◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Explicația care se tot repetă

Noi, românii, avem nefericita vocație de victime mereu nevinovate ale celor care ne-au precedat. Sindromul grelei și imposibil de lăsat deoparte moșteniri. Primari ai Capitalei și mici funcționari, președinți ai țării și măturători ai străzilor (exemple, cred, aleatorii), toți suferim din cauza celor care au fost, nelăsându-ne să devenim cei care ar fi trebuit să fim. Motive îndreptățite ori pretexte răsuflate deja, toate acestea se repetă, cu o ritmicitate ciclică și enervantă, convingându-i – poate mai greu, dar convingându-i, încă – pe cei din jur, potențialii beneficiari ai faptelor noastre minunate, zădărnicite de umbra densă a înaintașilor, că noi am vrut, dar nu s-a putut…

Greaua moștenire merge cu noi de mână peste tot, ne însoțește, încăpățânată, din prima clipă în care ne trebuie o justificare, până când suntem pregătiți să abandonăm orice subterfugiu – ceea ce nu se va întâmpla, probabil, niciodată. Chiar și când se dovedește a fi incredibilă, ea ne rămâne fidelă, împlinindu-și menirea și prezentându-ne, în fața tuturor, cu acea pelerină cernită pe umeri, a urgisiților pe nedrept.

Știu, dacă privim așa lucrurile, totul pare bizar și rizibil. Este imposibil să funcționeze atât de bine și atât de mult timp acest vicleșug. Deși, dacă ne uităm bine, dar bine de tot, în urmă, vom observa că neîmplinirile pe linie înregistrate (măcar) din decembrie 1989 încoace sunt înveșmântate în aceeași stratagemă, cu mărunte modificări, nesemnificative. Iar noi am făcut, până la urmă, același lucru: i-am crezut pe ei, mulțumindu-ne cu mai nimic din tot ceea ce am fi putut și am fi meritat să avem. Simplu.

Cu toate acestea, nu despre tertipuri voiam să vă vorbesc. Sunt alții, mult mai înțelepți, în măsură să lămurească mecanismul psihologic de acceptare a grelei moșteniri ad absurdum. Aș fi vrut să vă prezint, în termeni frumoși, laudativi la adresa factorilor decidenți, locul unde se află învățământul românesc, acum, când nu a trecut foarte mult timp de la începerea anului școlar. Numai că, oricâtă bunăvoință aș avea, îmi lipsesc atât cuvintele potrivite, cât și convingerea necesară, deoarece învățământul nostru pare pornit la drum pe o pantă abruptă, fără întoarcere.

Procedeele utilizate au fost cele pe care le știm cu toții. Ba chiar a fost pusă în practică acea polarizare belicoasă a societății, astfel încât, oricând vine vorba despre cadrele didactice, să apară veșnicele comentarii tăioase dezaprobatoare, cu referire la meditații și vacanțe, de parcă toți profesorii acordă meditații, iar vacanțele au fost invenția lor, valabilă numai în România. Mai nou, se vorbește despre numărul (aparent mare) de elevi considerați analfabeți funcțional, ca neîmplinire a corpului profesoral, deoarece orice expresii noi au mirosul acela de cuvânt aproape nefolosit, încât îți vine să le folosești până la epuizarea sensului pe care, cel mai adesea, doar îl intuiești, cât de cât. Iar atacurile la baionetă asupra cadrelor didactice par să facă uitată starea deplorabilă a învățământului, cauzată, să fim realiști, de slaba gestionare a măsurilor necesare, de-a lungul anilor, pentru a îmbunătăți, nu pentru a pune pe butuci!

S-a vorbit mult timp despre adoptarea unor practici de peste mări și țări, știut fiind faptul că modelele finlandeze, suedeze ori pakistaneze (ultimul model mi-a scăpat, ca o mică răutate, dar nu am inima să îl șterg, așa că vă rog să îl ignorați) se potrivesc impecabil aici, sub mereu schimbătorul nostru soare balcanic. Și mă întreb, ca unul care a fost elev atât în perioada comunistă, cât și în cea – să-i spunem – contemporană: ce era rău la modelul românesc? Trecând peste brizbrizurile ideologice și stupiditățile inevitabile într-o calpă epocă de aur, de ce a fost nevoie să improvizăm pe genunchi tot soiul de măsuri, pe care să le abandonăm la scurt timp, când era necesară, în primul rând, păstrarea, apoi modernizarea și, după caz, mărirea numărului școlilor existente, măsuri urmate de o așezare coerentă, lucidă, potrivită cerințelor contemporane, a materiilor în programă și de o reală motivare a cadrelor didactice?

Sunt întrebări retorice. Zilele acestea, ministrul învățământului a explicat că urmează analizarea impactului pe care l-a avut împărțirea anului școlar în module (nu în trimestre ori semestre, așa cum a fost înainte) și, apoi, păstrarea sau eliminarea, după caz, a acestui sistem. Iar elevii, și așa dezorientați de modificările apărute în ultimul timp, au un nou prilej de a privi debusolați în jur, ca orice participanți, pe post de cobai, la un experiment fără sfârșit. Un experiment în care, după tristul dar prezumabilul eșec care va afecta alte generații, vom putea să dăm vina, ca de obicei, scăpând de orice răspundere, pe greaua moștenire. Explicația care se repetă, cu o ritmicitate ciclică și enervantă, convingându-i – poate mai greu, dar convingându-i, încă – pe cei care depind de noi, potențialii beneficiari ai faptelor noastre minunate, zădărnicite de umbra densă a înaintașilor, că noi am vrut, dar nu s-a putut…

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *