La noi, în Absurdistan

Mă întorc cu trenul de la Paşcani, unde am participat la Zilele Sadoveanu. Lipsind aproape o săptămână din „patria mea mică”, mi s-a tăcut dor de peisajele basarabene.

La Ungheni, grănicerul moldovean, mai înainte de a da „bună dimineaţa”, îl ispiteşte pe vecinul meu de compartiment, un român din Vaslui:

– Cum vi-i familia?

– Sănătoasă, mulţam! răspunde bucuros vasluianul, copleşit de atâta amabilitate.

– Nu, bă, eu întreb care-i familia dumitale.

– Păi, nu-i aici…, zice acesta uitându-se pierdut în jurul său. Eu, văzând confuzia care pare a degrada într-o nervozitate a grănicerului, mă apuc să le fiu traducător.

– Domnul întreabă care vi-i numele.

– A-a, Istrate.

– Ha, ia uite, ca şi al meu, că şi pe mine tot Istrate mă cheamă.

Ei rămân să discute mai departe, iar eu mă gândesc că în alte vremuri, aceşti Istrate poate c-au fost şi rude, iar azi… au ajuns să vorbească limbi diferite.

Iată că vine şi rândul meu.

Vameşul mă roagă să-i deschid geanta. Frunzăreşte pe îndelete – trenul aici staţionează trei ore – cele două cărţi pe care le am: „Literatură românească veche” de I. Rotaru şi „Matematică”, manual pentru clasa a X-a, pe care l-am procurat la comanda fiicei mele.

– Aceste cărţi, mă întreabă el curios, după ce a citit o pagină de cifre dintr-o carte şi o alta pe litere vechi din cealaltă, sunt de acelaşi fel sau diferite?

– Sunt de acelaşi fel, îi zic eu în doi peri, ca să fiu în contextul întrebării.

– Dar mata ştii că nu ai dreptul să treci peste hotar două cărţi cu acelaşi conţinut?!

– Ştiu… Dar ele vor fi citite de doi cititori diferiţi, îi spun.

– A-a, bine! Atunci se poate, zice el generos şi-mi permite să le trec peste frontiera ţării noastre suverane.

La gara din Chişinău crainicul anunţă lumea călătoare:

– Atinţiuni! Stemaţi călători! Trenu Adesa – Chişinău saseşte pe linia întâi.

– Slavă Domnului. Am ajuns acasă. După toate se vede că sunt în patrie.

Mi se cere un leu, ca să pot părăsi peronul. Şi altul – ca să pot intra pe peron (am revenit, căutând pe cineva care urma să mă întâmpine).

Lângă gară, un cerşetor optimist (avem şi de-aceştia) discută în şoaptă cu un altul (mai puţin optimist).

Optimistul zice:

– E greu de tot. Uite că am ajuns să cerşim…

La care pesimistul îi spune:

– Da, dar nu mai avem de la cine.

Cu alte cuvinte, cerşetorii moldoveni (aici cadrele naţionale sunt în proporţie de 98 la sută) cerşesc unul de la celălalt. Că mai-marii zilei nu coboară din maşini, să vadă măcar în ce limbă cerşeşte poporul.

Nu departe de gară, văd un panou uriaş, pe care scrie:

„Eşti fericită azi, Moldovă,

Precum o zână din poveşti”.

Care prin absurdul ei îmi aduce aminte de un altul, pe care-l citisem când eram student, în Puhoi, un sat de lângă Nistru:

„Dragi lucrători ai fermelor! Să obţinem câte 12 purcei de la fiecare vacă furajată”.

E toamnă. Plouă. Şi cerul ni se scurge în pantofi.

În staţie, doi îndrăgostiţi, sărutându-se în văzul lumii – ale tinereţii valuri –, se dezmiardă unul pe celălalt. El îi zice cu tandreţe: „Ah, vipera mea sacră!” Ea îl alintă la rându-i: „Tâmpitul meu dulce!” La vremea noastră, altele erau frazele pe care le rosteau îndrăgostiţii unul altuia. Alta e astăzi moda, probabil.

Cum e altul şi timpul pe care-l trăim.

