Cel născut în Șiria, sat frumos rânduit în Podgoria Aradului (”cel mai mare și mai de frunte dintre satele din Podgorie”), cu oameni harnici și făloși, dedați de copilandri cu vinuri alese, Ioan Slavici a fost copilul Huțu, din familia slaviceștilor. Hălăduia adesea pe dealurile Cetății medievale, unde mai cuibăreau vulturi, de unde privirea îi era ademenită de ampla câmpie arădeană, iar în partea cealaltă de viile întinse ale podgorenilor. Ici-acolo, câte vreo stână îmblânzea sălbăticia prin cântecul din fluier al vreunui ciobănel cuprins de dragoste și dor. Venind dinspre Calea Aradului, calea se bifurcă; în dreapta drumul urmează piciorul dealurilor minișene, până spre Păuliș și apoi înspre șoseaua cea mare spre Lipova, apoi spre Deva, scăldându-și privirea în apele liniștite ale Mureșului. Apucând, de la Șiria, spre stânga, călătorul ajunge la Pâncota, apoi Ineu și până în Țara Moților, la Gurahonț, spre satul laurilor, cu nume de Zimbru, și mai departe spre Hălmagiu, ademenit de vârful Găina, unde cocoșul cântând se aude în patru județe.
Amintirile lui Slavici din „lumea prin care a trecut” sunt o avere folclorică și o zestre morală. Basmele auzite devin poveștile Zâna zorilor, Florița din codru, Spaima zeilor sau Păcală în satul lui. În romanele inspirate din toposul arădean, personajele negative sau păcătoase sfârșesc sub pana acră a scriitorului: păcătoșii Ghiță, Ana și Lică sunt omorâți, Iorgovan cade între curelele morii, Națl ajunge de râsul Lipovei. „Hei, spune El, dar multe se petrec în lumea și dintre multe bune și rele multe”. Gura satului poartă prin vorbe conduitele tradiționale și obiceiurile bune stabilite de femeile ce bârfesc pe laviță și vorbesc despre una despre alta. Adeseori subiectul discuțiilor se învârte în jurul tinerilor, a junilor ce îndrăznesc să încalce cutumele păstrate în tradiții: fecioarele bogate se mărită cu feciorii bogați, la îndemnul și cu acordul părinților. Ieșirea din vorba acestora, prin chemarea iubirii din suflet, devine subiect de cleveteală pentru ”gura satului”. Persida ignoră cutuma și se căsătorește cu un catolic, fiul măcelarului dedat cu agresivitate, dar frumos și harnic. Simina aspira spre căsătoria cu Iorgovan, fiul bogătoiului din Curtici, deși acesta e vulnerabil și labil. „Nu te face pui de cuc în cuib de cioară”, îi spune tatăl ei. Slavici potrivește și altfel lucrurile: Simina se mărită cu Șofron și Marta, din nuvela Gura satului, îl ia pe Miron.
Nuvela Gura satului este o idilă, având protagonistă pe nubila Marta, din satul Valea Seacă, fiică de țărani respectați. Era fără cusururi ca viitoare mireasă: „Când Marta iese la joc și trece de-a lungul ulițelor, nevestele și babele pizmuiesc de tinerețe, grăbesc la portiță și privesc în urma ei. E frumos cum își ține capul, cum își poartă trupul și cum se mlădie la tot pasul; și frumos îi șade părul creț pe frunte, frumos i se lipește salba pe sân, frumos îi cad altița pe brațe și cătrința bătută în fir frumos i se rotunjește pe pulpe.”. Ii este sortit de bărbat Toderică, fiul lui Cosma, care-și numără averea pe juguri nu pe boi”.
Dar „gura satului„ toate le știe! Trecea din când în când pe la hore ciobanul Miron, fecior frumos născut în munți, „înalt și mlădios, cu umeri lați și cu pieptul ieșit, el călca lat și pe întreaga talpă…cap bălan, cu părul lung până la umeri și cu o față albă străbătută ca de-o suflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului…”. Un Făt-Frumos pogorât parcă din mister și din basme. A preluat culoarea ochilor din cerul albăstrit, iar părul preia gălbeneala razelor lunare. Știa să doinească din fluier, iar glasul său încânta nu doar adolescentele, ci ademenise întreaga simpatie a satului.
Marta îl urmează într-o seară la fântână:
„ – Cântă!” îi zise ea, încă o dată. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii. Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și-și rezema capul de umărul lui. Miron tresari cuprins de o îngrozitoare uimire.
– Cânta mai departe, căci grozav de frumoasa e doina! ii zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui”. …
– Marto! Dacă tu ai ști cât de bine mă simt când te văd, când îți aud glasul, când mă privești, dac-ai ști cât de bine mă simt când mă gândesc la tine, nu știu cum, dar parca ar trebui să plângi.”
Îi era drag Martei de Miron, dar e făgăduită altcuiva. La logodnă, fluierul lui Miron, venind dinspre munte ca un dor, răvășește pasiunea Martei și logodna se desface. Gura satului nu încetează. Pe lavițe, vorbele sunt sucite, iar opiniile nu contenesc. O vreme.
Dragostea învinge prejudecățile. Miron glăsuiește asemenea unui zburător:
„Marto, o singură dată trăiește omul, dar aș dori să mor în clipa aceasta. O! Cât de mult am gândit, cât de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoști podoabele lumii. Când cerul e senin și vânturile se așază la odihnă, auzi de jos din vale murmuiala păraielor, un zgomot ușor și veșnic; tot așa atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine și cânt. Cântecul îmi sfâșie inima, dar cânt ca să mi-o sfâșie… De când te-am văzut, Marto, parcă am șapte vieți; atâta am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mântuit. Iar acum, când te simt în brațele mele…”.
Miron pleacă o vreme, frământând munții, cu oile sale și refuză să-și asculte chemarea iubirii. Marta are alt pețitor, scena logodnei se repetă, până când dinspre munte se aude glăsuirea de dor a fluierului ciobănesc. ”Iaca, vin!”, ar fi spus Marta. Căsătoria dintre Miron și Marta are loc, cu binecuvântarea tatălui și a mamei. Satul rămâne cu gura lui, iar Marta și-a împărtășit dragostea sinceră și curată față de Miron, personaj coborât în sat parcă din lumea solară pe armonii de fluier și cântec de împlinire. Floarea lui Ciucur, o ”gură a satului”, îmblânzită de dragostea tinerilor, se potolește și ea sub ardoarea iubirii: „- N-am spus eu că așa are să fie!” când văzu că nunta satului tot se face.
Ne mai odihnim, din când în când, în câte vreo lectură liniștitoare, încărcată de farmec și bucurie, uitând de necazuri, de vești despre omoruri, despre accidente, despre azile, despre ură și mânie. Citirea unor astfel de texte este reconfortantă, deși, în școală, copiii sunt „torturați”, cu suferințele „Puiului”, cu „Moartea căprioarei”, cu „Miorița” cea indignată ori cu un Meșter Manole ziditor de suflet iubitor.
Anton ILICA
