Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.1, decembrie 2018; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro
Nu întotdeauna poeţii şi scriitorii şi-au slăvit şi sprijinit ţara şi virtuţile locuitorilor ei, aşezaţi liniştiţi la masa de lucru. Au fost momente anume, însă, când patria i-a chemat s-o sprijine şi s-o apere cu truda trupului şi tăria braţului. Au lăsat pana de scris şi-au apucat arama. Visătoarelor seri cu lună şi puzderie de stele le-au luat locul nopţile întunecate, cu bezna sfâşiată doar de lumina trasoarelor; valsul vântului printre muguri blonzi a fost înlocuit de şuieratul înspăimântător al obuzelor; mersul meditativ prin iarba înrourată a dimineţilor de vară s-a transformat în târâşuri gâfâite prin noroiul rece şi negru al toamnei şi iernii războiului.
Au fost poeţi şi scriitori români care au luptat în Primul Război Mondial pentru reîntregirea patriei. Au fost eroi, au primit medalii? Dar eroismul nu înseamnă numai recunoaşterea meritelor ostăşeşti cu fanfară şi paradă în faţa regimentului şi nici după numărul şi greutatea medaliilor agăţate deasupra buzunarelor vestoanelor. Eroismul este mai degrabă acolo, în calea gloanţelor şi a schijelor, în salturile înainte şi săpatul înfrigurat al tranşeelor, în agonia care te cuprinde când moartea o simţi aproape organic, ca o prezenţă vie în jurul tău.
Eroism este până şi în faptul de-a supravieţui până la capăt şi a rămâne apoi cu mintea nezdruncinată în anii care urmează ultimei salve de tun. Au fost poeţi şi scriitori români care au supravieţuit Primului Război Mondial. Poate n-au primit medaliile, tresele şi onorurile militare care li se cuveneau. Însă numai simpla lor prezenţă cu arma în mână în vâltoarea însângerată din acei ani a fost un act de eroism! De aceea, se cuvine să pomenim de câţiva dintre ei acum, în prag de Centenar.
Unul dintre ei a fost George Topârceanu. Era încă student la Facultatea de Filosofie din Iaşi, când a fost încorporat şi trimis pe frontul de sud din Dobrogea, devenind martorul neputincios al înfrângerii de la Turtucaia. Da, martor neputincios într-o neputincioasă armată (aşa cum o descrie el), prost organizată şi slab înzestrată. A fost luat prizonier şi ţinut captiv doi ani de zile în Bulgaria. Urmare a acestor cumpliţi ani au fost volumele „Amintiri din luptele de la Turtucaia”, „În ghiara lor…Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare” şi „Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice în captivitate”.
Iată cum explică autorul „Baladelor vesele şi triste” înfrângerea de la Turtucaia: „Amintirea vie şi caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broşură pentru copiii de şcoală. Mă veţi întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia? Deşi sunt un profan în ale milităriei, totuşi, în credinţa că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezminţire, îţi răspund hotărât. Atât numărul şi calitatea trupelor afătoare acolo la începutul luptei – în mare parte miliţieni, dispensaţi, revizuiţi etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi bulgari – cât şi faptul că întăriturile nu erau încă terminate , probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent al bulgarilor în acel punct. În al doilea rând trebuie să punem lipsa de…pregătire sufletească a ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a inamicului”. Prin asta a trecut cel care, cu umor, a scris, poate, cele mai sprinţare versuri din literatura noastră.
Cum toată viaţa şi-a închinat-o cântării, slăvirii ţării şi a truditorilor din 
ea, era, pe undeva, de aşteptat ca patriotismul lui Octavian Goga să clocotească în momentul intrării României în război şi să ceară să meargă pe front, mistuit de idealul reîntregirii ţării. Versurile lui înflăcărate erau chiot, chemare, îmbărbătare, pentru cei aleşi să meargă pe front. „Sus, copii, întindeţi pasul/Daţi năvală, rând pe rând/Să grăbiţi să vină ceasul/Biruinţii mai curând”. Ca şi Topârceanu, a luptat pe frontul din Dobrogea, reuşind să supravieţuiască bătăliei de la Turtucaia. Detașat apoi la Biroul de propagandă al armatei, editează, în refugiul de la Iaşi, 
ziarul România şi scrie apoi volumul „Cântece fără ţară”.
