Munții Pindului se întind pe o rază de circa 790 de kilometri din Albania de sud-est până în Peloponez, fiind considerați coloana vertebrală a Eladei. Cel mai înalt vârf este Smolikas, înalt de 2637 m. Munții formați din roci vulcanice și metamorfice sunt acoperiți cu frumoase păduri de conifere și foioase, dar și de pășuni cu iarbă pentru turmele de oi și vite. Munții Pindului sunt vatra unei populații străvechi formate din traco-iliro-geți romanizați, care au intrat în istorie din secolul VIII cu numele de valahi. În acestă catenă montană s-a plămădit un popor de păstori și agricultori a cărui genotip ancestral prin filiația traco-iliro-geto-daco-romană se întindea pe un areal imens din Europa centrală și de sud-est, cu conexiuni celtice până în Silezia, Carpații Păduroși, Alpii de est, și Nipru. Din munții Pindului și Haemus s-au extins valahii în Tesalia și Epir, formându-se ca neam distinct, încă de la sfârșitul secolului VI, când deja vorbeau o limbă originară, o proto-română străveche, confirmată de sintagma ”torna, torna fratre”. Theofilact din Simocatta, care a trăit între anii 570 – 640 scria în „Istoriile” sale că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Soldații au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă și au început să-l repete cu răcnete din om în om. Bizantinii cât și avarii sunt atunci cuprinși de panică, fiecare armată fugind în direcții total opuse. În lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Spovednicul (752 – 817) relatează aceeași întâmplare într-un mod diferit, adică soldatul văzuse povara catârului căzând și rostește „în limba părintească” – torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut). În Munții Pindului deja putem vorbi, în secolul VII, de un teritoriu locuit de valahi, recunoscuți de greci ca păstori, agricultori, dar și destoinici luptători. Un cronicar bizantin Georgios Kedrenos din secolul XI amintește la 976 ridicarea a patru frați din neamul Șișmanilor, neam de țari bulgari din Ohrida care s-au ridicat împotriva împăratului Vasile al II-lea de la Constantinopol. Cronicarul grec amintește de uciderea unui fecior David de către „valahii călători” (păstori), între Castoria și Prespa la locul numit „Stejarii-Frumoși”. În secolul X valahii erau o populație care trăia și se înmulțea în Balcani, locul lor originar. (George Murnu, Istoria Românilor din Pind. Valahia mare 890 – 1259, Ed. Minerva, București, 1913, p, 13). Din acest popor autohton și originar s-a născut savantul și scriitorul aromân Valeriu Papahagi, care provenea dintr-o familie de elită a intelectualităţii arromâneşti, din care au făcut parte Nicolae, Pericle, Tache, Emil, Emil George, Marian, Adrian, Toni, Lambardache, Constantin Dorin, cu toţii purtând ilustrul nume de Papahagi. Valeriu Papahagi s-a născut la Avdela, în jurul anului 1906, purtând cu el dragostea pentru tradiţia strămoşească. Satul de un pitoresc fascinant este situat la 40 km sud-vest de orașul Grevena, la 1.300 m deasupra nivelului mării, în Munții Pindului. Acesta se află la granița de azi a Parcului Național Pind. În acest spațiu mirabil, parcă rupt din balada „Miorița”, s-a născut cărturarul, care a fost unchiul profesorului și scriitorului clujean Marian Papahagi. Viitorul savant a copilărit la Istanbul, alături de fratele său, Emil George, unde tatăl a fost directorul internatului universitar românesc. Cei doi fraţi urmează Şcoala franceză a călugărilor iezuiţi, iar din primăvara anului 1919, când familia se stabileşte la Bucureşti, Valeriu va urma Liceul „Spiru Haret”, iar mai apoi Facultatea de Litere şi Filozofie, unde-l are ca profesor pe savantul Nicolae Iorga, cel care-l va recomanda şi pentru o brusă la Şcoala Românească din Franţa. Îşi susține doctoratul cu academicianul Constantin Rădulescu Motru, iar între anii 1940-46 predă limba română la Universitatea din Madrid. Revenit în ţară, devine ca profesor de portugheză la Universitatea din Bucureşti, iar mai apoi de limba spaniolă. Se stinge din viaţă, respectat de elita intelectuală a țării, în vara anului 1983. Opera lui Valeriu Papahagi îl recomandă ca unul dintre marii filologi ai ţării. Românii, munteni prin excelentä, au împânzit văile și pășunile munților Pindului până adânc în Macedonia. Ca bursier propus de Nicolae Iorga, cărturarul aromân a făcut cercetări de arhivă la Veneţia, Genova şi Paris. După război, în perioada 1940-1946, cât a fost ataşat cultural al Legaţiei române de la Madrid, cercetările sale arhivistice cu privire la trecutul european al aromânilor aveau să fie dezvoltate. „Viaţa culturală a aromânilor în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de-al XIX-lea” este titlul sub care Valeriu Papahagi îşi aduna, la sfârşitul anilor 1970, studiile sale de istorie a culturii aromâne, plănuind o lucrare care să pună în evidenţă puterea de renaştere a acestei comunităţi, vitalitatea ei şi forţa de adaptare, curiozitatea intelectuală şi spiritul intrepid, deschiderea către nou, mobilitatea socială şi economică. cartea vede însă lumina tiparului mult mai târziu. La sfârșitul anilor `70 ai secolului trecut, când Valeriu Papahagi își finaliza manuscrisul, studiile aromâneşti beneficiaseră deja în țara noastră de aportul important al unor cercetători de talia Matildei Caragiu-Marioţeanu, a lui Victor Papacostea, Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Nicolae Saramandu. Menționez că, Valeriu Papahagi a preluat în volumul său o sumă de informaţii şi noi date din literatura internaţională de specialitate, conform editorului Viorel Stănilă. cartea vede lumina tiparului în 2015 la editura Institutul Cultural Român. Valeriu Papahagi a fost un expert recunoscut al Valahilor din Munții Pindului, din Tesalia, Macedonia și Epir.
Valahii în secolul IX sunt amintiți în provinciile Tesalia, Epir, Macedonia și Munții Haemus de cronicile bizantine, iar liderii lor sunt numiți „duci”, având funcții administrative în Imperiul Bizantin. (George Murnu, Istoria românilor din Pind – Valahia Mare, 980 – 1259, Tiparul Institutului Minerva, București, 1913, p. 18-21). Valahii din Tesalia sunt așa de numeroși că în secolul XII țara se va numi Valahia în loc de Tesalia. Regiunea se va intitula astfel Țara Valahilor până la ocuparea de către turci. Din toate acestea rezultă că nu este exclusă putința existenței unei Vlahii pe Munții Tesaliei în veacul al X-lea; hârtia împărătească publicată recunoaște indirect, recunoscând un cerc de cârmuire deosebit pentru Vlahii Eladi. „Aceasta este «terra Blacorum» din Pind. Ființa ei dovedește că românii nu puteau fi tocmai de curând așezați în Tesalia.” (George Murnu, op. cit., p.23). Tăria locurilor ocupate de romani era destulă chezașie pentru siguranța lor. În cetățile lor naturale nu putea să le fie mai rău sub Bizantini decât pe timpul turcilor. Că așa a fost în cele dintâi veacuri. La trecerea prin țara lor a lui Beniamin din Tudela, ne-o spune acesta destul de plastic: „nici un domnitor nu poate să-i supue” (oneque rex ullus eos domare potest); expresia aceasta e răsunetul unei convingeri căpătate după un șir de experiențe din partea multor generații anterioare din Grecia. (ibidem). Cronicarul evreu Benjamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munți. El scria astfel: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nicun rege nu poate domni peste ei”. Vlahia Mare, care în limba greacă sună „Μεγάλη Βλαχία”, ca „Megale Vlachia”, a mai fost cunoscută și ca „Tesalia vlahă”. În secolul XII era un stat al păstorilor vlahi, incluzând zona Tesalia, zona centrală a Munții Pindului și unele părți ale Macedoniei. Altă regiune vecină de la vest, în care se stabiliseră păstori valahi este Acarnania, citată de cronicarul Ioannis Apokaukos ca fiind atunci „Mikri Vlahia”, adică Vlahia mică.Despre această geografie etno-istorică Valeriu Papahagi a scris studii interesante și cu acribie. Abia după 1990 a fost opera publicată. Astfel, a fost publicată o ediție îngrijită și prefațată de Alexandru Gica, la editura Cartex din București, în 2021, carte intitulată „Relațiile dintre aromâni și daco-români în trecut” în care creionează un curs istorico-economic și lingvistic despre conexiunile din românii balcanicii și cei din spațiul carpato-danubiano-pontic, dar și rolul fundamental al orașului Moscopole, ca și o capitală comercială și culturală a tuturor valahilor de la sud și nord de Dunăre.
