Rândurile care urmează le-am transcris dintr-un proces verbal de constatare a realității, cuvânt cu cuvânt, și am primit permisiunea să le public cu condiția să nu omit ceva, nici măcar o virgulă.
Beneficiara unor tradiții de breaslă bogate, recent, la 11 ianuarie, împlinindu-se un secol de la consfințirea nașterii sale, dar având ramificațiile începutului mult mai îndepărtate în timp, UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI din România continuă să-și consolideze identitatea profund, organic și funcțional, devenind tot mai mult o entitate cu exigențe și cu aspirații înalte. Creșterea vizibilității sale, strâns legată de solidaritatea membrilor ei în jurul țelurilor afirmate prin statut și activitate, se petrece sub ochii noștri.
După o perioadă de oarecare derută, în care o anume buimăceală, a unor persoane cu orgolii străine de interesele breslei, au obligat echipa condusă de președintele Doru Dinu Glăvan la eforturi suplimentare pentru readucerea lucrurilor pe făgașul normalității, astăzi Uniunea este mai puternică, mai unită ca oricând. Ceea ce, să recunoaștem, determină apariția unui efect pe care îl putem numi anticentrifugal. O mișcare, pornită dinspre margini către centru, antrenează în fluxul ei tot mai multe forțe care, până mai ieri, stăteau într-o anume expectativă. Nimic nu este de neînțeles, de neașteptat. Magnetismul centrului este unul firesc, rezultat al coerenței, perseverenței și determinării cu care acționează cei îndrituiți să poarte responsabilitatea managementului organizației. Și să nu ne mirăm că procesul va continua, devenind poate mai pregnant. Este posibil să se asemene, într-un anume fel, unui fluviu care, arătându-și forța, mai stârnește pe la maluri niște gunoaie, le antrenează în vijelia curgerii controlate de legile naturii, care, în perfecta lor imperfecțiune, se mai joacă cu unele destine. În această joacă, cu caracteristici anticentrifugale și ea, lasă gunoaielor șansa să se îmbete cu iluzia că sunt altceva.
Chiar și mizeria servită recent la adresa UZPR, de un așa zis realizator TV de la B1, într-un limbaj de care mi se face greață numai dacă încerc să mi-l amintesc, noroc că se specifică limpede de fiecare dată cănd apare pe sticlă că este vorba doar de lumea lui, deci până și acea incalificabilă diatribă tot aici se încadrează.
Până la urmă, și asta e de înțeles. Uneori arunci cu ce ai în ce n-ai, iar dacă nu ești zdravăn la cap o faci chiar și fără să știi de ce.
Firiță Carp / UZPR
