Cea mai recentă expoziție a lui Tudor Frâncu, „Conjurația erorilor”, este dominată de spiritul ludic. Un joc fără reguli, fără soluții, fără rezolvări. Din care nu lipsesc: sarcasmul, ironia, umorul subtil. O punere în scenă a -erorii- ca factor determinant în evoluția ori involuția biologică a individului. Un exercițiu post modern în care primează ideile, conceptele, din care lipsește emoția. Un joc monocromatic de culoare maronie ternă – sienna, în care ambiguitatea, speculația, interpretările evidențiază o reprezentație brutală, haotică, provocatoare, derutantă datorită ambivalenței personajelor. Nu lipsită, totuși, de oarecare savoare. O rinocerizare mai mult sau mai puțin voită, de mare expresivitate, fiindcă ansamblul vorbește, fără echivoc, despre absurd, despre absurdul existențial, într-o paradigmă a evoluționismului.(Ad Absurdum)
Un joc secvențial, cu panouri mari, sugestive, reprezentând diferite perioade de creație ale artistului, al căror nume este, cât se poate de sugestiv: E/IN voluții „Antidot,” „Veriga lipsă”, cu trimitere la lumea în care trăim și care a luat-o razna. „Criză existențială”, sau criza de identitate, unde marjază pe metafore alambicate; „Ceea ce era de demostrat”etc.
Un joc al contrastelor și al ambiguității, într-un proces de evoluție- involuție, în care „personajul principal” devine Timpul. Cel care face și desface, cel care înalță și care doboară, într-un proces ireversibil. Chiar dacă, pe linia evolutivă se creează, la un moment dat, impresia că eroarea are putere dominatoare, descoperi treptat o dramă a imposibilității delimitării, într-un asemenea proces complex. Să fie o simplă întâmplare că în lucrarea ce seamănă cu un decupaj cinematografic, intitulată „Faceți liniște, vă rugăm”doi copii având în spatele lor oceanul primordial, fac din nisip un chip ce seamănă cu imaginea unui cadavru, iar fata lansează o întrebare stupefiantă, pentru vârsta ei: „Știi că urmează să murim, într-o zi?”. În mod evident, nu mai este nici despre joc și nici măcar despre joacă. E despre viață și despre moarte. Este un enuț existențial conceptualizat.
Spuneam, la un moment dat, că Tudor Frâncu își rinocerizează personajele, care frizează absurdul. Personajele surprinse în diverse momente pe scara evolutivă, pornind de la o imagine abstractă și ajungând la contururi în care se insinuează eroarea, te duc cu gândul la teatrul clasic de păpuși: fizionomii fără expresivitate, fără viață cărora artistul păpușar le dă sens. Fiindcă ele privesc lumea cu pupile oarbe. Similitudinea nu este deloc întâmplătoare, într-o succesiune existențială sui-generis. Pe care, însuși autorul o motivează cu înțelegere, compasiune, cu detașarte. „Errare humanum est”; „Pe cont propriu”, „Mutație”„Veriga lipsă”; „Erezie”.
Este, în expoziția artistului vizual, o devălmășie organizată și controlată în procesul biologic evolutiv și involutiv – psihologic ori social, de declin a conștiinței, într-o lume amprentată de violență. Un astfel de mesaj fiind transmis de lucrări în care personajul e nud ori cu sex incert ori prin asocieri bizare: floare- pistol; om-animal, om ce poartă un tip de mască fie de gaze, fie de scafandru, în compania unuia sa a mai multor cranii. Într-o paradigmă picturală a contrastelor și a ambiguității.
TIMPUL devine reperul principal în expoziția lui Tudor Frâncu. Timpul dezvoltă, ajută la evoluție, dar tot el macină și erodează, înghite și anihilează ființa. „Lecția de etică a doctorului Chronos”, cu trimitere la o lucrare a lui Rembrandt devine o metaforă ironică actualizată a personajului mitologic ce își devorează copiii, pentru a stăpâni singur și veșnic, un teritoriu. Un canibalism simbolic, de care nu scapă nici unul dintre copiii care nu vor putea deveni niciodată adulți. Cu ajutorul celor trei entități feminine, ascunse de măști protectoare, unul singur pare că se salvează, dar el se află într-o zonă a imponderabilității decis să se refugieze în viitor, echipat cu un costum de cosmonaut. Într-o călătorie în timp, cu dorința expresă de a deveni extraterestru. Extrapolând astfel o temă actuală, relația timp-spațiu.
Cea mai reprezentativă lucrare din expoziție, „Praf saharian”, încadrată de două „sperietori ”este o metaforă amar-ironică, cu aluzie la amenințările armate și la pericolul nuclear. Nu întâmplător, personajele umane poartă măști de gaze. Pericolele sunt reale în lumea în care trăim, marcată de violență, iar criza nucleară e factuală. Praful deșertic atacă din interior, iar crizele de identitate, afecțiunile psihice, frustrările sunt recognoscibile chiar sub protecția anonimatului, dat de măștile ce acoperă chipurile. Luminile, dar mai ales, umbrele ființei se devoalează discret, cu ironie, umor și compasiune. Astfel că, în inocența sa, doar câinele are o reprezentare reală. Iar în „Autoportret cu vulpe,” autoironia se creează din ambiguitatea contrastului cu analogia. Parcurgând o zonă de ambiguitate, pe traseul animal (maimuță) – om, apare o eroare într-un punct evolutiv: ochi de șarpe, ochiul păsării, pasărea albastră, doctorul ciumei, cu aluzie la marile epidemii ucigătoare. Dar, pentru a prospecta viitorului, omul trimite în spațiu un câine, pe cățelușa Laika. Parcurgerea epocilor istorice pare imposibilă fără sfaturile unor înțelepți, bărbați ascunși în spatele cagulei, cu bărbi stufoase, aparținând parcă unui ordin călugăresc. Ei vin din vechime, dintr-un ordin ermetic și fac trecerea spre timpul modern, spre societatea dominată de subversivitate și de un alt tip de ermetism.
O existență bizară, o lume brută populează simezele în culoarea maronie a oxidului de fier. Este o pictură figurativă cu elemente aleatorii ce apelează, pe ici, pe colo și la zona senzorială. Fie că vin din mitologie ori din lumea reală, personajele create de Tudor Frâncu poartă în ele semnele erorii, ale greșelii, ale accidentului. Gorgonele, Meduzele, Omul-Pasăre, Omul- Câine, vorbesc despre criza identității reale în lumea post-modernă. Iar titlurile lucrărilor accentuează acest lucru:„ Încrucișare neaprobată de specialiști,” „Pledoarie pentru o cauză pierdută”, „Ceea ce era de demonstrat”, „Nu sunt ceea ce crezi”; „Flowew, power„ ; „Programare nereușită”; „Criză existențial㔄Sinergie pentru minte deschisă,” ; „Carpe diem”; „Inimă de leu”; „Timpuri noi”; „Eroare de calcul”;„Sub protecția anonimatului”
Tudor Frâncu este un artist- filozof care se joacă cu conceptele într-o manieră personală originală. Lucrările sale te trimit la existențialism, la realismul clasic și la pictura abstractă, într-o desfășurare plastică ce solicită mult mai mult mintea decât senzorialul. Un artist pentru care pictura este o joacă, un exercițiu ludic permanent și amuzant. Dar incitant și provocator pentru cel care o privește și încearcă să o descifreze.
Maria Vesa Aursulesei