◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.07.2024

2024, un an pentru istorie

Pentru a estompa aparenţa… nostradamiană a titlului (deşi, cine nu e interesat de previziuni ale viitorului, cine nu-şi imaginează măcar scenarii în direcţia asta?), mă grăbesc să adaug că, în ultima vreme, fiecare an e „un an pentru istorie”, iese din rând cu ceva memorabil. Memorabil pe termen scurt, dar sentimentul este că „trăim vremuri speciale”, care au toate şansele să rămână şi pe termen lung în carte. De câţiva ani buni tot zic că sunt toate semnele că parcurgem un punct de inflexiune a evoluţiei umanităţii, că lucrurile trebuie şi sunt pe cale să se schimbe, structural-paradigmatic, să fie altfel, pentru că aşa nu se mai poate continua.

Umanitatea a acumulat prea multe probleme, unele grave, de fond, altele gratuite, unele inevitabil-organice, altele create mai degrabă din exces de zel decât din necesitate (vezi comicăria tristă a corectitudinii politice, cu excrescenţele genderiste, inclusiviste, progresiste, rezumate sau nu în iniţiale mereu neîndestulătoare) – dar tot probleme se cheamă. În context, nu pot să nu reamintesc spusa lui Tocqueville, cum că excesul de justiţie socială atrage după sine un exces de frustrare socială, dar îmi vin în minte şi alte vorbe înţelepte, unele cu semnatari celebri – Napoleon: În faţa banului, justiţia este neputincioasă! – altele folclorice: banii caută tot mai mulţi bani, puterea caută tot mai multă putere. Iar statisticile spun că un procent din populaţia lumii are în posesie 90% din banii lumii. Să admitem că numerele ca atare sunt aproximative, dar ideea rămâne – şi se poate extrapola cu destulă siguranţă: după pandemie şi după războiul din Ucraina, numărul miliardarilor a crescut şi tot creşte, probabil că deja două procente din populaţia lumii stăpânesc/vor stăpâni 95% din banii lumii… Dacă punem cele dinainte în relaţie (cauzală) şi ne mai reamintim şi că lumea e bine organizată (ONU, BRICS, UE, NATO şi câte vor mai fi fiind), ceea ce înseamnă eficienţă în principiu, dar şi vulnerabilitate în faţa influenţelor interesate, ajungem la o imagine (teoretică, dacă rămânem la acest stadiu al discuţiei – dar niciodată teoria nu trebuie ignorată-subestimată) deloc încurajatoare.

Dacă privim însă pe hartă, lucrurile devin aproape înspăimântătoare. Planeta a intrat în fibrilaţie! (Lasă că nici la nivel, să zicem, geologico-climatic nu pare chiar sănătoasă: cutremure devastatoare, taifunuri şi uragane cu recorduri de viteză, inundaţii şi incendii, încălzire globală.) Conflicte pretutindeni. Unele fierbinţi – Ucraina ţine capul de afiş de aproape doi ani, din toamnă avem un război şi în Orientul Apropiat (scriu spre finalul lui octombrie, cine ştie ce se va mai întâmpla până la tipărirea acestui text), altele „îngheţate”, dar cu şansa ca, în agitaţia generală, să-şi schimbe starea (se vorbeşte despre Taiwan şi despre Kosovo, nu se spune nimic despre fierberea continuă din Africa, de la un capăt la celălalt, despre lumea arabă, despre cele două Corei, despre Kaliningrad). Asta, la primul nivel. La al doilea, se vorbeşte tot mai explicit despre ieşirea previzibilă a umanităţii din „pax americana”, un mod elegant de a vorbi despre „declinul Occidentului”, pentru a prelua formula lui O. Spengler, despre „ciocnirea civilizaţiilor”, formula lui S.P. Huntington, despre ascensiunea Chinei (şi Indiei), despre „regionalizarea” lumii în funcţie de religii (religiile identificând, de fapt, obiceiuri, tradiţii, cultură de adâncime, filosofie). Peste tot, plăci tectonice, deci falii! Deci potenţiale cutremure… Sfere de influenţă, teritorii disputate, graniţe puse în discuţie, imperii nostalgice, hegemoni răniţi (cu atât mai periculoşi), hegemoni în devenire (cu atât mai activi), ţări-pivot, ţări victime. Peste tot, interese (ca în toată istoria: resurse, sol-subsol, forţă de muncă; modern: şi pieţe de desfacere). Peste acestea, ambiţii personale, ranchiune etnice („Dacă luăm în serios Legea Talionului, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, Pământul se va umple de oameni chiori şi fără dinţi” – Gandhi), calcule electorale, evenimente ce ţin de întâmplare şi, nu trebuie niciodată ignorată/subestimată, puterea prostiei.

