalitate, se crease o atmosferă de neîncredere și ostilitate de care profitaseră adversarii Domnitorului, în special membrii opoziției, iar în afară o mediatizare exagerată a rebeliunii a dus la erodarea imaginii Domnitorului la Constantinopol și în alte capitale europene. Nici Guvernul român nu a răspuns prompt intrigilor și uneltirilor, lăsându-și reprezentanții diplomatici fără informațiile necesare. Ne aflăm, întregește Alexandru Lapedatu, în „ spectacolul trist al defecțiunilor politice”, în care și „patizanii devotați” trec de partea adversarilor, spre descurajarea Domnitorului, cum reiese dintr-o scrisoare pe care Cuza o adresase lui Napolean III, marele său protector, declarându-i „ că e gata să coboare treptele tronului…” Deși Puterile străine care l-a început îl părăsiseră pe Cuza revin de teama unor mari complicații, Domnitorul „căzu”, soarta hotărându-i-se „înlăuntru”, prin marile greșeli pe care le făcuse ultimul său guvern, cel al mișcării revoluționare de la 3/ 15 august 1865. Scria M.Kogălniceanu : „…pe Suverani nu-i răstoarnă popoarele, ci miniștri cei răi.” Inevitabilul avea să se producă, detaliază Alexandru Lapedatu în comunicarea datată 28 februarie 1941, din Aula Academiei, cu titlul 11 februaraie 1866 în perspectiva istorică a trei sferturi de veac, în ediția la care facem referire fiind ultima din cele șapte scrieri ale sumarului. Domnitorul trebuia silit să abdice, o locotenență domnească să preia conducerea statului, iar Parlamentul să aleagă un principe străin. Într-o scrisoare către N.Golescu, Domnitorul declară că abdică de bună voie pentru a înlesni alegerea unui principe străin, „căci numai un principe străin, după a mea părere, poate închezășui viitorul României.” În deplină ordine s -a așezat o dinastie străină pe tronul României, potrivit voinței naționale. Timpul atenuează, conchide Alexandru Lapedatu, odioasa campanie de defăimare a Domnitorului Cuza, dușmănia și înverșunaarea, rămânând neștearsă „marea operă istorică” ce a transformat viața Principatelor prin epocale înfăptuiri, „opera înaintașilor pe linia luminoasă a ceea ce a fost interes superior și permanent în viața noastră națională și pe care linie numai se pot situa și judeca, în adevăratul lor sens și aspect, înfățișare și valoare, evenimentele și personalitățile determinante ale trecutului.”
Scrierile istoricului Alexandru Lapedatu se reunesc, și prin această ediție, într-o elevată și prestigioasă carte de învățătură: „Căci, din evenimentele pe care le-am expus, un învățământ necontestat se desprinde și anume: calitatea oamenilor de Guvern hotărăște mai întotdeauna succesul ori insuccesul acțiunilor politice pe care aceștia sunt chemați să le diriguiască și să le rezolve. Popoarele care au norocul ca în fruntea treburilor publice să aibă, în momentele grele, de cumpănă, ale istoriei lor, atari oameni, pot fi liniștite de soarta lor.”
Sunt scrieri ca ne leagă cu vecia (vorba cronicarului), întărindu-ne cunoaștere de sine.
Valentin Marica
ALEXANDRU LAPEDATU, „SCRIERI DESPRE CUZA VODĂ”, ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, Colecția Istorie contemporană coordonată de prof. univ. dr. Vasile Pușcaș