Scriitorul orădean PAȘCU BALACI, avocat de profesie (n. 8 mai 1956, la Sebiș de Beiuș, Bihor) – pe care l-am cunoscut în câteva rânduri la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș-Alba, unde a lansat cărți, fiind în mod repetat și unul dintre îndreptățiții laureați, în 2017 și 2022 – ne trimite un op compact conținând nu mai puțin de 300 de sonete „relevând (mai potrivit ar fi fost „revelând”!), în totalitate, imagologiile factologice ale Vechiului Testament, în ordinea cronologiei pe care Cartea Sfântă le cuprinde, de la Cartea „Facerii” până, hăt, departe, la vremea fraților Macabei, la plângerile iudeilor „pe locul dărâmării Templului din Ierusalim” și înălțarea de către Irod al lui Antipatru a celui de-al treilea Templu „în care va intra Mântuitorul Iisus Hristos”, templu „înălțat după Lege”, „Mai nalt decât Acropola grecească/ Și cel puțin de cinci ori mai întins,/ Templul cel Nou părea de necuprins,/ Neînchipuit de mintea omenească:// Vreo zece mii de meșteri să-i unească/ Mari ziduri într-un loc de neînvins,/ Pietre cioplite-n bitum au încins/ Ca flacăra din cremene și iască.// Și nouă porți în aur ferecate:/ Prin cea din răsărit intra-va El,/ Să ne învețe buna lui dreptate.// Pildele lui s-au adăugat crenel/ Prin care nu săgeți, ci gânduri coapte/ S-au azvârlit să fim cu toții altfel.” (pp. 456, 465).
Tot în această ultimă secțiune intitulată „Timpul fraților Macabei”, autorul „sonetizează” (dacă pute zice așa!) despre „exilul care a prefăcut altaru- rugă/ Și Templu-n sinagogi mai mari ori mici”, despre tăria Cuvântului care se va întoarce, despre conflictele iudeilor cu „fariseii – cei separați” (care „L-au biruit pe Israel în trântă”), cu „saducheii – cei drepți” și mândri (crezându-se „mântuitorii Iudeii”), cu „esenienii – seduși/ De un final al lumii pângărite”, virtuozi și puri, coborând „la Marea Moartă-n jos” și în pustiul Qumranului, în sfârșit, despre „Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă” în primăvara lui 1947 (vechi suluri din piele „cu inscripții mici, sacrale”, acoperind cca 34% din „Vechiul Testament”, datând din 250 î. H. până la distrugerea Iudeii din anul 68 d.H. de către generalul Vespasianus, viitorul împărat), de către un arab nomad păscându-și caprele, în mai multe vase de ceramică, adăpostite în peșterile uscate. Cu acest sonet se încheie epopeica versificare, care, bănuim, e doar prima parte dintr-o lucrare mai amplă de 600 de sonete cum ne dă a înțelege prefațatorul, pr. Ioan Chirilă, ph. d., aducând cu învederată empatie „laudă peshahului Pașcu!”: „Iar Hristos este Cuvântul, acest cuvânt cântat de omul încuvântat, e o găsire a fiecăruia în Liturghia angelică în care se mărturisește Treimea și Sfințenia Lor ca și chemări, ca și rostuiri logosice a tuturor, e ceea ce ne propune autorul în cele peste șase sute de sonete, ne întâlnim cu arhaisme, regionalisme, limbaj științific, isagogii inițiatoare, ne întâlnim, totodată, cu un învins de dorul Cuvântului, cucerit de dorul Taborului și aprins de limbile Duhului.” (pp.6-14).
Este destul de grăitor fragmentul mai amplu dintr-un articol-editorial de Eminescu, așezat separat pe o pagină înaintea Prefeței amintite, din care reținem gândul poetului național despre viața și pilda „blândului Nazarinean”, acea pacificant-armonioasă religie a „iubirii” și a lepădării de sine pe care s-a fundamentat creștinismul și biserica noastră tradițională: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea.
Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tze, deși asemănătoare cu învățăturile creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia (…) Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență e bântuie natura umană.” (cunoscând articolul respectiv, dedicat marii sărbători pascale, din care și noi am citat cândva, când am scris despre Eminescu și spiritul Sfintei Scripturi, îi indicăm sursa: „Timpul”, anul VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).