Unii aleargă după doi iepuri şi… prind trei. Alţii sapă gropi prin urbe şi cad doar alţii. Pe Răut, de când a secat râul, curg la vale numai pietrele. Străinii ni-s cei care ne doresc binele, iar fraţii de sânge – numai răul.

S-a dovedit, în Republica Moldova, că de la o vreme nici proverbele nu mai sunt valabile.

Îţi vine şi ţie să zici:

Lumea asta e pe dos,

Toate merg cu capu-n jos…

Primesc zilele trecute o anonimă, în care sunt lăudat. Un amic mă înjură, motivând că mă apără. Un altul, după ce îmi toarnă un hârdău de zoi într-o publicaţie pretins democrată, se apropie la o serată scriitoricească şi-mi zice că… nu e supărat pe mine.

Încă un prieten-doi de ăştia, îmi zic, şi nu mai am nevoie de duşmani.

În timp ce viaţa e tot mai scumpă, nimic nu e evaluat mai ieftin ca viaţa.

Pe piaţa noastră ananasul e de 4 lei kilogramul, iar cartofii – 5. De la o vreme mănânc ananaşi prăjiţi. Că-s mai ieftini.

Pentru oamenii bătrâni cartofii sunt atât de scumpi, că am văzut la piaţă o femeie care voia să cumpere jumătate de… cartof. Pentru mai mult – nu avea bani.

Buna noastră scriitoare Argentina Cupcea-Josu, care locuia pe strada care-i purta numele (str. Cupcea), a fost nevoită să-şi vândă casa, ca să-şi poată achita datoriile enorme la gaze. Care depăşiseră cu mult preţul casei.

Lumina electrică e de 12 ori mai ieftină în Transnistria decât în Basarabia. De ce? Fiindcă le-o achităm noi. Din buzunarele noastre.

Tot un om sărac mi-a atras atenţia: de fiecare dată când revine Sangheli de la Tiumen, preţul la gaze se dublează.

La Geamăna, în satul agrarianului A. Popuşoi, primul nostru ministru A. Sangheli declară (fraza a fost rostită în cadrul telejurnalului „Mesager”): „Îi voi da fiecărui pensionar câte o tonă de cărbune de cap”.

Din păcate, avem un prim-ministru care nu ştie nici a vorbi, nici a tăcea.

Dar, în acelaşi timp, mă întreb: cum, domnule, să se răzbune chiar în halul ăsta?! În loc să se îngrijească de bătrânii ţării, care-s flămânzi, îngheţaţi şi dezbrăcaţi şi care nu-şi primesc pensiile lor mizere de luni de zile, primul-ministru al ţării îi ameninţă c-o să le mai dea şi cu tona de cărbune de cap?! Sau atâta merită, dacă vor vota pentru el?!

Mita e cea care-şi construieşte drum larg pretutindeni.

Unii dintre şefii noştri care iau mită, când o primesc, zic:

– Bogdaproste, crezând că fac prin asta un fapt creştinesc.

Garda financiară a ţării a constatat, cu revoltă, că unii dintre demnitarii statului nu plătesc impozite din mitele luate de la cetăţeni.

Afară de unul. Statul însuşi, care şi le-achită sistematic.

Lucru care mi-aduce aminte de un personaj dintr-o piesă de Aureliu Busuioc, piesă ce a făcut epocă într-o lună cât a fost ţinută pe afişele unui teatru:

„Un singur om cinstit în ţara asta, şi-acela hoţ!”.

Totul se fură. Cineva îmi explica zilele trecute că lumea nu e împărţită în hoţi şi în nehoţi, ci în persoane care fură şi persoane care nu au ce fura.

– Cum, domnule, chiar toţi?! Dar dumneata?

– Păi ce nu vezi că eu îţi fur timpul, bătându-te la cap cu nişte lucruri cunoscute de toată lumea…

De aceea eu l-am înţeles atunci când şi-a rostit îndemnul patetic sugerându-mi cum să votez la 17 noiembrie:

„Să-i votăm tot pe aceştia de la putere că ei deja s-au îmbogăţit, şi vor fura mai puţin”.

Citesc pe un stâlp de telegraf un fragment din Programul electoral al unui candidat:

„Asigurarea tinerilor cu pensii şi a bătrânilor – cu locuri de muncă”.

Găsesc la altul:

„Acordarea de autonomii tuturor cetăţenilor” (4 milioane de autonomii într-o ţară atât de mică?!).

