IOAN VASIU: Sunteți un cunoscut și apreciat scriitor, critic literar și editor. Cum reușiți să „împletiți” cele trei activități, care, deși au atâtea asemănări și puncte comune, sunt totuși atât de diferite?
ZENOVIE CÂRLUGEA: Stimate confrate, după cum mă știu eu și mă cunosc alții, sunt un om de cultură de mai largă cuprindere. Pe lângă creația literară ca atare, am cochetat în viață cu jurnalistica (de interes cultural, desigur), dar am fost și fondator / arhitect de reviste literare, cea mai de valoare fiind „Portal-MĂIASTRA”, un trimestrial care apare sine hiatu din februarie 2005 până astăzi, de câțiva ani buni „sub egida Uniunii Scriitorilor din România”. Pe lângă editarea propriilor mele lucrări de poeme, critică și istorie literară, valorificări de folclor vechi sau ale unor „efigii gorjene” (în regie proprie, cum s-ar zice, dar imprimate la diferite edituri din Tg. Jiu și din țară), am comis și câteva „restituiri” editoriale ale unor regretați scriitori olteni (gorjenii Florica Dumitru – poetă, Iunian Th. Ciobanu – prozator, Dumitru Bălașa – cercetător-istoric din Vâlcea, Ion Miloș și Adam Puslojici – marii poeți sârbi editați antum ș.a.).
I.V.: Dintre cărțile dumneavoastră, care au fost „primite” mai bine de critica literară?
Z.C.: De la bun început, adică din copilărie și adolescență, am crezut că poezia va fi chemarea mea literară. Am debutat la 18 ani ca poet și continuu să scriu poezie. Din câteva volume apărute după 1994 încoace (volumele depuse la edituri înainte de 1989, deși erau „reținute la portofoliu în vederea valorificării”, cum mi se comunica, nu au mai apărut, poate din cauza originii mele „nesănătoase”: tatăl preot, frate de deținut politic etc.), am realizat nu demult o antologie/ culegere „Ochiul înrourat” despre care, iată, criticul de la Tipo Moldova, Ioan Holban, a scris recent destul de profund și elogios, sfârșind cu remarca potrivit căreia „păcat că despre poezia lui Zenovie Cârlugea se scrie atât de puțin”. Dar, să vă spun sincer, am dat cărțile doar unor prieteni, nu le-am trimis la reviste și critici. Am preferat o anume „discreție” și constat acum că, față de cărțile de critică și istorie literară, despre care s-a scris suficient, poezia mea a rămas, ca receptare, într-o zonă mai lăturalnică…
Răspunzând, mai punctual, la întrebarea dvs., vă mărturisesc că ieșirea mea în arenă s-a produs cu „Poezia lui Lucian Blaga” (1995), un eseu critic asupra căruia s-au exprimat: Eugen Simion (încă de pe vremea când îmi conducea lucrarea de licență la Universitatea din București, în 1975), apoi, editorial, Mircea Martin, Jeana Morărescu ș.a. Lucian Blaga a continuat să fie pentru mine o mare iubire, precum Eminescu, Macedonski, Tudor Arghezi, mulți scriitori interbelici și postbelici. Despre Blaga am scris mai multe cărți, după obținerea doctoratului cu lucrarea tipărită de Mircea Tomuș la „Media Concept” din Sibiu, Lucian Blaga – dinamica antinomiilor imaginare (2005, ed. II, 2013). Și, desigur, după cooptarea mea, mulți ani, în colectivul de redacție al lucrărilor (cărți și reviste) al Festivalului Internațional de Poezie „Lucian Blaga” de la Sebeș-Alba.