Dl. Pașcu Balaci, avocat din 1997 și dr. în istorie este un cunoscut poet, dramaturg și publicist notoriu, de la „Flacăra” din București (1989-1991) la ziarul orădean „Crișana” (1992-1996) ș.a. Piesele sale de teatru au cunoscut reprezentări la Oradea, Cluj-Napoca, Iași, Satu-Mare, Cernavodă, chiar la București (în Sala Oglinzilor la sediul Uniunii Scriitorilor cu piesele „Fluierul de oțel”, la 1 Decembrie 2008, apoi cu „Umbra” și „Penelopa se mărită”, dar și la Institutul Cultural Român cu piesa istorică Tunul de cireș”, în mai 2013, ori la Teatrul Evreiesc de Stat, la 29 iunie 2018, cu piesa „Eva Heyman” sau „Lupta celei mai tinere reporterițe din lume”).
Sonetist experimentat, prin atâtea apariții editoriale, de la „50 de sonete” (Ed. Dacia, 1994, Postfață de Ion Simuț), „Când îngerul aduce cheia” (1998) și, mai ales, „Sonetele către Iisus” (ed. I, 2000, ed. II, 2002) și „Slăvește suflete al meu pe Domnul” (2007) , dl Pașcu Balaci a perseverat decenii întregi în exersarea acestei forme fixe. Din această lirică, de ispite livrești dar în care se regăsesc și impresii din călătoriile sale, fac parte și alte cărți: „Sonete grecești” (Ed. Dacia, 2002), „O călătorie în Grecia” (Ib., 2004), „Viața lui Iisus în treizeci și trei de tablouri” (Ib., 2004), „Secvențe pariziene” (2009), „Sonetele germane” (2009), „O călătorie în Italia” (2012), „Das Mysterium Jesu” (Oradea-Bruxelles 2013), „Euroshima” (lb. germ., 2013), până la mai recentul volum premiat „Sonetele Lancrămului” (Școala Ardeleană, 2021), despre care am scris și noi, exact în urmă cu doi ani, cronica „De la blagienele „sunete ale lacrimei”, la Sonetele Lancrămului”, volum apărut „în chiar anul pandemiei”, constituind, prin cele 40 de piese (plus încă două la final), un „omagiu binemeritat adus poetului Lucian Blaga, cu ocazia împlinirii celei de-a 40-a ediții a festivalului de poezie care-i poartă numele”, precum și tuturor oamenilor de cultură și scriitorilor care de-a lungul celor patru decenii (din mai 1980) au făcut ca „mirabila sămânță (…) să rodească mereu în sufletele noastre oriunde ne vom afla”…
Procedând în mod asemănător, adică mergând pe ideea de a „monografia” problematica sacră a Vechiului Testament, – ideii de „zeificare” a marelui lăncrănjean, proiectat în perspectivă mitică, corespunzându-i de data aceasta „cuvântul cântat de omul încuvântat”, cum scrie prefațatorul, – dl Pașcu Balaci se dovedește un spirit aplicat asupra textelor sfinte, poetul fiind îndeaproape urmat de acele note isagogice (menite a lămuri textele cu explicații istorice, culturale, lingvistice, mitologice etc.), un fel de „rostuiri logosice” urmând unele sonete. Poetul își concepe cartea într-o arhitecturare temporală, cronologică desigur, topind cărți și capitole veterotestamentare în unități de „timp”. Bunăoară, factologia divină din „Cartea Facerii” este cuprinsă în cele șapte sonete (plus unul privind facerea lumii „nevăzute”), sub genericul „Timpul lui Dumnezeu”, reținând ca dată a Genezei anul 4004 î. H., cf englezului James Ussher (1650-1656), metodă de măsurare a timpului contestabilă, crede autorul, din mai multe motive. Nu insistăm de vreme ce „timpul lui Dumnezeu” privește altă „durată” decât aceea „pământeană” (poate numai după momentul „izgonirii din rai” a primei perechi de oameni, putem vorbi despre un „timp pământean”, spre deosebire de timpul sacru, incomensurabil și etern. Versurile cu Adam și Eva, – după crearea Zilei și Nopții, despărțirea apelor de uscat, împodobirea pământului cu roade, crearea „luminătorilor” cerești, a vietăților din ape și de pe uscat -, ne amintesc de ciclul „Tablouri biblice” al lui Arghezi, alcătuit din cinci poeme publicate în „Revista Fundațiilor Regale” (1944), incluse în volum în 1963, transpunând totul în cheia unei viziuni ludice, amuzante și chiar ironice privind apariția omului, a păcatului originar și, în sfârșit, a izgonirii din paradis a primilor oameni. Poetul insistă, în sonete separate, asupra creării „primilor oameni” în Edenul scăldat de patru râuri (comparația cu datele din geografia lumii moderne nemaifiind validă de vreme ce geografia a suferit modificări după potopul lui Noe), asupra „interdicției” instituite de a mânca din „pomul cunoștinței” („viața o veți pierde prea ușor”), urmând „Ispitirea Evei de către Șarpe”, „Căderea Evei și a lui Adam în păcat”, „Păcătoșii se ascund de la fața lui Dumnezeu”, „Mustrarea Evei și a șarpelui ispititor”, „Pedepsirea șarpelui, a Evei și a lui Adam”, „mustrarea” aspră a celor doi, „Izgonirea” din Paradis, așezarea izgoniților „lângă Eufrat” și, în sfârșit, „Nașterea primului fiu al Evei”, „căinatul” Cain: „Pântecul Evei, ca al bărcii fald/ Sub vântul sfânt din larg, subtil, ocult,/ Pe care cu bucurie îl ascult,/ Corăbieri spre țărmuri de smarald,// A început să crească ca-aluatul/ Cu drojdia adamică, divină/ Și a venit pe lume mult căinatul// Întâi născut sub bolta cea senină,/ Atunci când i-a venit și lui văleatul/ Și fiind a noastră veche origină.” (p. 41). Viziunea este una omenească, deși cadrul de referință este timpul „biblic”.
Urmează „Timpul lui Cain și Abel” (al doilea fiu al cuplului de izgoniți: Abel), cu episoadele canonice binecunoscute (fratricidul comis de Cain, fuga lui din fața mâniei lui Dumnezeu, apoi „nașterea lui Set în locul lui Abel”, Set avându-l pe Enos ș.a.m.d., cu subtitlul „Stricarea neamului omenesc”, adâncindu-se „în tot mai multe rele”.
În „Timpul lui Noe” (nepotul lui Matusalem, iubit de Dumnezeu, ar al cărui fiu Ham va fi blestemat de tată), poetul îi „sonetizează” pe fiii lui Iafet, celălalt fecior al lui Noe, fiecare cu odraslele lui, generând semințiile pământului (asiatice, africane, indo-europene): „și tot așa, cu Dumnezeu strateg,/ Neamul crescu ca paiele în stog.” Într-o notă sinagogică privind „tabelul popoarelor”, foarte aproximativ, poetul menționează câteva neamuri asiatice cunoscute din Biblie („semiții” proveniți din neamul lui Sen, „hamiții” africani din seminția lui Ham, „elamiții” din sudul Iranului, seminția lui Iafet care a dat naștere popoarelor indo-europene ș.a.m.d. Harta Vechiului Testament este și „o hartă verbală a limbilor, dar și a întregii lumi”, foarte puține evenimente „s-au desfășurat în afara acestui areal esențial pentru cultura și devenirea omenirii”, conform unui citat Atlas de istorie biblică (p. 58).
Sonetizarea merge înainte cu „Timpul Turnului Babel” și, desigur, cu alte evocări ale „timpurilor”: al patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise. Cronologia urmând cu „Timpul ieșirii iudeilor din țara Egiptului” și, în sfârșit, cu „Timpul cuceririi Pământului Făgăduinței”, apoi cu „Timpul patriarhilor. Iosua” și cu „Timpul judecătorilor”.
Urmărind cronologia biblică, nu puteau fi eludate luptele cu filistenii („Timpul lui Samson și Dalila”), „Timpul lui Ruth și Noemina”, în care moabiteanca Ruth, frumoasă și credincioasă, „strămoașa lui Iisus Hristos”, ajunge soția lui Boaz…
Avem apoi sonetele evocând pe regii neamului iudaic, „timpul” fiecăruia în parte: Saul, cu 4 texte (1050-1010 î. H.), David evocat în 24 sonete (1010-970 î. H.), Solomon, 16 sonete (970-930 î. H.). Iată sonetul „Nu litera, ci simpla pictogramă” evocând apariția scrisului, de la pictografierea limbajului până la apariția alfabetului: „Nu litera, ci simpla pictogramă/ A început al omenirii scris,/ Iar alfabetu-a fost un mare vis/ Din Eufrat până la-a Mării vamă.// Scribii notau zeloși, de bună seamă,/ Câți adversari vreun rege a ucis,/ Din dreapta-n stânga, ce i s-a prezis/ De nu învinge armia dușmană.// Sistemele hieroglific, cuneiform/ Din vârful piramidei în Eufrat/ Și mii de grămătic are nu dorm// Ca să traducă Legea ce s-a dat/ Apoi, cu timpul, scrisul uniform/ Unit-a lumea în Crezu-adevărat…”
Urmează „Timpul” smeritului Iov, apoi vremea prorocilor (Ilie, Elisei, Iona, Ioel, Avdie, Miheea, Isaia, Ieremia), a dreptului Tobit, a bravei Iudita. După „căderea Ierusalimului, urmează „Timpul lui Daniel”, al Esterei, al lui Ezdra și Neemia.