Anatol Plugaru, dacă va ajunge preşedinte, va permite fiecărui cetăţean al Republicii Moldova să fure, dar nu mai mult decât un „tobultoc de grâu” (pe cap de locuitor pe zi).

Şi totuşi, continuu să cred că cea mai potrivită (nu afirm că şi cea ideală) candidatură la preşedinţie ar fi llie Ilaşcu. De ce?! Fiindcă după ce avem de patru ani un deputat în închisoare (la ora actuală, caz unic în lume), de ce n-am avea şi un preşedinte care ne-ar conduce ţara de după gratii?! Acela ar fi exact simbolul „independenţei” şi „suveranităţii” noastre mult trâmbiţate. Cum ni-e ţara – aşa să ne fie şi preşedintele. Iar ţara e demult ostatică.

Şi-apoi, dacă ar sta preşedintele ţării la zdup, de ce nu i-am îndemna să stea tot acolo şi pe ceilalţi şefi: pe primul-ministru sau pe preşedintele parlamentului nostru croitor de lege?!

Deşi, dacă am căuta un Dudaev între moldoveni, tot pe IIie llaşcu l-am găsi, pe care mai-marii ţărişoricuţei noastre îl ţin acolo unde-l ţin. Ei îl ţin, şi nu Smirnov. Or, dacă ar fi vrut cu adevărat să-l elibereze, îl mai răpeau pe Smirnov odată şi până nu-i dădeau aceia drumul lui llaşcu, ăştia nu-i dădeau drumul aventurierului de la Kamceatka, cel care i-a declarat unui ziarist că intenţionează să candideze în anul 2000 la postul de preşedinte al ţării celei mai „integre şi indivizibile” din lume, că de „suverane” ce să mai zici?!, Republica Moldova socialistă (vezi şi ziarul „Moldova socialistă”, redactat de A. Hropotinschi, de la 20 octombrie anul 2000).

La noi ca la nimeni.

Procuratura Republicii Moldova – cea care ar trebui ea întâi să respecte legile şi să-i pună pe alţii să le respecte – restituie anchetatorilor ce completează dosarele în limba statului ca să le transcrie în… ruseşte. Abia atunci ele sunt răsfoite.

În ce ţară trăim, domnilor?!

Un jucător al echipei „Zimbru” uită în ce echipă joacă şi dă un gol în propria poartă.

Un parlamentar uită pe cine reprezintă în forul suprem al ţării şi acordă autonomii teritoriale veneticilor.

Ştefan cel Mare i-a bătut pe turci la Vaslui şi Cetatea Albă, iar urmaşii lui le dau pământ la Comrat.

Marele voievod i-a bătut pe cazacii lui Nalivaiko şi Lobodă la Nistru, iar cei care-şi zic „nepoţii” lui Ştefan le fac ţară cazacilor la Tighina.

Şi tot aşa.

Vorba ceea: unde-i Vlad Ţepeş? Sau măcar Ţepeluş-Vodă?!

C-ar avea de muncă aici ani de zile. N-ar ajunge ţepe. Unii ar sta înfipţi în ţepe de import: „Made in Russia”.

A. Sangheli, numit de unii membri ai PDAM „Părintele Patriei”, a devenit erou şi de opere de artă. Un tânăr sculptor i-a făcut o statuie primului nostru ministru, gol până la brâu, cu o mână arătând spre viitorul luminos, iar cu alta ţinând o căldare smălţuită, statuie pe care intenţionează s-o monteze în faţa Ministerului Agriculturii.

– De ce l-ai făcut cu ţâţe de femeie, domnule?!, l-a întrebat un activist, expert al PDAM, mirat.

– D-apoi n-aţi spus chiar dumneavoastră că el e mama noastră?!, a răspuns sculptorul.

– Da ce-i cu căldarea goală pe care o ţine în mână?!

– Dacă nu-i goală, e plină cu „naftă”, vine de la Tiumen. E simbolul belşugului, i-a remarcat ţâfnos maestrul expertului PDAM-ist, care nu prea pricepe în arta nouă.

De Ziua Limbii, şefii noştri au depus buchete de flori la busturile clasicilor. Numai D. Moţpan, când s-au încheiat depunerile, mai avea un buchet în mână, acesta s-a apropiat de M. Cimpoi şi l-a întrebat: „Da care dintre ei e Eminescu, că e poetul meu preferat…”.

Numai la noi demnitarii nu ştiu cum arată şi ce scriu poeţii lor preferaţi.

Poporul nostru e cel mai resemnat din Europa.

Armata noastră suverană e cea mai puternică din lume: la 7 noiembrie a.c. după un banchet cu băutură multă şi tare, un ofiţer a lovit cu capul în peretele de beton al Statului-Major şi din el (din perete) s-a ales praful şi pulberea.

Tot Armata noastră naţională e şi cea mai ingenioasă:

Numai ministrul Creangă, în cadrul unei parade cu prezenţa şefului statului, a izbutit să pună 2 soldaţi în 4 coloane.

Poliţia noastră e şi ea cea mai rezistentă de pe glob: deja a şasea lună aceasta se încăpăţânează să supravieţuiască fără salarii. Şi încă nu trage.

Dacă acum câţiva ani ziceam că Republica Moldova va intra în Europa prin România, azi putem spune că ea va intra în Europa numai prin Asia. Adică prin CSI, care este un stat (şi nu un conglomerat de state) asiatic. Meritul le aparţine indianului Moţpan, tadjicului Lucinschi şi japonezului turcizat San-Gheli, care a islamizat toată agricultura.

Aş hali salam

da n-am —

Îşi rostesc ţăranii noştri doleanţele pe arăbeşte, poate i-ar pricepe măcar primul nostru ministru.

Un fost ateu, devenit între timp credincios convins, când intră în incinta fostului comitet central al pcm, acum a Parlamentului, îşi face cruce de parcă ar intra într-o biserică.

„Dă-le, Doamne, sănătate, ca să fac şi eu păcate…”

Vorbeam şi-n alte articole de unicitatea statului nostru.

Şi cu adevărat: care alţi conducători vorbesc zilnic, de tocmai prinde să te doară capul, de faptul că statul lor e cel mai independent (cu o armată de ocupaţie pe teritoriul lui şi cu o administraţie străină la conducere) şi cel mai indivizibil (cu încă două formaţiuni statale care nu i se supun) din lume?!

Unde s-au mai văzut şefi de partide de guvernământ care habar n-au câte grade are un cerc (380°) şi câte unghiuri are un triunghi (în toate ţările lumii acestea au trei unghiuri şi numai la noi – patru)?!

Unde s-au mai văzut şefi de guverne care au devenit ce-au devenit fiindcă altceva n-au putut fi. „Am vrut să stau matros (ce- o fi vrut să zică aici A. Sangheli, numai el ştie), dar n-am putut”.

Dar iată că cel care n-a putut deveni un simplu marinar a putut deveni prim-ministru. Şi asta numai la noi. Unde uşile ierarhice sunt deschise pentru toţi rataţii.

Zău, prinzi să te „sangheleşti” de cap, nu alta!

Cum CSI (din care face parte şi Republica Moldova) e un conglomerat de state asiatice (Uzbekistan, Kîrgîstan. Cârghizstan, Tadjikistan, Başkortostan, Tatarstan etc.), cred că o altă denumire pentru statul nostru independent, suveran şi indivizibil ar fi Absurdistan.

Căci în care loc din lume se mai întâmplă ceea ce se întâmplă la noi?!

E toamnă. Plouă. Şi cerul mi se scurge în pantofi.

Aud pe cineva care cântă de răsună valea Bâcului:

Frunză verde lobodă,

Ţara noastră-i slobodă

Şi suverană!

Şi-mi zic: cum să nu te apuce mândria (deşi unii cred că ar trebui mai degrabă să te apuce damblaua) pentru că suntem aşa cum suntem şi nimeni din lume n-o să ne poată convinge să fim altfel: liberi, suverani şi independenţi, dar nefiind în vecii vecilor decât nişte robi ai unor robi, robiţi şi ei la rândul lor de alţii.

Vai de capul nostru!

Că de al lor n-ai cum să zici astfel, de vreme ce nu-l mai au, ei gândind, se pare cu buca, cu picioarele sau, în cel mai bun caz, cu stomacul.

Nicolae DABIJA

14 noiembrie 1996