Poet de athanorice distilerii vizând toposuri ideatice, în general transcendența împlinirilor spirituale, RAUL CONSTANTINESCU este și un meticulos cercetător al tradițiilor populare și folclorului literar din Țara Hațegului, remarcat și citat chiar de savantul etno-folclorist Ion Taloș, în studiul de antropologie culturală „Omul și Leul” (Ed. Academiei, 2013), despre care am scris și noi. De fapt, doi mari oameni de cultură ar constitui, în sens mai larg, modelele cercetării în cauză, alături de cel deja amintit fiind, desigur, Ovid Densușianu, autorul „Graiului din Țara Hațegului” (1915), considerată „cea mai elocventă mărturie privind vitalitatea limbii și spiritualității tradiționale a acestei zone privilegiate în spațiul etnocultural românesc”, potrivit cercetătorului universitar clujean Ion Cuceu de la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române”. Avem a face cu o cercetare etno-folcloristică de amploare, elaborată, după precizarea prefațatorului I. Cuceu, „de-a lungul a aproape cinci decenii” de fostul absolvent al Filologiei clujene (promoția 1967), care, în paralel cu munca la catedră, s-a dedicat culegerii a sute de texte folclorice și studierii lor din zonă. Pentru a preciza despre ce ținut de străveche tradiție istorică și culturală este vorba, vom aminti că avem a face cu o zonă etnofolclorică și lingvistică de interferență a nu mai puțin de trei arii etnolingvistice vecine, cu accentuat caracter conservator, situată în depresiunile intramontane, având la est Șureanu, la sud masivul Retezat, la vest Munții Țarcului și la nord-vest și nord Munții Poiana Ruscă. Dinspre est Țara Hațegului are interferențe cu Mărginimea Sibiului, dinspre sud cu nordul Olteniei, iar la vest și nord-vest cu Banatul: „Acest fapt constituie un motiv temeinic pentru aplicarea în mod aprofundat a cercetării folclorului din Țara Hațegului, în vederea identificării și reconstituirii cât mai aproape de modelul inițial al fenomenului creativ originar specific arealului hațegan, relevându-i caracterul lingvistic arhaic conservator, atmosfera specifică vieții medievale cneziale locale, valoarea literară estetică de unicat, precum și cea documentar-istorică remarcabilă.” (Introducere. Deschidere de orizont, p. 16).
Cu atât mai mult, apărută în contextul galopantei globalizări care a dus la nivelarea reliefurilor identitare ale specificității regionale, lucrarea de față, 
cercetare monografică în toată puterea cuvântului, se constituie într-un „inestimabil străvechi tezaur spiritual și nobil blazon al continuității unei moșteniri culturale ancestrale multimilenare.” Împreună cu „Arhivele de la Hațeg”, avându-l autor pe alt polihistor hațegan, scriitorul Constantin Stancu, precum și alte nume de mare prestigiu cultural din zonă, lucrarea de față se așază de la sine în prim-planul contribuțiilor privind cunoașterea temeinică și promovarea unei zone considerată de autor „vatra – leagănul formării poporului românesc – care este Țara Hațegului.” Nu întâmplător lucrarea monografică a dlui Raul Constantinescu apare la împlinirea unui secol de la savanta cercetarea polivalentului filolog Ovid Densușianu, „Graiul din Țara Hațegului”, în semn de „cinstire și profund omagiu”.
Începând cu capitolul al doilea, autorul descrie și ilustrează cu un bogat material literar, „Tradiții și obiceiuri de peste an în Țara Hațegului”, în desfășurarea lor calendaristică, de la rituri, tradiții și obiceiuri de vară (privind invocarea ploii, cununa de grâu, încununarea boului, Precupul, Sf. Ilie, Sfântul Foca), la datini și obiceiuri de toamnă-iarnă (șezătoarea, claca, ziua lupului/ Sf. Andrei, strigarea Ignatului, roata de foc, steaua, învergelatul, cerbul și blojul, plugușorul, colindele, acestea din urmă prezentate pe larg cu bogatul lor conținut mitic precreștin, creștin, social-obștesc).
Capitolul al treilea, „Nedeile în Țara Hațegului”, de doar două pagini (197-198), descrie, conform unor informatori, tradiția acestor străvechi sărbători câmpenești populare, „cea mai importantă sărbătoare populară a satelor hațegane, cunoscând o mare popularitate în trecut”. Ne vine în minte „nedeia de la Polovragi”, care avea loc sus, pe platoul muntelui cu peștera lui Zamolxis (v. Al. Vlahuță, „România pitorească”, 1910), unde se afla, conform lui Nicolae Densușianu, celebrul „Obelisc de la Polovragi” (v. „Dacia preistorică”, 1913), datină precreștină preluată ca „bâlci” de sărbătorirea Sf. Ilie Tesviteanu. La Silvașul de Jos, în Țara Hațegului, nedeia avea loc în a treia zi de Rusalii, la Clopotiva se făcea iarna, de Sf. Ion, în alte locuri – la mijlocul lunii august, de Adormirea Maicii Domnului, sau de Sf. Andrei… Fiind „sărbătoarea cea mai importantă a satului” (uneori marcând și hramul/ chramul locului/ bisericii), pregătirile se făceau cu multe săptămâni înainte. Cu acel prilej, bunăoară, la Polovragi, în Gorj, avea loc un intens proces de socializare al locuitorilor cu frații de dincolo de munte, din Țara Hațegului. Rolul acestor „nedei” era – după cum scria și întemeietorul geografiei istorice la noi (cu cercetări de toponimie și terminologie geografică), prof. geopolitician Ion Conea (1902-1974), unul din membri Școlii palatine – de a înlesni o mai bună cunoaștere și apropiere a sătenilor din zone relativ mai îndepărtate, schimburi de idei și informații, implicând relații intercomunitare și colaborări în diferite scopuri. Kogaionul, muntele sfânt al geto-dacilor, putea fi Godeanu din MunţiiOrăştiei (1656 metri, la două ore de mers de la Sarmizegetusa Regia), Vf. Gugu, munții Bucegi, Retezatul sau Ceahlăul, dar și Polovragiul (chestiune rămasă, de la Strabon încoace, neelucidată)… Îi semnalăm autorului excelenta cercetare monografică a satului Clopotiva din județul Hunedoara („Clopotiva, un sat din Hațeg – Monografie sociologică”, 1940), sugerându-i totodată reluarea capitolului care să pună în evidență importanța acestui obicei străvechi, viabil și azi în multe locuri, mai ales că dl Raul Constantinescu, ca profesor o vreme în Silvașul de Jos, a participat la nedeia de acolo, unde veneau oameni din Hațeg, Rochitova, Densuș, Sarmizegetusa, Fărcădin, Totești, Lunca Cernii, Cinciș, Sălaș, Hunedoara, Zeicani, Hobița etc. Iar la parada portului, cântecului și dansului popular (veritabile festivaluri folclorice) se întreceau invitați din Zona Pădurenilor, Alba, Banat, Gorj, Sibiu, dar și din Arad, Argeș etc.(p. 198).Remarcabilă poza de la p. 23. Indicând „Hora tinerelor fete la începutul Nedeii din Silvașul de Jos”.
Foarte bine evidențiate descriptiv și ilustrativ sunt „Momentele importante din viața omului” (IV), privind nașterea, căsătoria și nunta, moartea, cu ceremonialurile și ritualurile respective, precum și „Descântecele și practicile magice” (V), unde aflăm că specia aceasta cunoaște în zonă o mare varietate (de la descântecele de „alungarea moroilor și strigoilor” la altele de: argint viu, babiță, bubă, bube dulci, ciumă-buba bubelor, de deochi, de dragoste, de durere, de faceri, de gâlci, de iele, de junghi, de miere, de luarea manei la vaci, de mușcătura șerpilor, de năjit, de orbalț, de noroc și soartă, de pocitură, de râie, de săgetătură, de sclintitură, de soare, de urcior, de vânturi). Tot practici magice sunt și blestemele (reprodus fiind doar un text cules în 1985 de elevul Dumulescu Gruia, cl. a X-a, de la Toma Iozefina, de 82 de ani din satul Ohaba Sibișel). Și în privința acestei specii pe cale de dispariție, desigur, i-am sugera autorului o augmentare cuvenită, despre „blesteme” existând orientativ o oarecare bibliografie.
Consistente, ca ilustrare textuală,sunt, pe rând, capitolul al șaselea, „Lirica populară: doine, cântece” și „Strigături”, urmat de altul, al VII-lea, dedicat „Epicii populare în versuri” (balade pastorale, haiducești, fantastice, voinicești, nuvelistice), dar și „Epicii populare în proză” (basme, povestiri hazlii, snoave, legende etc.).
Nu au fost uitate „Ghicitorile /Cimiliturile” (VIII), „Proverbele și zicătorile” (IX), „Folclorul copiilor” (X), în sfârșit „Jocurile de cuvinte, exerciții de pronunțare, glume, batjocuri și vorbe de rușine” (XI). Iată astfel de vorbe: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucur al Bucuroaiei când au venit bucurându-se Bucurica și Bucurel Bucurescu bucuroși de la București euc.”; „Napi îți dau prin gard”;„Așa cântă de fain ca cum în gura lui ar fi o privighetoare”; „Că când aud că cântă cucul” ș.a.m.d. (pp. 462-463).
Într-un fel de postfață intitulată „Mai mult decât o antologie…” avem exprimată opinia conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Facultatea de Litere – Universitatea din București, un fiu al Țării Hațegului, originar din Silvașul de Jos și fost elev al autorului, care apreciază îndeosebi „materialul cules, fie prin cercetare directă pe teren, fie prin contribuția celorlalți informatori, culegători, mentori etc.”, supus unei „minuțioase operații de selecție, de prelucrare, de sistematizare, de organizare tematică a corpusurilor de texte ș.a.m.d.”, autorul „achitându-se exemplar de aceste sarcini foarte dificile, care presupun o muncă sisifică”, inclusiv „varii operații de contextualizare monografică, abordări ale problemelor pe principiul cercurilor concentrice” – fapt pentru care „cartea de față este mai mult decât o antologie, este de fapt o monografie folclorică”.
De subliniat că, în comentariile sale, autorul contextualizează faptele folclorice, relevând teme, simboluri, motive, cu multiplele lor interferențe și relaționări cultural-universale, în plan sintagmatic și paradigmatic, inclusiv prin raportarea la reminiscențe mitice precreștine cu origini daco-getice, romane, celtice, pelasgice etc., Țara Hațegului fiind din acest punct de vedere un imemorial areal al obârșiei etnocentrice, deținător de mărturii arheologice privind spiritualitatea și organizarea regatului dacic străbun.
Un necesar „Glosar”, împreună cu „indicii” localităților, interlocutorilor și culegătorilor, urmați de „note, observații și explicații” și de o bibliografie selectivă rotunjesc armonios această temeinică cercetare a străvechilor tradiții și creații populare din Țara Hațegului, recomandându-i un profil distinct, special, doctoral.
Pe coperta a IV-a editorul I. Oprișan remarcă faptul că „un poet își caută aproape întotdeauna sursele în vechea spiritualitate națională”, ceea ce a făcut și dl Raul Constantinescu prin lucrarea de față, „cea mai amplă, dar totodată și cea mai reprezentativă culegere de folclor din insularul ținut al Țării Hațegului, care păstrează în mijlocul spațiului românesc urme de cea mai veche arhaitate.” Mai vechi, desigur, decât biserica din Densuș (imaginea de pe copertă I), ridicată, din pietre aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe ruinele unui templu păgân și considerată de N. Iorga „fără păreche în toată românimea”…
Zenovie Cârlugea