Au urmat, de-a lungul anilor: LUCIAN BLAGA – Studii, articole, comunicări (2006), LUCIAN BLAGA – Solstiţiul sânzienelor, documentar (2010), LUCIAN BLAGA – între amintire şi actualitate. Interviuri, cronici și reportaje în Mărginimea; Lucian Blaga la Bistrița, în colaborare (2018). Și tot despre Lucian Blaga am alcătuit primul din seria de patru „dicționare esențiale”, monografice, privind „Oamenii din viața lui…”: „LUCIAN BLAGA – Oamenii din viața lui”, 2 vol., peste 1000 de pagini (2017, 2018). În aceeași formulă structurantă de prezentare tipografică, specifică genului lexicografic abordat, au apărut, în anii din urmă, alte trei dicționare (fiecare urcând la aproape o mie de pagini, cu iconografie) la aceeași Editură „Tipo Moldova”, din Iași: Tudor Arghezi – oamenii din viața lui (2019), Mihai Eminescu – Oamenii din viața lui (2020) și Constantin Brâncuși – Oamenii din viața lui (2021). Rog să observați că este vorba de un „brand” în istoria literară și a artei, pe care am convingerea că l-am introdus prin această formulă documentar-monografică de a cerceta în cărți de sine stătătoare „Oamenii din viața lui…”. E vorba de valori consacrate, mari, căci formula asta lexicografică ar deveni derizorie dacă s-ar aplica unor valori minore etc… Iată un fapt de pionierat în istoria noastră literară, sunt ferm convins și mândru că l-am introdus, am patentul, cum se zice, fără a îngroșa liniile modestiei…
I.V.: Apropo de critica literară,vă rog să menționați pe cei mai importanți critici care au scris despre cărțile domniei voastre.
Z.C.: Desigur, pot aminti cu plăcere numele unor critici ale căror cronici au apărut în „România literară”, „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Tribuna”, „Acolada”, „Caligraf”, „Discobolul”, „Vatra Veche”, „Reflex”, „Ramuri”, „Argeș”, „Nord Literar”, „Hyperion” și multe altele: Ovidiu Drimba, Gheorghe Grigurcu, Barbu Cioculescu, Ana Selejan, Grigore Smeu, Adrian Voica, Mircea Popa, Constantin Cubleșan, Mircea M. Pop, Toma Grigorie, Delia Muntean, Rodica Lăzărescu, Tudor Nedelcea, Ion Mărgineanu, Lucian Gruia, Aureliu Goci, Dumitru Aug. Doman, Nicolae Suciu, Monica Grosu, Daniela-Maria Pănăzan, Liviu Grăsoiu, Ionel Bota, Nicolae Georgescu, Gheorghe Glodeanu, Nicolae Mareș, Iulian Chivu, Florian Copcea și mulți, mulți alții…
I.V.: Din mulțimea premiilor primite în decursul anilor, care vă sunt mai apropiate de inimă?
Z.C.: Aș începe cu Premiul pentru istorie literară, acordat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor, pentru Dicționarul Blaga (2018), deși până aici aș putea aminti multe altele, din care m-aș opri la câteva: Premiul pentru poezie al ziarului „Scânteia tineretului” (1968), Marele Premiu pentru poezie şi critică literară la Festivalul Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”, cu N. Manolescu și Ștefan Aug. Doinaș în juriu(1994);Premiul Spiritualităţii Gorjene oferit de Consiliul Județean Gorj cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viață (1998); Diploma „Gheorghe Lazăr”, cl .I, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, 2007; Premiul FundaţieiNaţionale „Nişteţărani” (2007); Premiul special pentru cea mai bună lucrare de argheziologie(2008), Premiul de argheziologie (2010), toate în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, Premiul special (2008), „de critică literară” (2010) al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, precum și diferite „Diplome de excelenţă pentru cercetarea şi promovarea operei lui Lucian Blaga”, conferite de juriul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” (2009-2019). Aș mai aminti, totuși, pentru a veni mai aproape: Premiul OPERA OMNIA – scriitori gorjeni, acordat de USR în cadrul Festivalului Internațional „Tudor Arghezi”, ediția XXXVIII, 20 mai 2018; Premiul de argheziologie pentru vol. „TUDOR ARGHEZI. Dicționar esențial – Oameni din viața lui” (Tipo Moldova, 2019, 806 p.) la Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, ed. a XXXIX-a, Tg.-Jiu, 23-26 mai 2019; PREMIUL MIHAI EMINESCU pentru Dicționarul monografic „Mihai Eminescu – Oameni din viața lui” (2019), la Festivalul Int. de Literatură „Mihai Eminescu”, ed. a XXXI-a, Băile Herculane, 14 ianuarie 2021. Președintele juriului: acad. Mihai Cimpoi. Merită amintit și PremiuL „EMINESCU ziaristul” acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (28 iunie 2021, București). Sper să nu se supere alte instituții, precum și acelea care au premiat de-a lungul anilor revista „Portal-MĂIASTRA” de la Tg. Jiu, cu deschidere națională și citită pe mai multe meridiane (după cum văd pe site-ul meu de wordpress. com, unde este postată întreaga arhivă, din 2005 până azi).
I.V.: Ce înseamnă Portal-MĂIASTRA pentru dumneavoastră?
Z.C.: „Portal-MĂIASTRA” este o „revistă de autor”, care a apărut în 2005 ca un parteneriat între Societatea de Științe Filologice din România – Filiala Gorj (al cărei președinte am fost vreme de 24 de ani până la pensionare) și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Populare (director: prof. Ion Cepoi), cu „sprijinul Consiliului Județean Gorj”. Lucrând-o pe calculatorul meu și tehnoredactată fiind în tipografie ori la Centrul de creație, pot spune că am păstorit-o de unul singur, cum m-am priceput, fără niciun fel de intruziune… și bine a fost. M-am străduit să-i creez un culoar în imensul peisaj revuistic de azi și, se pare, că am reușit, dacă urmăriți colaborările valoroase din țară și străinătate, precum și unele aprecieri…
I.V.: Am observat că în ultimul timp publicați pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Sunteți sau nu, membru al UZPR?
Z.C.: E adevărat, UZPR are un site foarte bine realizat, structurat, cuprinzător, pe fază – cum se zice – cu evenimentele din lume și de la noi, la zi, chiar… ispititor (al USR-ului e pur tehnic, postând doar revistele instituției, nu și pe cele luate „sub egidă”, deși cred că ar trebui, ceea ce i-ar asigura astfel o mai mare audiență). Vă învederez că mai toți scriitorii au trecut și prin gazetărie, ba unii au practicat-o toată viața (nu mai e cazul să amintim de Eminescu ori Arghezi!). Am practicat ziaristica, după 1989, mulți ani și la mai multe cotidiane, săptămânale, hebdomadare, dar nu o ziaristică anodină și efemeră, ci o jurnalistică de ordin cultural, care se poate reciti și azi cu mult interes. Da, în ultimul an de viață – îmi spunea jurnalista sibiană Ana Sîrghie, istoric și critic literar – regretatul Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR, gândea să dea mare preț și un nou impuls acestei jurnalistici culturale, aducând în Uniune nu numai jurnaliști, dar și scriitori, întărind astfel rândurile Uniunii… L-am cunoscut personal, în iunie 2021, când mi-a decernat, la Muzeul Țăranului Român din București, într-o festivitate de amploare, „Premiul Eminescu ziaristul” (diplomă & trofeu), alături de Dumitru Radu Popescu, Ion Țugui, Valentin Coșereanu…
I.V.: După părerea dumneavoastră, ce asemănări și ce diferențe sunt între UZPR și Uniunea Scriitorilor din România (USR), al cărei membru știu că sunteți?
Z.C.: După părerea mea, aceste uniuni, care atestă profesionalismul ca atare („scriitor” ori „ziarist”), deci sunt entități instituționale „de utilitate publică”, ar trebui să colaboreze. Mulți scriitori din interbelic nu numai că au înființat și condus, dar au și onorat profesiunea de ziarist, cum a făcut, ca să dau doar un exemplu, tabletarul de neîntrecut Tudor Arghezi cu „biletele (lui) de papagal”. Ei, pentru astfel de „tablete”/ articole, unii scriitori au suferit condamnări, ba chiar pușcărie… Nu aș zice că azi presa este mai puțin incisivă (o parte numai! sau poate sunt mai multe „părți”!), dar, în comparație cu viața de ziarist, aceea a unui scriitor mi se pare mai ferită de astfel de pericole… Ziarist și poet – nu prea intră în aceeași teacă, deși un Eminescu a ilustrat genial domeniile…
I.V.: Ați lucrat câțiva ani în învățământ. Regretați că nu ați dedicat mai mult din viață învățământului?
Z.C.: Ba, slavă Domnului, din 1972 până în 2018 sunt nu mai puțin de 46 de ani de catedră, fără nicio zi de concediu medical! Ajunge! Deși mai puteam să rămân, am zis că scriitorul din mine (cu atestat din 2007) are nevoie de un respiro, dar și de mai mult timp liber. Ceea ce se vede, de fapt, prin dicționarele pe care le-am dedicat lui Arghezi, Eminescu, Brâncuși, o muncă asiduă, zi și noapte, până la epuizare. O îndârjire cum n-am mai cunoscut niciodată! A trecut, slavă Domnului, dar starea insomniacă din acel deceniu mi-a rămas până azi ca o „liturghie miezonoptică”, după zicerea unui critic (abia acum l-am înțeles pe Cioran, care incrimina astfel de stări cu care a rămas încă din tinerețea sa tumultuoasă!)…
Munca mea la catedră a fost îndeobște recunoscută, în primul rând de ucenicii pe care i-am dat societății românești și culturii române. Diploma „Gheorghe Lazăr” cl. I, eliberată de Ministerul Educației Naționale (2007) confirmă, dar și generațiile cu care până mai acum doi ani (anii pandemiei 2000-2022) mă întâlneam, periodic. Am avut conduita mea profesorală, adresându-mă cu „d-ta” celor cărora le predam și pe care îi „ascultam” („evaluam”, în limbaj postrevoluționar). Am avut rezultate până la olimpiadele naționale, iar revista „Studium”, a Colegiului Național „Ecaterina Teodoroiu” din Tg. Jiu (transformat în 1999 de mine astfel dintr-un „Liceu industrial energetic”, recuperându-i statutul din perioada interbelică), a obținut de mai multe ori Premiul I și evidențieri în cadrul concursurilor naționale ale revistelor școlare… Dar nu se compară libertatea de a sta la masa de scris, fără program (acum ca pensionar) și profesoratul de care sunt eliberat (deși în timpul acestuia mi-am editat opera și am devenit membru al USR)!
I.V.: Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat?
Z.C.: Stimate domnule Vasiu, am și proiecte destule. Poeziile așteaptă și ele să fie adunate în volume, la fel studiile și eseurile scrise în anii din urmă. Pe urmă, dacă urmăriți activitatea mea din ultimul deceniu, toate cronicile literare își așteaptă reunirea în vreo două-trei volume. Pe urmă, revista trebuie dusă mai departe, spre al douăzecilea an de apariție… Proiecte sunt, slavă Domnului, noi să fim sănătoși ca să le putem duce, așa cum asinul își duce povara, urcând muntele!
I.V.: Dacă ați putea relua viața de la început, ce profesie ați alege?
Z.C.: Nu știu răspunde la întrebarea aceasta, dar nici istoria noastră nu se poate rescrie… Ei bine, dacă și dacă…, dar mai este o nedumerire: cu experiența de acum, déjà vu, sau cu starea inițială, de ne-vu… Nu agreez ucroniile, sunt ale altor „regizori” de lumi, fictive…
Acum, când trăim aici și în prezentul acesta istoric globalist (cum putem fiecare și fără glorie!), suntem ce suntem și nimic mai mult! Încă e bine față de ceea ce intuiesc eu la orizont… Dar să rămânem optimiști, știe el Dumnezeu ce are de făcut cu noi…
Interviu realizat de Ioan Vasiu