Poate niciun scriitor din acea vreme nu a reflectat mai bine ororile şi privaţiunile războiului (mai ales că a fost afectat fizic, chiar surzind) aşa cum a făcut-o Camil Petrescu în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Drama sufletească, zbuciumul mental, chinuitoarele întrebări legate de infidelitatea Elei, aspiraţia către o iluzorie dragoste absolută, toate au pălit şi-au devenit lucruri mărunte comparativ cu grozăvia luptelor, unde oamenii mor ori sunt schilodiţi, unde moartea dă târcoale prin tranşee ori cu fiecare asalt ratat. Ca şi Topârceanu, încă din primele rânduri ale romanului citat mai sus dezvăluie, lucid, precaritatea armatei române.
„În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.
În fața lor, câteva dreptunghiuri de rețele și „gropi de lup” erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rețele de sârmă și cu „gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 – adică din timpul bătăliei de la Verdun – dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate”
Cu adevărat, însă, drama războiului e surprinsă în capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. “Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, își înjumătățește răsuflarea și se încordează iar, sec, în așteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipație, încleștezi dinții, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică și aștepți să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăștiat. Deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu ești mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Fraţii Ionel Teodoreanu, Al.O. Teodoreanu (Păstorel), Laurenţiu 
Teodoreanu au participat şi ei la luptele din Primul Război Mondial. Cunoscutul epigramist de mai târziu, Păstorel, în 1914, îşi satisface stagiul militar, urmând cursurile unei şcoli de ofiţeri, şi este mobilizat, în august 1916, ca sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie. Luptă pe fronturile din Transilvania şi Moldova, este rănit destul de grav (decorat cu „Steaua României”) şi ajunge să fie internat într-un spital ieşean. Nu la fel se întâmplă cu fratele mai mic, Laurenţiu Teodoreanu, care îşi va pierde viaţa pe front, în 1918.
La rându-i, Ionel Teodoreanu a fost mobilizat, între 1916-1917, la o unitate militară din Botoşani. Vă imaginaţi ce a însemnat frontul pentru atât de sensibilul (în scris) Ionel Teodoreanu, autorul fermecătoarelor romane “La Medeleni”, “Lorelei”, “Turnul Milenei”, etc.? Însă, sunt momente când destinul unui om stă pus sub destinul ţării, mai ales când, în vreme de război, patria reclamă asta. Ţărani, ofiţeri, medici, intelectuali, toţi au luptat pentru reîntregirea neamului, pentru Marea Unire. Important este, însă, să nu-I uităm şi să nu le uităm sacrificiul, aşa cum îndeamnă şi versurile din poezia lui Nicolae Iorga: „Români am fost, când am luptat/Până la urmă neclintit/Creştini suntem, că am iertat/Dormind acuma liniştit/Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost/Când ne-am făcut al vieţii rost/În bucuria voastră, fraţi/Nu ne uitaţi”. Trăiască România dodoloaţă!
Explicații foto:
– George Topârceanu – George Topârceanu a fost poet, prozator, memorialist și publicist român
–Octavian Goga – Octavian Goga a fost poet, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938
– Camil Petrescu – Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet
– Pastorel Teodoreanu – Alexandru Osvald Teodoreanu, cunoscut cu pseudonimul „Păstorel Teodoreanu” a fost un avocat și scriitor român
– Ionel Teodoreanu – Ionel Teodoreanu a fost un romancier și avocat român interbelic
Text: Paul Rogojinaru