Dincolo de toate şi mai grav decât toate acestea, o boală generală, care pe mine mă sperie şi-mi diminuează mult încrederea în viitor (~ul pe termen scurt şi mediu), căci e o boală care se autoîntreţine, greu de eradicat: anomia! Asta, pentru a vorbi frumos – la fel de bine, ba chiar mai expresiv, se poate spune neruşinarea! Abandonarea responsabilităţii, a eticii şi legalităţii chiar. Căderea în animalitate. La nivel de persoană şi la nivel suprapersonal deopotrivă. Ajungând până la organizaţiile internaţionale ale căror iniţiale le aminteam mai devreme. Dreptul şi imunitatea forţei. Dumnezeu a fost împins afară din scenă, „gura lumii” nu mai poate filtra nimic la vremea libertinajului ca scop în sine, justiţia e folosită ca ciomag în competiţia (ca să nu spun, cum se spune curent, lupta) politică (de la noi, până în „democraţia cea mai consolidată” de peste Atlantic), dreptul internaţional e o formulă frumoasă şi nefuncţională, instituţiile internaţionale gen ONU, UE, CEDO sunt controlate de sponsori şi de „strong guys”. Meta-corporaţii le numea cineva.

Toate acestea la vedere, ostentativ, devenind cu încetul standard şi model. Cu totală neruşinare, de la şoferul, drogat sau nu, care ucide pe trecerea de pietoni, la poliţistul care vinde droguri în loc să-l oprească pe şofer, la judecătorul care se preocupă mai mult de pensia lui specială decât să-l pedepsească pe poliţist, la politicianul-legiuitor care… (se înţelege, nu este vorba despre întreaga categorie, ci de prea multele, totuşi, cazuri pe care ni le prezintă mass-media; am menţionat numai funcţii cu sarcini în a păstra societatea „sănătoasă”, deci cu atât mai vinovaţi fiind cei în cauză atunci când sunt de partea „bolii”) şi de la toţi aceştia la „şefa UE” (categorie, nu persoană) care a acţionat simultan ca agent de vânzare, contractant şi legiuitor în mega-afacerea vaccinurilor anti-Covid, de la „formatorul de opinie” care aberează nonşalant la TV, vopsind negrul în alb şi albul în… maro, până la „propagandiştii planetari”, şefi de state beligerante sau nu – nu-i numesc, sunt elementul cel mai efemer din discuţia asta (nu-i întrece decât „şefa UE”, persoană, nu categorie). Interese şi neruşinare. Dincolo de ele, victime. Oameni – dar cine să-i mai ia în seamă (când nici ei înşişi nu se iau în seamă, dresaţi, timoraţi, căutând fiecare un cotlon pentru supravieţuire individuală)?…

M-am întrebat adesea cum vor numi istoricii viitorului vremea noastră. „Epoca varicelei de bătrâneţe a umanităţii” e descrierea metaforică, „vremea neruşinării” e eticheta potrivită, niciuna nu e suficient de neutră pentru a sta într-o periodizare a istoriei. „Evul Postmodern” sau altă găselniţă de-asta probabil. Sigur e însă că omenirea viitorului mediu şi lung (presupunând că va exista aşa ceva) va privi cu jenă deceniile pe care le traversăm, minunându-se (sau nu?) cum, de exemplu, mereu eminenta Europă (mă rog, în ultimele secole măcar) a ajuns pierzătoarea de serviciu, acţionând inconştient-masochist din uimitor de multe puncte de vedere (vezi, de pildă, voluntarismul în materie de energie, familie, educaţie, imigraţie – iar Africa nu s-a „revărsat” încă, durata redusă de viaţă compensează deocamdată sporul demografic ridicat).

Previziuni, totuşi, pentru 2024? De partea pesimistă – mă tem nu numai că niciunul dintre conflictele active nu se vor stinge, dar că şi altele noi vor izbucni, toate legate între ele, mai subtil sau mai la vedere, cu justificări sugerate mai devreme. De partea „optimistă” – nu se mai poate continua aşa, neruşinarea (păcatul) nu poate scăpa nesancţionată (nepedepsit), există o justiţie imanentă care nu poate ierta chiar totul. De partea realistă – în anul ce vine sunt alegeri în multe ţări, începând cu „Licuriciul cel mare” şi terminând cu cel mic (care are şi el multe de măturat prin curtea proprie) şi, vorba lui Johan Galtung, „popoarele nu sunt chiar aşa de naive cum par”… Italienii şi slovacii îi dau dreptate deja.

Abia aştept să scriu editorialul de peste un an…

Vedea-ne-am sănătoşi în decembrie 2024 – într-o lume şi ea ceva mai sănătoasă!

 

Gheorghe Păun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *