Pocahontas, în era globalizării

În 2004, își deschidea porțile, pe Aleea Muzeelor din capitala americană, evident sub patronajul Institutului Smithsonian, spectaculoasa clădire a Muzeului Național al Indienilor Americani (pe scurt, NMA), un uriaș cort de piatră și beton, aluzie la vechile așezări ale populației native de pe continentul american, o  instituție care, împreună cu Centrul Gustav Haye, amenajat în Casa Vămii din vechiul port al New York-ului, sub numele de Muzeul Indianului American și Memorialul Crazy Horse, din Munții Black Hills, Dakota de Sud, lucrare începută încă din 1948, încă nefinalizată, reprezintă un ultim (și vinovat) epitaf la epopeea „cuceririi Vestului” și la genocidul unei populații ce nu avea altă vină decât că s-a aflat, la un moment nepotrivit al istoriei ei, în calea „civilizației globaliste” a omului alb, învingător. Istoric vorbind, însuși termenul de „indieni”, cu care Columb i-a catalogat pe nativii din Caraibe, regiune unde a acostat în prima sa călătorie transoceanică, din 1492 (anume pe Insula Guanahami, azi San Salvador, locuită de populația taino), este nepotrivit, câtă vreme locuitorii indigeni de pe aceste meleaguri – azi „americani indigeni”, ca să ne exprimăm în termeni corecți politic – reprezintă o varietate de neamuri și triburi diverse, cum s-a dovedit mai târziu, răspândiți pe teritoriul imens al celor două Americi, din Alaska și până în Patagonia, și din Hawai, în Caraibe. De unde veneau ei, din Siberia, Scandinavia, sau chiar din Europa, nu se poate stabili nici până azi cu siguranță. Cert este că dovezi arheologice de ultima oră confirmă prezența umană a populațiilor precolumbiene încă din epoca paleoliticului, deci cu 30-40 000 de ani în urmă, la fel și faptul că unele popoare au cunoscut, parțial, epoci glorioase de înflorie a civilizației. Azi, ideea că teritoriul american era, la data colonizării, eminamente „virgin” este contestată de cercetătorii care estimează că, în jurul anului 1500 d. Ch. locuiau în Americi peste 2 milioane de indigeni, majoritatea grupați în comunități înfloritoare, ce trăiau în armonie ecologică cu natura, și că responsabili pentru catastrofa demografică ce a urmat sunt doar coloniștii europeni, și, indirect, sistemul capitalist „sălbatic”, instalat de ei cu forța.

Muzeologic vorbind, colecțiile celor două Muzee menționate sunt cu adevărat spectaculoase, ilustrând, cu artefacte, diorame, documente istorice și opere de artă etc, peste două secole de istorie zbuciumată, dar și contribuția amer-indienilor la formarea noii națiuni americane, puternică și prosperă, de azi.  În mod firesc, oficial și oficios, partea „istorică” a reprezentărilor muzeale se concentrează pe rezolvarea „problemei indiene”, situație survenită în special după semnarea Tratatelor din 1851, 1869 și 1889 (toate încălcate grosolan si sistematic de autoritățile americane, după cum recunosc înșiși cei care le-au semnat), toate având drept scop nedeclarat, dar evident, facilitarea accesului coloniștilor la bogățiile de pe teritoriile „istorice” ale indienilor, în special la terenurile aurifere descoperite în Dakota de Nord și de Sud. Prezentate obiectiv, fără „patimă”, înclusiv cu trădările, atrocitățile și lașitățile politice inerente, evenimentele ce au marcat sfârșitul de secol XIX, pe teritoriul american de azi, în special de după Războiul Civil  (cunoscut și sub numele de Războiul de Secesiune, 1861-1865), au însemnat pentru populația indigenă americană o perioadă de aprigă teroare, când, în ciuda unor victorii militare răsunătoare, dar efemere – în 1868  șeful Norul Roșu,  al tribului Sioux, a oprit exodul temporar  al minerilor spre Montana, iar în 1876 celebrul Crazy Horse (Calul Nebun), tot din tribul Sioux, cu 300 de războinici, a decis soarta bătăliei de la Little Bighorn, din Montana, chiar de 4 iulie,  Ziua Independenței – amer-indienii au fost păcăliți, mințiți pur și simplu și convinși să cedeze din teritorii. Opinia unanimă din epocă, formulată cu cinism de un lider militar local, comandantul William Scheridan, era că „un indian bun este un indian mort”.  Realitatea este că și după cucerirea integrală a teritoriului Dakota, inclusiv a masivului muntos Black Hills, loc considerat sacru de indigeni și unde se încearcă azi ridicarea unei statui de mărimea unui munte pentru liderul Crazy Horse, jafurile și rapturile de teritorii au continuat, sub deviza cinică „Vinde sau mori de foame”, până la deschiderea definitivă a graniței de Vest. În acest fel, presărat cu morminte și lacrimi, drumul coloniștilor numit și „prima etapă a istoriei americane”, s-a încheiat fără glorie, evenimentele tragice de atunci rămânând în memoria colectivă a învinșilor, dar și, aleatoriu, în literatură și cinematografie. De altfel, „cultura frontierei”, așa cum a formulat-o cu maximă obiectivitate istoricul american Frederick Turner, în cartea sa „The Frontier în American History” (New York, 1920) cuprinde și capitolul (întunecat) al exterminării amer-indienilor, o apologie a jafului, violenței și exploatării sălbatice, de tip capitalist, ce au marcat începuturile nașterii unei națini considerată azi un etalon al democrației.

