◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro25.07.2024

Un istoric, mitograf
și poetician al lumilor fantastice. Gheorghe Glodeanu: „Istoria prozei fantastice românești”

Preocupările criticului și istoricului literar GHEORGHE GLODEANU (n. 9 decembrie 1957, Carei, Satu Mare) în domeniul literaturii fantastice datează încă din anii estudiantini, lucrarea de licență la Filologia clujeană având ca temă „Metamorfozele timpului în proza fantastică a lui Mircea Eliade” (1981), după care s-a dedicat cercetării romanului românesc interbelic, scriind despre „poetica” genului și încercând o „posibilă tipologie” (1998). După alte câteva lucrări privitoare fie la  „noua estetică” a romanului interbelic (2005), fie la „ipostaze și configurații” ale genului ori „Metamorfoze ale jurnalului intim în literatura română” (2012), universitarul Gheorghe Glodeanu a revenit, în anii din urmă la studiul literaturii fantastice, publicând în 2014 „Orientări în proza fantastică românească”, urmând în cascadă lucrări pe care le-am comentat și noi, la timpul lor, precum: „Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză a secolului al XIX-lea” (2020), „Rătăcind printre himere. O panoramă a literaturii fantastice” (2020), „Incursiuni în imaginarul ezoteric” (2022).

Spre deosebire de precedentele lucrări cu caracter „fragmentar”, lucrarea de față – ne asigură autorul – „reprezintă visata sinteză consacrată fenomenului”, un op masiv referitor la nu mai puțin de 49 de autori, dar care „nu își propune să fie exhaustivă”, urmărind fenomenul în devenire și relevându-i „metamorfozele”. Adică începând cu „întemeietorii” (M. Eminescu, I. L. Caragiale), continuând cu proza fantastică de la începutul secolului al XX-lea (Al. Macedonski), urmată de „repere” din perioada interbelică, apoi de „metamorfozele fenomenului” în proza de după Al Doilea Război Mondial, cu evidențierea unor „deschideri mai importante” de după 1989. (Pledoarie pentru literatura fantastică, pp. 5-8).

Lucrarea de față reia, de fapt, studiul „Orientări în proza fantastică românească” (2014), redimensionând unele comentarii (Al. Macedonski și Ion Minulescu) și adăugându-i noi capitole (despre Barbu Ștefănescu Delavrancea, Adrian Păunescu, Doina Ruști, Constantin Cubleșan, Octavian Soviany, Dan Stanca și despre noile promoții de autori de proză fantastică). A fost adusă la zi și bibliografia în domeniul fantasticologiei, acoperind întreaga problematică a genului, de la definirea conceptului la ilustrarea în opere cunoscute din patrimoniul culturii române și universale.

Fantasticologul Gh. Glodeanu, solid informat în domeniu nu numai la nivelul literaturii române, dar și în literaturile euro-atlantice din secolele XIX și XX, conform panoramei citate, își propune într-un prim capitol de „repere teoretice” să detalieze „Conceptul de literatură fantastică” raportându-se la autori români (Mircea Eliade, A. Marino, Ion Biberi, Matei Călinescu, Al. George, Florin Manolescu, Ioan Vultur, Marin Beșteliu, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Ciobanu, Sergiu Pavel Dan, Ilina Gregori, George Bădărău, Ioan Răducea, Cosmin Perța ș.a.) și străini (Roger Caillois, Marcel Brion, René de Solier, Tzevan Todorov, Jean-Baptiste Baronian, Louis Pauwels – Jacques Bergier, Jean Fabre, Pierre-Georges Castex, Louis Vax, Marcel Schneider, Howard Phillips Lovecraft ș.a.). Nu totdeauna părerile despre semnificația noțiunii de „fantastic” coincid, bibliografia domeniului se îmbogățește mereu, iar autorii comentați „demonstrează vocația literaturii române pentru fantastic, o vocație contestată timp îndelungat de o parte a criticii literare românești”.

„Există – scrie autorul – o predispoziție certă a literaturii române pentru fantastic, îndeosebi pentru cel de inspirație folclorică. O demonstrează numeroși scriitori, de la Eminescu și Caragiale, până la Eliade și Cărtărescu. În timpul totalitarismului,  fantasticul a constituit o formă de evaziune de sub presiunea tot mai puternică a ideologiei, refugiul în lumea imaginarului oferind o sere de iluzii compensatorii la marile probleme existențiale ale epocii. Genul sfidează normele, contribuind la înnoirea literaturii prin repudierea regulilor rigide ale prozei de factură tradițională. În locul excesului de rațiune și de rigoare, autorul de literatură fantastică alege cufundarea în reverie, ceea ce îi permite o libertate absolută. (…) Aducând mărturii despre existența unor lumi paralele, situate dincolo de barierele cotidianului banal și cenușiu, literatura fantastică deschide noi căi în investigarea profunzimilor psihicului uman.” (Coperta IV)

Tipologic, fantasticul poate fi „feeric” (Ion Creangă), „mitologic” (G. Galaction, V. Voiculescu), „miraculos” (Cezar Petrescu), „filosofic” (M. Eminescu, L. Rebreanu, T. Arghezi, Mircea Eliade), „enigmatic” (Al. Macedonski, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu) și „absurd” (Gib Mihăescu, M. Blecher, Ion Vinea, Emil Botta, Urmuz), deși, după alte păreri, în timp ce „feericul” (fabulosul feeric) presupune o lume imaginară plăcută, confortabilă, „fantasticul” în substanța sa ar presupune „conflictul dintre două ordini”  (observația lui R. Caillois), întemeindu-se pe „ruptură”, pe „incertitudine” și „perplexitate”, generând „anxietate” precum categoria fantasticului terifiant (instituind o literatură „a terorii artistice”!), denumit în tradiția anglo-saxonă „horror”, atât de productiv pe piața comercială, inclusiv în filmografia cultivând sentimentul de frică / spaimă / groază, în general sentimentul de teamă care joacă un rol important în manifestarea instinctului de conservare…

Literatura fantastică „presupune intruziunea brutală a supranaturalului în real, în timp ce genul fantasy (din literatura anglo-saxonă, n.n. Z.C.) ne transpune în plin miraculos” (gen J.R.R. Tolkien, J. K. Rowling, George R.R. Martin). În timp ce literatura de anticipație vizează, în virtuale acolade, cuceriri (pseudo)științifice din lumea unui viitor ipotetic, literatura fantastică s-ar îndrepta spre lumea miturilor și a credințelor populare.

Temă vastă, de surprinzătoare varietate tematică, cu implicații în toate domeniile vieții sociale, fantasticul merge până în viața omului modern, cu ajutorul tehnicilor filmice care au transformat genul într-o adevărată industrie, inducând o angoasă a singularității omului în „jungla” vieții moderne. Resurecția, în plan cinematografic, a unui tip de fantastic care generează sentimentul fricii  poate fi înțeleasă și ca un fel de „imperialism” euro-atlantic abuzând sensibilitatea popoarelor prin orori, crime, monstruozități și fapte abominabile. Iată că poetica fantasticului se complică insidios  cu semnificații multiple în epoca modernă, de unde dificultățile receptării și definirii fantasticului, imposibil de caracterizat în totalitate „fiind mult prea bogat în semnificații și mult prea important pentru ca discursul critic să îl poată fixa în mod irevocabil” (preciza autorul în „Orientări…”).

Un alt cercetător, precum Ioan Răducea, spre deosebire de tipologia de mai sus propusă de G. Bădărău, propune, pe lângă fantasticul „mitologic”, „miraculos și magic”, tipologia fantasticului „poetic și vizionar” (Mihai Ursachi, A. E. Baconsky, Șt. Aug. Doinaș, Mircea Cărtărescu), a fantasticul „realist” (Radu Albala, Ioan Groșan), a altuia „suprarealist și oniric” (Gellu Naum, Vintilă Ivănceanu), ba chiar a unuia „parabolic și satiric” (Ana Blandiana, Gh. Schwartz) ori „parodic” (Romulus Vulpescu, Dominic Stanca)… Demersul tipologizării („fantasticul de interpretare” – Cosmin Perța) este, cum se vede, „extrem de vulnerabil și controversat”, incitând la dezbateri.

Dar scopul autorului nu este unul categorial, de tipologizare, ci acela de „a releva principalele orientări prezente în proza fantastică românească, de la începuturi până azi”. Drept care, partea a doua a lucrării se concentrează pe „Istoria prozei fantastice românești” (ale cărei începuturi sunt de găsit, sugerăm noi, în literatura română veche, în epoca slavonismului medieval, a umanismului și iluminismului, a cărților populare ca „Alexandria”, „Albinuşa”, „Fiziologul”, „Archirie şi Anadan”, „Esopia”, „Varlaam şi Ioasaf” etc.), primul capitol fiind dedicat prozei fantastice din „epoca marilor clasici”, „întemeietorii genului” fiind considerați Mihai Eminescu  („provocările fantasticului metafizic” într-o perspectivă metaforică) și I. L. Caragiale (Fascinația fabulosului folcloric). În aceeași secțiune, este trecut Barbu Ștefănescu Delavrancea (Între real și imaginar).

Ne miră faptul că fabulosului Ion Creangă nu i se dedică un capitol aparte, „fantasticul” la el fiind de o varietate uimitoare, opera humuleșteanului nefiind una „folclorică”, dimpotrivă, una elaborată, de mare artisticitate (autor „cult” – G. Călinescu), veritabilă artă a structurării imaginarului și a cuvântului… Ba mai mult, fiind în cauză literatura română, oare nu ar fi trebuit, pentru început, și un capitol privind literatura populară, știindu-se că însuși G. Călinescu vorbea, la începutul „Istoriei…” sale din 1941 despre miturile fundamentale, „…tinzând a deveni pilonii unei tradiții autohtone” (ironizate de globaloizii „progresiști”, programatic demitizanți, ai lui pește-prăjit, în „făcături” critice „degrabă însăilate!”) care structurează o întreagă spiritualitate românească, de la cel privind „etnogeneza”  (legenda „Traian și Dochia”; mit numit de Ion Taloș „universul traianic”) și existența pastorală/ mitul transhumanței („Miorița”), la cel al iubirii („Zburătorul”) și creației prin jertfă („Mănăstirea Argeșului”): „,,Importanța capitală a folklorului nostru, pe lângă incontestabila lui valoare în măsura în care e rodit de culegătorul artist, stă în aceea că literatura modernă spre a nu pluti în vânt s-a sprijinit pe el în lipsa unei lungi tradiții culte, mai ales fiind foarte mulți scriitori de origine rurală. Dar atenția n-a căzut asupra temelor celor mai vaste, mai adânci în sens universal, cum ar fi aceea a soarelui și lunei; ci dimpotrivă asupra acelor care puteau constitui o tradiție autohtonă. S-au creat astfel niște mituri, dintre care patru au fost și sunt încă hrănite cu o fervență crescândă, constituind punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor național” (Călinescu, 1941: 62, 65).

Al doilea capitol al acestei părți îl privește pe Alexandru Macedonski („jocul seducător al măștilor”), pentru a se trece la „Fascinația fantasticului în literatura interbelică”, unde sunt comentați Adrian Maniu („provocările misterului”), Gala Galaction („miraculosul mitologiei autohtone”), Ion Agârbiceanu („miraculosul mitico-magic”), Urmuz („fantasticul absurd”), Mateiu I. Caragiale („poetica misterului”), Liviu Rebreanu („provocările romanului metafizic”), Cezar Petrescu („seducția fantasticului interior”), Ion Minulescu („regimul nocturn a imaginarului”), M. Blecher („mirajul irealității imediate”), V. Beneș („fantasticul vizionar”), Al. Philippide („fantasticul terifiant”), Victor Papilian („savantul cu imaginație de scriitor”), Pavel Dan („mirajul mitologiei autohtone”), T. Arghezi („toposul miraculosului”), Vintilă Horia („tentația fantasticului”) și Mircea Eliade („reabilitarea demnității metafizice a narațiunii”).

„Proza fantastică românească după Al Doilea Război Mondial” cuprinde 12 autori: Oscar Lemnaru („elogiul narațiunii fantastice”), Vasile Voiculescu („universul mitico-magic al povestirilor”), Laurențiu Fulga („destinul orfic al prozatorului”), A. E. Baconsky („poetica fantasticului”), Ștefan Bănulescu („regatul imaginarului sau prozatorul care măsoară lumea cu basmul”), D. R. Popescu („adevărul care alunecă peste ficțiune”), Octavian Paler („tentația romanului parabolă”), Adrian Păunescu („Măștile însângerate”), Tudor Dumitru Savu („„povestirile fabuloase ale Deltei”), Radu Albala („Mirajul tainelor proliferante”), Ana Blandiana („fantasticul poetic”), Ioan Groșan („mirajul trenului de noapte”).

Ca „deschideri după 1989”, sunt comentați Ioan Petru Culianu („vocația narațiunii labirintice”), Mircea Cărtărescu („lumea ca ficțiune”), „Constantin Cubleșan („provocările fantasticului”), Doina Ruști („tentația imaginarului”), Octavian Soviany („Un amplu repertoriu de teme și motive fantastice”), Dan Stanca („Literatura ca o mare iluzie”).

Lucrarea se încheie cu un comentariu detaliat al antologiei „Treisprezece” (Ed. „Litera”, București, 2021), realizată de Andreea Apostu, semnatara prefeței „Fantasticul românesc și tentația ironiei”,  în care se vorbește de o „criză a literaturii fantastice contemporane”, din cauza scrierilor science-fiction care au acaparat preferințele cititorilor. „Dacă putem vorbi despre o mutație a gustului public, – precizează autorul – ea se referă la spectaculoasa expansiune a literaturii fantasy și nu a scrierilor de anticipație. O modă de care nu a scăpat nici literatura română.”

Antologia aduce în atenție „o serie de promotori mai puțin cunoscuți ai literaturii fantastice de azi”, pe lângă nume cunoscute (Doina Ruști, O. Soviany), rămânând ne-antologați autori precum Mircea Cărtărescu, Dan Stanca sau C. Cubleșan. Ceilalți 11 sunt: Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mândruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Tudor Ganea, Allex Trușcă, Mihail Victus, Iulia Pană, Radu Găvan. Îndepărtându-se de fondul mitologic și arhaic, noul val de prozatori în domeniul fantasticului cultivă, cu aplomb la realități contemporane, parodierea în registru postmodern, elemente livrești, procedeul intertextualității, dezvăluindu-și sau răstălmăcindu-și ușor „modelele” (Gogol, Creangă, Th. Mann, Kafka, Oscar Wilde etc.). E greu să spunem care vor fi numele ce se vor impune, textele fiind „extrem de eterogene atât din punct de vedere valoric, cât și tematic”, iar antologatoarea, în ciuda pledoariei pentru fantastic, afirmă, suis verbis, că volumul „Treisprezece” nu este altceva decât „o carte de vacanță”…

În totul, „Istoria prozei fantastice românești” este rezultatul unei pasiuni în domeniu, cu lecturi la zi din marii teoreticieni români și străini, cu o bună cunoaștere a literaturii române și, potrivit sintezelor din 2020 („Între real și imaginar” și „Rătăcind printre himere. O panoramă a literaturii fantastice”), și a literaturilor euro-atlantice. Este de remarcat, la acest pasionat „connaisseur” al problematicii, o anumită vocație hermeneutică în „decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului”, adevăratele semnificații – cum scris Mircea Eliade – fiind bine camuflate în cotidian, de unde și acest vast șantier documentar și de pertinente considerații privind proza fantastică românească. O lucrare, indimenticabil, „de referință” în domeniu.

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *