Copacul acela fusese odată ca mine, copilul unor părinți, adică, însă nu oameni, asemenea părinților mei, ci copaci, asemenea lui. Poate că era bunicul copil, atunci. Acum erau amândoi la fel de bătrâni. Doar că bunicul mai scotea câte o vorbă din când în când. Stătea pe un scăunel la poartă și se uita la oamenii ce treceau pe drum. Îi vedea ca prin ceață, întrecându-i te miri ce.
Copacul stătea pe câmp, în picioare, căutând cu privirea în depărtare. În depărtarea vieții lui, nu a câmpului, unde nu mai fusese văzut de multă vreme vreun copac verde trecând.
Îmi închipuiam c-aș putea să fiu eu copacul verde pe care îl tot căuta copacul uscat din apropierea viei noastre. Mă vedea, de văzut, și auzea, fără nici o îndoială, ce-i spun, pentru că îi spuneam mereu câte ceva, dar el nu se obosea să-mi răspundă.
Ar fi vrut, se vedea cât se poate de bine asta, să stea cu cineva de vorbă. Era lucrul după care tânjea cel mai mult. Îndeosebi primăvara, când copacii ceilalți, din pădure, înverzeau, în vreme ce el rămânea mai departe uscat. Ceea ce-l făcea să pară de două ori mai singur decât era, dar nu atât de singur pe cât ar fi putut să fie. D-asta și încercam să stau de vorbă cu el, ca să-i îndulcesc un pic singurătatea. Aproape că-i auzeam tristețea plină de gânduri. Și-i auzeam vorbele pe care le avea pe suflet. Doar că se ferea să mi le spună. Sau poate că nu mai rămăsese destulă viață în el ca să își dezlege limba. Din tot ce însemnase, i se mai păstraseră vii numai semeția și gândurile!
Într-o primăvară, când eu încă mai speram să-l aud răspunzând la cuvintele mele cu câteva frunze, tata a retezat copacul cu toporul.
M-a durat până la urlet lumina ochilor, atunci când l-am văzut culcat la pământ. Mă gândeam la cât o să-mi fie peste iarnă de frig când o să-i aud crengile uscate arzând în sobă.
Am ales, ca să-mi fie mai ușor, o bucată de lemn din trunchiul lui și-am cioplit-o zile în șir cu briceagul. A ieșit un fel de pasăre cu aripile larg desfăcute. Știam că n-o să poată niciodată să zboare. Cu toate că nu era, mie mi s-a părut destul de frumoasă, așa c-am așezat-o pe policioara de deasupra patului în care dormeam.
Venise toamna și într-o noapte am auzit foșnind ceva prin întuneric. După care au izbucnit niște triluri. M-am repezit să aprind lumina.
Dumnezeule mare, pasărea de lemn își mișca aripile și cânta!
Am deschis fereastra, ca să-și poată lua zborul. Căci se ghicea din cântecul ei că asta dorește să facă.
Copacul din câmp se decisese, în fine, să-mi răspundă. Și s-a făcut dintr-odată cald în gândurile mele. Și-am intrat în iarna ce bătea la ușă fericit!
Ștefan Mitroi