În mod cu totul surprinzător, în galeria de personaje și eroi ce exemplifică dârzenia și demnitatea populației indigene din America, în confruntare directă cu lăcomia și violența „omului alb”,  evidențiați în cele două muzee menționate, alături de celebrii Norul Roșu, mort pe când îi conducea pe conaționali săi spre rezervație, Calul Nebun,  ucis prin trădare, după ce se predase de bună voie americanilor, de Geronimo, „ultimul apaș”, mort și el în captivitate, de Pontiac, răspunzător de revolta celor 900 de războinici de la Fortul Detroit, de Taurul Liniștit, învingătorul generalului Custer, în bătălia de la Little Horn, de Șoimul Negru, care, alături de soția sa, Pasărea Cântătoare, și-a condus, în plin război, tribul de 1.000 de membri spre noua rezervație, fiind apoi capturat și prezentat ca un trofeu de americani, se află și o  „fetiță”, Pocahontas (cca. 1595-1617), o frumoasă amer-indiancă, căsătorită cu un cultivator englez de tutun, din Provincia Virginia, fiica unui șef de trib local, prima femeie din colonii ajunsă la Curtea regală britanică, fiind prezentată regelui Jacob I, succesorul la tron al Reginei Elisabeta I, moartă fără urmași, și în cinstea căreia britanicii au numit noile teritorii din America cu numele de Virginia, respectiv „Virgin Queen”.  Din păcate, tânăra femeie, de nici 17 ani, nu s-a acomodat la curtea britanică, fiind primită, se pare, cu răceală și reținere, astfel că după 3 ani petrecuți în Anglia se decide să se întoarcă acasă, dar moare pe drum, probabil de pneumonie sau tuberculoză. 

După moarte, Pocahontas, sau Matoaka, alias Rebeca, prin creștinare, a devenit o emblemă a modului cum societea vremii înțelegea asimilarea populației indigene, din colonii. Înseși moartea prematură a „prințesei indiene” este o dovadă clară de ipocrizie publică. Treptat, pe măsură ce timpul trecea, au apărut noi și noi „povești” despre Pocahontas, iar chipul ei originar, cu trăsături accentuat indiene, a devenit, în reprezentări grafice moderne, tot mai europenizat, așa cum este și cazul picturii de la Capitoliu, unde la creștinare, Pocahontas se prezintă mai degrabă a o tânără britanică, nicidecum o nativă amer-indiancă.  Postum, și cu concursul larg al Companiei Disney, care în 1995 a difuzat un film de ficțiune despre ea, Pocahontas a devenit azi un simbol comercial, fără nicio legătură cu originile și drama poporului său. Este încă o dovadă că banul și interesele schimbă până și istoria.

                                                                                          Marian Nencescu