Steagul revoluționarilor români din Transilvania de la 1848 se află din anul 1971, în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României din București. [1]. El provine de la Muzeul Militar Central, în colecțiile căruia a intrat în anul 1929, fiind donat de inginerul Valeriu Pușcariu. [2]. Piesa vexilologică a fost găsită de familia Gomboș în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus. În 1906, protopopul Iosif Gomboș l-a predat Casinei Române din Abrud, dar în 1909, din cauza asupririlor naționale care existau în Transilvania în acea perioadă, a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită în București [3]. În posesia acestei familii a rămas până în momentul dăruirii sale Muzeului militar. Pânza steagului (flamura) este confecționată din mătase, alcătuită din trei fâșii tricolore cusute între ele, are formatul dreptunghiular, cu dimensiunile de ~1,45 m x 1, 03 m. Culorile flamurii sunt așezate tripartit în fascie, cu albastru în partea superioară, galben al mijloc și roșu în partea inferioară. Fiecare dintre cele trei fâșii de culori diferite sunt terminate, la partea flotantă, sub formă de unghi (cel din mijloc este în formă de triunghi), cu vârful în afară. Pe o față a flamurii, pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția cu litere mari de culoare roșie: ,,3/15. MAIU. 1848”, ce indică data (ziua, luna și anul) la care pe Câmpia Libertății de la Blaj a avut loc adunarea românilor transilvăneni pentru drepturi naționale și dreptate socială. Tradiția spune că cetele de moți, sub conducerea lui Avram Iancu, au participat la adunare sub flamura acestui steag [4]. Pânza steagului este decolorată, prezintă diferite pete, tăieturi, destrămări, cutări, ondulări ale materialului textil. În ceea ce privește datarea acestui steag părerile sunt diferite: unii cercetători consideră că acest steag, a fost alcătuit ulterior evenimentului, probabil la vreo aniversare a revoluției din 1848 [5], în timp ce alții, opinează că steagul a fost folosit la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 [6]. Datorită valorii sale istorico-documentare acest steag din colecția Muzeului Național de Istorie a României, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Național în categoria juridică ,,Tezaur” [7). Analiza atentă și profundă a mărturiilor documentare create la mijlocul secolului al XIX-lea conduc spre concluzia că tricolorul [8], a semnificat în contextul evenimentelor revoluționare unitatea națională a tuturor românilor. [9].
Note bibliografice:
[1] Elena Pălănceanu, ,,Steaguri din colecția Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”, în Muzeul Național, I, 1974, p. 139.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Gen. Radu Rosetti, ,,Știri mărunte și note relative la istoria armamentului la noi, Când s-a adoptat steagul tricolor la noi”, în Analele Academiei Române, Mem. Secț. Ist., Seria III, tom. XI, 2, București, 1930, p. 10 și p. 32; Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I”, Corespondență privitoare la drapele, dos. nr. 11/1936 p. 64.
[5] Maria Dogaru, ,,Tricolorul și cocardele în contextul luptei revoluționarilor pașoptiști”, în Revista de istorie, Tom. 31, nr. 5, 1978, p. 868.
[6] Adina Berciu-Drăghicescu, Corneliu Andonie, Luminița Iordache, Tricolorul în istoria românilor, Ed. Muzeul Literaturii Române, (Cuvânt înainte. O carte prinos pentru Țară, Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române), p. 96.
[7] Ministerul Culturii. Ordin de clasare, nr. 2679/11. 06. 2003.
[8] Pentru detalii privind steagurile tricolore transilvănene prezente la adunarea de la Blaj există unele mărturii care menționează existența unui tricolor compus din culorile ,,vânăt, roșu, alb”- fețe luate după îmbrăcământul poporului român, cari totodată erau și culorile cele vechi ale Transilvaniei…” cum a fost, de pildă, ,,flamura cea mare a națiunii române”, descrisă de Al. Papiu Ilarian (Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, vol. II, Viena, 1852, pp. 221-224). Acest autor semnalează arborarea la adunare a mai multor steaguri naționale cu inscripții diferite, fără a menționa culorile componente. Din câte știm, nu se păstrează nici un steag care să aibă culorile roșu, alb și albastru, toate cele care au ajuns până la noi, au tricolorul alcătuit din culorile roșu, galben și albastru. Mai mult, în tradiția păstrată de transilvăneni, ca și de bucovineni, de altfel, în întreaga perioadă cuprinsă între anii 1850 și 1918, aflăm tricolorul românesc – roșu, galben și albastru. În Suvenire contemporane, București, 1888, George Sion afirma că la Blaj steagul pașoptiștilor ardeleni era albasru, alb și roșu (cf. Ioan G. Sbierea, Ceva despre tricolorul românesc, Cernăuți, 1899, pp. 3-4; Constantin Berariu, Tricolorul românesc, Cernăuți, 1901, p. 13; ,,Calendarul Minerva pe anul 1905”, București, pp. 218-227; A. Bunea, ,,Steagul poporului român din Transilvania în revoluția din 1848-1849”, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj, XII, 1969, pp. 37-52; J. N. Mănescu, Cu privire la vechimea tricolorului românesc, București, 1974, p. 6; Maria Dogaru, Augustin Mureșan, ,,Drapelul este însăși România. File din istoria tricolorului”, în România Pitorească, nr. 5(185), 1987, p. 7; Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române de la apariția lor și până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Ed. Istros, Brăila, pp. 426-427.
[9] Maria Dogaru, op. cit., p. 866.
Augustin Mureșan, Arad
Foto: Muzeul Național de Istorie a României