Cu sonetele dedicate Ptolemeilor și Seleucizilor, este reținut marele eveniment privind „Nașterea Septuagintei”: „Al doilea Ptolemeu a poruncit/ În Alexandria, orașul mare,/ Cea mai bogată urbe-n cărți sub soare,/ Ca să se dea îndat’ la tălmăcit// Tora iudee cu străvechiul rit,/ Și șapte’ș’ doi savanți cu-nfrigurare,/ Cu Sfântul Duh arzând în fiecare,/ Cuvântul Domnului și-au împărțit.// Și-n șaptezeci și două zile-ncinse/ În care-au tors prin minte doar versete,/ Cu grijă, să le lase tot aprinse.// Nici foame nu le-a fost, nici frig, nici sete,/ Căci poftele din trupuri le-au fost stinse/ Și-au dezlegat sublimele secrete.” (p. 443).
„Septuaginta” din sec. III î. H., traducerea în greacă a „Torei”/ Sfânta Scriptură ebraică, de către 72 de învățați în 72 de zile pe insula Pharos, se zice, a devenit Biblia evreilor din afara Palestinei, care, la fel cu cei din Alexandria Egiptului, nu mai vorbeau ebraica. Spre deosebire de Noul Testament scris în cea mai mare parte în koiné / greaca comună, folosită la scară largă după cuceririle lui Alexandru Macedon și între 300 î. H. și 300 d. H.
Ultima secțiune, „Timpul fraților Macabei”, numărând 15 sonete, evocă mucenicia celor șapte frați, plângerile iudeilor pe locul dărâmării Templului din Ierusalim, înălțarea celui de-al treilea Templu, în care va intra Mântuitorul Iisus Hristos, alte fapte cu farisei, saduchei, esenieni, în sfârșit descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, în 1947 de către un cioban arab, care a scos la vânzare câteva suluri, după care arheologii și beduinii au găsit în diferite peșteri suluri datând din sec III î. H.
Cum se vede avem a face cu un demers poetic amplu, panoramic în sens epopeic, privind întreaga istorie a Vechiului Testament, sonetele fiind adnotate, acolo unde se cuveneau lămuriri fie legate de anume fapte, fie de explicarea, prin apel la lucrări din domeniul exegezei biblice, a unor nume, cuvinte, lexeme specifice din limbi dispărute (aramaica, spre ex.), ceea ce dovedește că autorul este mai mult decât un cititor pasionat, deopotrivă un inițiat, venind cu „un bogat conținut de isagogie, cu noțiuni de istorie a epocii, de geografie și de arheologie, elemente care te ajută să pătrunzi în duhul epocii, să simți tensiunea, fervoarea și deplinătatea existării” (Prefață). Numai de am privi pp. 402-412, în care este comentat pe larg „Visul lui Nebucadnețar”/ Nabucodonosor al Imperiului Neobabilonian, distrugătorul Ierusalimului și Templului Sfânt în 586 î. H., cu referiri și la vedenia lui Daniel (cap. 7), și tot vom realiza că autorul are bune cunoștințe de context istoric, privitoare la imperiile ce s-au succedat: babilonian, medo-persan, grec, roman cu scindarea lui (acesta fiind „cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra Pământului” în care va lovi Dumnezeu, cum a profețit Daniel, prilej cu care autorul consemnează vizionar câteva „caracteristici profetice ale Împărăției Fiarei”, denumire generică pentru grozăviile din vremea celei de-a patra Fiare previzionate profetic în Apocalipsa, un Imperiu al lui Anticrist căruia i-am fi contemporani, sfârșitul vremurilor noastre fiind „aproape”. „Ultimul război dinaintea păcii” va fi Armaghedonul…(p.412). Iată cum tălmăcește Daniel visul lui Nabucodonosor: „Urmat-a iar divina profeție,/ În fața-mpărătescului divan:/ «Picior de fier – Imperiul Roman/ Cu toată-a lui păgână grozăvie.// Picioare, coarne mici, ele-au să fie/ Împărății mai mici, cu alt liman,/ Iar cel mai mic, nitam-nisam,/ Chiar Antichristul monstru o să fie.// Iar piatra ce lovit-a chipul fiarei/ Și-aduce Judecata pe pământ/ Este Hristos, Mântuitorul, care-I// Eternul, sfântul nostru Legământ./ Ăsta-i tot visul tău! Ce mare-i!»/ Mai zis-a Daniel sub jurământ.” (402).
Proiectul („o carte s-a născut din frica mea de moarte în timpul pandemiei”) este cum atât mai ambițios și siderant cu cât, față de alți scriitori care au versificat, mai canonic sau mai cu libertăți de creație, bunăoară, anumite părți ale Bibliei, fiind de amintit aici și puternicul filon de sacralitate, ca în imnografia creștină la Cosma Melodul, Roman Melodul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, ori în „Canțonierul” lui Petrarca amintind de „Cântarea cântărilor” sau, cum observă prefațatorul, la marele Shakespeare, un scriitor secular dar unele sonete având sursa în unii psalmi sau alte evenimente din viața lui Iisus Hristos, cum ar fi „Schimbarea la față” în Sonetul 33 (Richard M. Waugaman, emerit psihiatru și psihanalist). Nu întâmplător marele poet gândirist Vasile Voiculescu s-a gândit la o „completare” a sonetelor shakespeariene cu „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, considerate de scriitorul prelat Bartolomeu Anania „expresia cea mai înaltă și pură a credinței și sentimentului religios din întreaga literatură română”
Dar avem în cultura română și multe alte realizări remarcabile, unele chiar expresie a unui talent urmat îndeaproape de inițierea biblică, de la mitropolitul Moldovei, Dosoftei, cu „Psăltire a sfântului proroc David (Psaltirea în versuri)”, tipărită în 1673 în Polonia, la Uniev, până, să zicem, la Vasile Militaru (1886-1959), cu „Psaltirea în versuri” (București, 1933, Cernăuți, 2006) sau, venind mai în contemporaneitate, la clasicul poet timișorean Eugen Dorcescu (n. 1942, Tg.-Jiu), cu vol. BIBLICE (ed. I, 2003, ed. a II-a, 2021), care cuprinde versificarea admirabilă a unor cărți biblice binecunoscute precum „Psalmii în versuri” (1993, ed. a II-a 1997); „Ecclesiastul în versuri” (1997), „Pildele în versuri” (1998); „Rugăciunea regelui Manase” (cu mențiunea din subsol: Stihuire după ultimul text din Vechiul Testament).
Dar filonul creștin (abatele Bremond concepea „poezia” ca „rugăciune”) de care vorbeam poate fi urmărit la scriitori din secolele XIX și XX, o resurecție a spiritului religios, în transfigurări specifice de la „rugă” la meditația litanică, poate fi întâlnită și în literatura de azi, îndeosebi în lirică, mai sensibilă la dramele sufletului uman pe latura trăirii metafizicului, a neliniștii onto-gnoseologice în relație cu transcendentul…
În privința autorului de față, nu avem a face cu o traducere, ci cu operă de creație pe marginea textului canonic, cam cum făcea Tudor Arghezi în ciclul „Tablete biblice” din 1944, trei din cele cinci poeme (Adam şi Eva, Porunca și Pedeapsa) fiind prezente în manualul de limba și literatura română de liceu, la capitolul „Joc/ Joacă”, editura „Art” (am predat asta, ani la rând). Desigur, de astă dată, nu „ludicul”, jocularul este scena pe care se joacă toată iconologia Vechiului Testament, de la evocarea culturală senin-limpidă, muzicalizată livresc, la meditații mai grave și chiar abrupte, cum s-a văzut, în dezvăluirea profetică a visului lui Nabucodonosor al Babilonului, făcută de prorocul Daniel pentru cele patru mari Imperii (de la Imperiul Babilonian și acela al Mezilor și Perșilor, la Imperiul Grec și Imperiul Roman, ultimul întruchipând „a patra Fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și puternică” (Daniel 7:7).
Tiparul de câte două catrene și terține, în versuri endecasilabice, se menține constant pe parcursul celor 300 de sonete, cum textul de referință este, desigur, Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului (Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001).
Cum autorul a dat până acum două ediții din „Sonetele către Iisus” ((2000, 2002), e mai mult ca sigur că, pe lângă mai complicata „sonetizare” a Vechiului Testament, viitoarea versificare va fi dedicată „Noului Testament”, mult mai unitar și mai apropiat sensibilității noastre creștine, a cărui „problematică”, preluată astfel, nu va trebui să oculteze sau să mențină în stare ancilară virtuțile stilistice și, în general, estetica realizării literare….
Zenovie Cârlugea