Elis Râpeanu a scris o scurtă monografie despre marele cărturar intitulată sugestiv: „Umanistul Valeriu Papahagi și studiile sale privind trecutul aromânilor” (Editura TIPO-MAN, Ploiești, 2010). Autorul consideră o datorie morală și științifică recuperarea operei cărturarului, care se trage din familia istorică Papaphagi, care a devenit preocupată de spiritualitatea românilor din zona balcanică. Elis Râpeanu a subliniat rolul lui Valeriu Papahagi în aducerea la suprafață și cunoștința lumii științifice nord-dunărene a istoriei românilor din zona Pindului, cu Tesalia și Epir, cunoscută ca Valahia mare și Valahia mică. Acest teritoriu montan cu sate valahe răzlețite are o istorie milenară și o identitate distinctă în Grecia contienntală, precum și o administrație locală și „ducală” proprie în cadrul imperiului roman de răsărit, încă din secolele IX și X. Valahii din Munții Pind au intrat în cronicile istorice, mai ales odată cu epoca cruciadelor și mai ales cu instalarea statelor latine în Bizanț după cruciada a patra din 1204. Valeriu Papahagi a fost „nu numai un continuator, ci și un întregitor și un deschizător de orizonturi noi în aromânistică, prin amploarea izvoarelor, a documentației în domeniu și a comentariilor personale” scria în cartea sa Elis Râpeanu. În continuarea acestor elogii doresc să amintesc lucrarea de excepție a lui Valeriu Papahagi, intitulată „Catalani și vlahi în Europa de sud-orientală a secolului al XIV-lea” apărută imediat după cel de-al doilea război mondial, la București, în 1946. Studiul este o exhaustivă cercetare științifică, fundamentată pe documente inedite despre istoria Valahiei din zona Pindului în perioada cruciadelor și a contactului cu cavalerii și mercenarii catalani și cu acest nou stat iberic înființat pe teritoriu valah după cucerirea Constantiopolului de către cruciați în 1204, mai ales la începutul secolului XIV. Împărații bizantini aveau nevoie de „campania catalană” în cruciada pornită împotriva turcilor. Andronic al II Paleolog a solicitat mercenari catalani și iberici pentru a lupta cu otomanii. După pacea de la Caltabellota din 1302 pentru supremația Siciliei, între Casa de Anjou și cea de Barcelona – Aragon, „almogavarii”, care conform unui cronicar catalan erau „catalani, aragonezi și saracini” care „trăiau decât din fapte războinice” au fost angajați de împăratul bizantin în cruciada antiotomană. Comandantul ibericilor, majoritatea catalani și aragonezi, era Roger de Flor, care pleacă din Messina, cu circa 6000 oșteni, împreună cu servitorii, țiitoarele și soțiile spre Constantinopol. Roger de Flor este făcut mare duce și căsătorit cu nepoata împăratului Andronic al II Paleolog, principesă din neamul valah al Asăneștilor, care domnea în Bulgaria. Succesele militare anti-turcești ale lui Roger de Flor au stârnit invidia genovezilor care îl plătea pe Mihail Paleolog, gelosul frate al împăratului. În aprilie 1305, Roger de Flor este asasinat împreună cu însoțitorii săi de către un grup de asasini plătiți de fratele împăratului. Alți iberici au fost uciși la ordinul lui Mihail Paleolog, fapt ce a dus la „răzbunarea catalană” în toată Tracia, așa cum menționează cronicile epocii. Catalanii se aliază cu turcii și se luptă cu principele Mihail Paleolog. Un istoric bizantin Pachimere menționează că valahii care trăiesc în Tracia, „până dincolo de Vizia” pe malul Mării Negre, se aflau în oastea imperială. În cadrul acestui război, cronicarii bizantini dar și cei iberici amintesc de Valahia mare din Tesalia. Cronicarul Ramon Muntaner scrie despre ”Regatul Valahiei”, adică „el reyalme de Larcha e de la Blaquia”, făcând referire la despotatului Epirului și cel al Valahiei Mari sau al Neopatriei. Evreul spaniol Tudela scria despre valahi „cei ca cerbii de iuți”, iar Nicetas Choniates numea Tesalia ca Valahia mare. În perioada expediției almogavarilor în Tracia, într-o scriere a unui călugăr dominican de origine franceză, intitulată „Descriere anonimă a Europei orientale” spune clar că „între Macedonia, Ahaia și Tesalonic este un popor numeros și răspândit, numit al Vlahilor” și că acești „pastores Romanorum”, care „au locuit odată în Ungaria” de unde au fost „scoși de Unguri” (sec. X) s-ar fi răspândit în Grecia și dispun de un excelent „caș, lapte și carne” din abundență. Deci Tesalia, Ftiotida și Locrida erau locuite de vlahi în secolele XIII și XIV. Capitala Valahiei mari era cetatea Neopatras, situată pe malul râului Sperchios și la poalele versantului muntelui Oeta. Regi ai Valahiei mari au fost Ioan I Anghelos și bolnăviciosul Ioan al II-lea Anghelos. Acesta fiind minor Vlahia mare a fost administrată de un văr Guy al II-lea de la Roche după mopdel francez sfătuindu-se cu baronii valahi – „avec les barons de la Blaquie”. Catatalanii au pustiit Tracia și Macedonia, între anii 1306- 1307. Catalanii recunosc ca șef un amiral francez și devastează peninsula Athos și mai ales așezământul Hilandarul, apărat de egumenul Daniil și apoi Salonicul. Catalanii subordonați francezilor și regelui Carol de Valois reușesc să ocupe cu greu Valahia mare abia în 1309. Francezii și catalanii se aprovizionau cu grâu din Valahia mare. Ei se despart de turci și iernează în Pind, iar vara coboară și se hrănesc cu grâul valahilor din câmpiile mănoase ale Tesaliei. Ei nu reușesc să cucerească castelele valahilor din munți. Tesalia este amintită ca o „terra Blachorum”, unde valahii puternici ca și munții în care trăiau nu au cedat în fața atacurilor catalanilor. Almogavarii se înțeleg cu sebastocratorul debil Isac al II lea Anghelos, iar amiralul francez Thibaut de Cepoy pleacă în Franța prin 1310. Catalanii aliați cu ducele Atenei trec prin Valahia mare unde este cea ”mai aspră țară din lume”. Valahii duc un război de gherilă contra catalanilor și aragonezilor, care erau și temuți corsari. Catalanii nu se înțeleg nici cu ducele Atenei și-l înfrâng într-o bătălie la lacul Copais în martie 1311, pentru că nu și-au primit banii. Cronica Moreei arată clar că ducele Atenei nu a reușit să cucerească cu ajutorul catalanilor Valahia mare din Tesalia. După ce au devenit stăpânii Atenei catalanii numesc duce pe un anumit Roger Deslaur. Catalanii nu au renunțat la cucerirea Valahiei mari, ducând lupte grele în munți pentru cucerirea acestei țări între anii 1317-1325, cucerind și capitala valahilor: Neopatras. Șapte cetăți ale valahilor au fost oferite de catalani regelui Siciliei, Frederic al II-lea. În secolul XV cetățile valahe au fost conduse de castelani catalani. Legile Barcelonei numite „usatges” sunt introduse în legislația Valahiei mari. La sfârșitul secolului XIV după stingerea urmașilor pe linie bărbătească a regelui Siciliei, regele Aragonului vrea să preia Valahia mare dar nu reușește. Bizantinii se opuneau. Regele Petre al IV al Aragonului se intitula „duce de Patra” la 1381. Exista și un vicar de Zeitun. Spre anul 1400, regele Aragonului pierde Valahia mare, în care se infiltrau albanezii. Tesalia rămâne un ținut valah autonom. Ducatul Atenei se prăbușește, iar Baiazid Fulgerul se înfiltrează cu turcii săi puternici în Balcani. Istoricul atenian Laonic Chalcocondilas vorbește în perioada căderii Constantinopolului de o Tesalie valahă și de Munții Pindului unde viețuia o populație valahă „a cărui grai este asemenea cu al dacilor ce trăiesc la Istru și care au trăsături comune.”
Ionuț Țene / UZPR